Cultul eroilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Desigur că filmele artistice nu pot fi luate ca bază pentru emiterea unor judecăţi de valoare. Imaginea poate fi influenţată de concepţiile regizorale, de scenariu sau chiar de jocul actorilor. Dar există totuşi elemente care pot fi considerate stabile, adevărate puncte de referinţă. De exemplu, o casă. Indiferent de arhitectura ei sau de epoca în care se desfăşoară acţiunea, casa rămâne casă şi chiar dacă vizionezi filmul la optzeci de ani de la lansare, poţi emite cu certitudine concluzia că, la data filmării, oamenii trăiau în case şi nu în pomi.

Având ceva timp liber, urmăresc câteva secvenţe dintr-un film american. Tocmai bine ca să surprind momentul când, un grup de elevi se află în vizită la casa memorială a lui John Doe din micul lor orăşel de provincie. John Doe fusese un locuitor al paşnicului orăşel şi murise luptând ca soldat în Vietnam. Odată cu moartea, devenise eroul localităţii, casa lui devenise casă memorială, iar copiii veneau în fiecare an la o anumită dată şi custodele, împreună cu învăţătoarea, le prezentau viaţa şi faptele demne de urmat ale celui care fusese John Doe. Sau, altfel spus, le creeau copiiilor un reper moral. Şi cu toate că este vorba de un film, sunt convins că aceasta e realitatea.

La scară istorică, Statele Unite sunt tinere şi practic, fără istorie. Cel puţin, raportat la istoria noastră, a europenilor... Nu au avut parte de antichitate şi hoarde migratoare, nu au avut valuri de pământ şi nu au fost raiale, nu au avut de plătit biruri sau domnitori decapitaţi de Poartă, nu au construit ziduri de apărare sau cetăţi în munţi şi multe altele, care fac obiectul istoriei atât de comună nouă. Acest fapt şi, poate şi alte motive, îi fac pe americani să îşi caute o istorie în orice moment mai deosebit, să îşi constituie un reper din orice faptă mai vitejească. Este comportarea flămândului în faţa celui sătul, flămând care preţuieşte orice firimitură din pâine pe care cel bogat nu o mai bagă în seamă. Iar odată acest reper constituit, este respectat cu sfinţenie, devine un element al cultului eroilor. Nimic mai frumos, nimic mai lăudabil.

Mă aflu cu o colegă în tramvaiul 1 îndreptându-ne spre casă şi trecem pe lângă Cimitirul Eroilor. Tacit, discuţia noastră se întrerupe şi privim mormintele albe în tăcere.

- Ştii, îmi spune ea cu vocea gâtuită şi ochii umezi, trec pe aici cu tramvaiul de două ori pe zi de ani buni. Niciodată, dar absolut niciodată nu am văzut aici vreun grup de elevi sau studenţi cărora să li se rememoreze faptele acestor oameni. Niciodată! Nimeni! Doar bieţii lor părinţi umblă ca nişte umbre printre morminte...

Mă simt jignit, mă simt umilit de ignoranţa şi de laşitatea mea. Nici eu nu am fost acolo niciodată. Şi nici pe copii nu i-am dus...

- Ştii ce epitaf are mormântul unui tânăr? continuă ea după câteva momente. “Mamă, afară mor oameni! Eu nu pot sta la televizor!”.

- Şi s-a dus afară să-şi împlinească menirea, continui eu şi îmi este ciudă că nu pot să plâng.

Sute de morminte albe şi curate aşteaptă acolo să se scurgă eternitatea. Sute de oameni care acum ar fi putut fi părinţi cu copii sau doctori sau genii sau, pur şi simplu, oameni vii, sute de oameni care au ales onoarea fără a se gândi la preţul ei, sute de oameni cunoscuţi doar de părinţii lor şi de bunul Dumnezeu. Sute de oameni a căror moarte a însemnat viaţa pentru noi, ceilalţi.

Ne căinăm de lipsa educaţiei copiiilor noştri, de lipsa credinţei şi a unor valori morale, de ignoranţa şi superficialitatea lor. Iar la câţiva paşi de noi sunt sute şi sute de morţi care nu cer nimic şi au oferit totul... Morţi care ne-ar putea învăţa cum să trăim.

Să auzim de bine!