Obsesia de Iliescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Revoluţia din 1989 a fost prilejul cel mai bun de a contura diferite trăsături dintre cele mai odioase ale persoanelor publice. Cine va citi presa vremii va observa cu uşurinţă apariţia fulminantă a unor lideri de sindicat foşti condamnaţi de drept comun sau a unor partide conduse de persoane cu grave probleme psihice.

Puţine au fost personajele cu adevărat capabile în vreun domeniu sau în altul care să aibă o reprezentare publică. În general, adevăraţii profesionişi îşi văd de munca lor şi de împlinirile oferite de aceasta. Desigur că situaţia nu este una de laudă, pentru că această închidere în turnuri de fildeş a oamenilor cu adevărat capabili nu face decât să favorizeze apariţia lichelelor cu tupeu.

Aceeaşi penurie de cadre s-a remarcat cel mai pregnant pe tărâm politic. Astfel, s-a statutat criteriul valoric al vârstei matusalemice sau al apartenenţei la vreun partid istoric care, vreme de 50 de ani nu a făcut nimic concret pe plan politic sau cel al liderului vocal, bădăran şi cu tupeu, în locul adevăratei pregătiri politice (lucru care nu se întâmplă şi astăzi, după 22 de ani...).

Persoanal, deşi nu sunt apologetul niciunuia dintre ei, consider că două au fost figurile care s-au remarcat pe criterii valorice în acei ani: Ion Raţiu, în ceea ce priveşte maniera şi rafinamentul comportării demne, un adevărat domn şi Ion Iliescu în ceea ce priveşte pregătirea politică, un adevărat politician.

Ei bine, anii au trecut, au trecut şi alegerile, au trecut şi mandatele, iar eu, ca un naiv ce sunt, am crezut că voi uita de Iliescu care, cu toate abilităţile lui politice, nu a fost decât un preşedinte dintr-o serie, un om cu bune şi rele, la fel ca oricare din noi.

Nu e prima dată când speranţele îmi sunt înşelate, iar amintirea lui Iliescu este una din ele. Am sperat ca trecerea timpului să ne aducă maturitate în evaluări, să privim trecutul ca pe un loc din care avem de învăţat şi nu ca pe un loc în care să trăim. Am sperat că oamenii vor trăi ziua de azi cu gândul la proiecte de viitor şi nu încrâncenaţi într-un trecut tulbure şi încrâncenat. Pentru că acum, la 22 de ani de la Revoluţie, nu este eveniment negativ, nu este situaţie cu caracter negativ în care vinovatul să nu fie arătat ca fiind Iliescu. E frig în şcoli? Vinovat e Iliescu! România este parte a crizei mondiale? Vinovat e Iliescu! S-a majorat preţul benzinei? Vinovat este Iliescu! Nu am auzit nicio ştire conflictuală sau negativă pentru care Iliescu să nu fie indicat drept vinovatul principal.

Cum spuneam, nu sunt apologetul lui şi pot enumera destule erori grave pe care i le pot imputa. Dar consider această obsesie viscerală de Iliescu a fi mai mult decât o încremenire în proiect, este o mentalitate a noastră, a românilor din anul 2012, secolul al XXI-lea. La fel ca obsesia de Ceauşescu.

Să auzim de bine!