marți, 17 ianuarie 2012

Obsesia de Ceauşescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că a trecut şi Crăciunul, Revelionul este deja o amintire, uşor, uşor ne apropiem de mijlocul lunii ianuarie. Prilej de amintiri şi comenterii pe care nu mi le-aş fi dorit.
Nu sunt analist politic, nici economic sau de altă natură. Sunt un cetăţean firesc al naţiei, cetăţean care a avut prilejul să cunoască o parte din regimul comunist, sfârşitul acestuia şi pe exponentul cel mai însemnat al acestui regim.
Drept pentru care nu vreau să mă lansez în consideraţii de vreo natură critică sau favorizantă. Rămân la părerea mea că, dincolo de unele aspecte pozitive, regimul a fost un dezastru pentru această naţie, cel puţin în ceea ce priveşte mularea acestui regim pe caracterul românesc obedient şi paternal. La mentalitatea românească de a acţiona conform zicalei „capul plecat sabia nu-l taie”, regimul comunist a adăugat noi valenţe prin instituţionalizarea fricii de Securitate sau de represalii. Iar sentimentul paternal şi-a găsit cea mai bună afirmare în regimul comunist, prin apariţia tătucului omniprezent, omnivalent şi omniputernic.
Cele două mentalităşi reunite au făcut să dispară orice urmă de iniţiativă sau de spirit de frondă. În fond, îşi zicea românul, de ce să protestez sau să mă opun? Am un serviciu călduţ şi sigur, vinerea seara îmi bat nevasta liniştit, iar sâmbătă seara ies la şpriţ cu prietenii. Ce îmi trebuie bătaie de cap, de ce să trăiesc cu frică? Şi, îşi spunea el la fel de bine, de ce să mă strofoc eu pentru o problemă sau alta? Doar avem genialul conducător! De ce să mă gândesc eu, ca arhitect, să proiectez magazine la parterul blocurilor? Lasă, că vine el genialul conducător şi le rezolvă el, că de aia e conducător. Eu îmi văd de şpriţ şi de partida mea de table.
Mă aşteptam şi speram ca Revoluţia să fie o poartă de eliberare a spiritelor, dar nici acum, după 22 de ani lucrurile nu se prezintă aşa. Populaţia trăieşte sub acelaşi papuc al fricii de ziua de mâine, ceea ce îi face apatici, egoişti şi neparticipativi. Oamenii traversează strada conduşi de acelaşi sentiment paternalist de a avea altul grija ta: ce, nu are volan să mă ocolească? Şi exemplele pot continua.
Dacă asupra acestor lucruri mai aveam unele îndoieli în privinţa continuităţii lor, exista un aspect asupra căruia aveam o certitudine absolută că se va întâmpla: dispariţia amintirii lui Ceauşescu. Şi nu mă refer la memoria istoriei, ci la cea colectivă, cea de zi cu zi. Ei bine, şi aici m-am înşelat. De 22 de ani, nu e an în care să nu ni se amintească faptul că “Azi Ceauşescu ar fi împlinit...” sau „Iată ce manifestaţii organiza Ceauşescu cu prilejul acestei sărbători...” sau o mulţime de alte situaţii în care, chiar dacă ştirea îmi provoacă o adevărată repulsie, sunt obligat să ascult consideraţii şi comentarii despre Ceauşescu, al cărui nume îmi doresc cu ardoare să îmi fie doar o amintire.
Ei bine, acestea fiind spuse, îmi recunosc încă odată neputinţa în meseria de analist şi îmi permit să vă provoc la un pariu: puneţi pariu cu mine că şi anul acesta televiziunile vor deborda cu ştiri despre ziua ziua lui? Făcându-ne ca să păstrăm vie în memorie ziua lui de naştere, ca un eveniment important al acestei naţii...
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!