Spre Constanţa!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dragii mei, astăzi vă voi povesti una din cele mai stranii întâmplări prin care am trecut. Sincer să fiu, nici acum nu am reuşit să găsesc vreo explicaţie evenimentelor petrecute. Toată întâmplarea nu a durat mai mult de cinci minute, dar asta nu-i ştirbeşte cu nimic din ciudăţenie.
Mă îndrept împreună cu familia spre Constanţa. Programul meu era foarte încărcat, lucru ce mă împiedica să-mi iau un concediu normal de om normal, cu armata făcută la infanterie. Aşa că, în fiecare sâmbătă dimineaţa plec cu familia pe litoral şi ne întorceam duminică seara. Timpul fiind limitat, nu mai stăm ca să admirăm peisajul şi circulăm cât puteam de repede. Fetele îmi picotesc pe banchetă, ca de obicei. Avem o maşină superbă, ceva între o berlină şi o limo, mare, spaţioasă, puternică şi confortabilă. Nici nu ne dăm seama când ne-am apropiat de Constanţa. Cine a parcurs drumul cu maşina, ştie că după semnul de intrare în localitate este o porţiune lungă de lizieră de câţiva kilometri, după care apare o benzinărie pe stânga şi imediat începe oraşul propriu-zis. Habar nu am avut când am trecut pe lângă un radar postat imediat după semnul de intrare în localitate. Nici nu ajung în dreptul benzinăriei când, un agent îmi face semn să trag pe dreapta. Semnalizez, trag pe marginea şoselei, blochez frâna de mână, las geamul jos şi opresc motorul. Agentul se apropie, salută, se prezintă şi mă întreabă:
- Ştiţi de ce aţi fost oprit?
- Nu, răspund cu tonul cel mai nevinovat din lume.
- Aţi fost detectat de dispozitivul radar cu viteza de 167 km/oră în localitate, continuă el cu un ton neutru.
- Aşa mult? mă mir eu cu naivitate, deşi încep să mă gândesc că la viteza asta nu numai că îmi ia permisul, dar s-ar putea să fiu executat prin împuşcare chiar acolo, în marginea pădurii.
- Da, aşa mult. Vă rog să-mi prezentaţi actele la control.
Scot portmoneul, dibuiesc actele şi i le înmânez. Din acest moment începe partea stranie a întâmplării. Agentul ia actele şi, tocmai când se pregătea să le răsfoiască, este chemat prin staţie (presupun că de echipajul de pe maşina cu radar).
- Da, răspunde agentul, oprindu-se din acţiunea de deschidere a actelor şi ascultând cu cea mai mare atenţie.
- Da, domnul (şi mă nominalizează) este lângă mine, răspunde el privindu-mă fix, ţinând în mână actele încă nedeschise.
Îl aprob dând din cap că da, adevăr grăieşte. Monologul lui cu cel din staţie continuă:
- Da, am înţeles. Să trăiţi!
Închide staţia şi abia acum se uită fugitiv prin acte, mai mult ca să verifice numele şi îmi spune în timp ce îmi restituie actele:
- Poftiţi actele. Drum bun şi vă rog să conduceţi mai încet! Mai bine le luaţi nişte lucruri la copii decât să daţi bani pe amendă, mă povăţuieşte el cu un ton neutru.
Salută, se întoarce şi pleacă la maşina lui lăsându-mă cu capul plin de întrebări. Evident că nu am aşteptat să-mi spună de două ori ca să plec, dar două întrebări au rămas:
- De unde ştia celălalt echipaj cum mă numesc?
- Cine şi de ce i-a ordonat să-mi dea liber?
Urmarea întâmplării a fost că, la întoarcere am ales alt traseu...
Să auzim de bine!