Analiza unei povestiri-Punguţa cu doi bani de Ion Creangă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Clasicul literaturii române se dovedeşte un izvor nesecat de basme şi povestiri, care mai de care mai savuroase, povestiri care au făcut deliciul copilăriei multora dintre noi. Haideţi acum să interpretăm o astfel de povestire prin prisma ultimelor realizări ale economiei naţionale. Având în vedere crizele financiare care alternează cu recesiunile şi viceversa, Punguţa cu doi bani ni s-a părut cea mai potrivită.

Era odată o babă şi un moşneag.

Ca să nu dăm loc la interpretări, vom accepta exprimarea era în loc de erau. Faptul că autorul face referire doar la o babă şi doar la un moş, ne duce cu gândul la două variante: unu, ori erau într-o vreme când standardele de viaţă erau la nişte cote inimaginabile pentru noi, cei de azi, din moment ce erau doar doi pensionari, ori doi, acţiunea se petrece în negura timpurilor, pe vremea când Adam şi Eva ajunseseră la vârsta senectuţii...
Baba avea o găină şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul.
Că baba era o zgârcită, asta e clar deja. Dar suntem convinşi că nici cu colesterolul LDL (adică cel rău) nu stătea deloc bine, având în vedere cantitatea de ouă îngurgitată. Oricum, o vizită periodică la medic ar fi fost binevenită.
Moşneagul într-o zi perdu răbdarea şi zise:
— Măi babă, mănanci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
— Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacată-o cum se ouă.
Se poate observa cum acţiunea capătă amploare, intriga se adânceşte, iar caracterul personajelor devine mai complex. În primul rând, ni se confirmă ipoteza de lucru că baba era o zgârcită, ceea ce nu e rău, dar nici bine. În al doilea rând, se nasc noi întrebări tulburătoare pentru destinul personajelor: dacă moşul nu mânca nimic şi râvnea la ouăle babei, atunci cu ce trăia? Cu zile fripte? Sau zile şniţel? În al treilea rând, ca nişte persoane cu un trecut rural de necontestat, vă afirmăm cu toată responsabilitatea că o găină bătută încetează să mai ouă, necum şă-şi mărească producţia cincinală.
Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bătaie bună, zicând:
— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.
Gata, lucrurile au căpătat deja o turnură dramatică. Violenţa pune stăpânire pe mintea personajului cel pofticios şi hapsân, dar nu suficient cât să nu vedem că moşul era şi prost grămadă, din moment ce ascultă asemenea sfaturi aiuritoare din partea babei.
Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umblă pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia in clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moşneagului.
Acum e momentul câtorva precizări esenţiale pentru derularea ulterioară a acţiunii. Faptul că cucoşul ia punguţa în cioc, în loc să o lase acolo unde era, permite localizarea în timp a acţiunii, undeva înaintea domniilor lui Vlad Ţepeş, ştiut fiind că pe vremea lui, cine îndrăznea aşa ceva era aspru pedepsit. În cazul cucoşului, putea lesne deveni cucoş la rotisor...
Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţa şi zice vezeteului:
— Măi! Ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.
Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meştesug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neâncetat:
— Cucurigu! Boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!
Continuăm cu precizările, ele fiind absolut necesare înţelegerii firului epic. Deci, cucoşul vorbea. De ce nu vorbise şi cu moşul până acum? Simplu, ca să nu-l sperie. Cucoşul ştia să numere. De ce nu-i spusese şi moşului? De leneş, ca să nu-l pună moşul la treabă şi să ţină contabilitatea casei.
Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:
— Mă! Ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.
Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce sa facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iaraşi se ia în urma trăsurei, zicând:
— Cucurigu! Boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!
Ce s-o mai lungim, deja suntem în măsură a-i face un portret complet cucoşului. Este vorba de un cucoş leneş, care ştie vorbi, cu aptitudini pompieristice evidente şi, atenţie, mare atenţie, dotat sub aripi cu două turboreactoare. Pentru că altfel, nu vedem cum ar fi putut zbura afară cu burta plină de apa dintr-o fântână.
Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:
— Mă! Da' al dracului cucoş i-aista! Ei, las' că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, mai crestatule şi pintenatule!
Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântâna pe jăratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesa teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:
— Cucurigu! Boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!
Tenacitatea caracterizează personajele de basm. Scufiţa Roşie nu se lasă până nu ajunge la Bunicuţă, lupul nu renunţă să dărâme colibele celor trei purceluşi, Gretel nu renunţă la Hensel, iar cucoşul nost să-şi ceară punguţa. Un exemplu demn de urmat şi de păgubiţii FNI (că ne este greu să-i numim investitori). Oricum, baba bucătăreasă se prezintă într-o postură culinară foarte proastă, din moment ce bagă un cucoş la cuptor fără a-l jumuli...
— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.
Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; pân-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe!
— Cucurigu! Boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!
Deja o bănuială ni se strecoară în suflet: nu cumva basmul e copiat după scenariul unui film american? Pentru că numai acolo putem vedea comportamentele cele mai aberante: criminalul fuge pe acoperişul blocului, unde nu mai are scăpare, în loc să se piardă în mulţimea străzii. Iar boierul nostru preferă să-şi facă gospodăria praf în loc să-i sucească gâtul, dacă tot a pus mâna pe el.
Boierul, când mai vede şi astă dandănaie, crăpă de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş. Mai stă boierul cât stă pe gânduri, până-i vine iarăşi în cap una.
— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.
Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesa şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:
— Cucurigu! Boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!
Deja imaginea noastră este completă. La trăsăturile deja enumerate ale cucoşului, putem adăuga lesne lăcomia. După ce înghite o hazna de bani, tot nu e mulţumit şi mai vrea şi punguţa. Coroborând cu faptele din viaţa reală, putem concluziona fără teamă de greşeală că tenacitatea şi lăcomia pot fi motivaţiile unor fapte remarcabile. Iar boierul, ei bine, boierul, deşi boier, se pare că mergea regulat la sală pentru că îţi trebuie ceva putere să iei de aripă un cucoş care are sub ea un turboreactor...
Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altaceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:
— Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!
Ei, ce vă spuneam? Lăcomia strică omenia! Cucoşului nu i-a mai fost de ajuns că şi-a recuperat punguţa, ci a plecat şi cu tot bănetul boierului. Morală e asta? Comportament european e ăsta? Ce vor zice olandezii despre noi după aşa păţanie? Ne vor mai primi în spaţiul Schengen?
Cucoşul însă mergea ţantoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu!!! cucurigu!!!" Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesa afară cu bucurie; şi, când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! Elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:
— Stăpane, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.
Leneş, lacom, dar cu bun simţ cucoşul nostru. L-a luat subţire pe bietul moş, ca să nu se sperie că are un cucoş vorbitor. A început discuţia la modul tradiţional, cu un cucurigu! Cât despre cârdurile de găini care veneau după dânsul (adică după cucoş), este suficient să privim cârdurile de piţipoance care se ţin după fotbalişti ca să descoperim explicaţia ştiinţifică.
Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşaza pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându-l. Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutacioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.
Acu’, ca s-o spunem p’a dreaptă, o fi fost cucoşul o minunăţie, dar nici cu moşneagul nu ne e ruşine. Ca să-ţi apară în faţa ochilor o asemenea dihanie, care începe să scoată cirezi de vite şi grămezi de bani pe clonţ şi tu să nu cazi jos lat, e ceva! Dar stați! Cucoșul nu e de invidiat. La o asemenea greutate cărată pe două catalige de cucoș, rezultatul nu poaste fi decât unul singur: varice!
— Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
— Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină... şi iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scăpă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi rapede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: "Cot, cot, cotcodac!" Baba iesa cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!... şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, pân-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găina şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!
Violenţa cu care debutează povestirea este prezentă şi acum, la sfârşit. În loc să ni se înfăţişeze un cuplu cu pletele fâlfâind duios la adierea unei brize şi sărutându-se fericit, format din babă şi moş sau cucoş şi găină, vedem o babă care bate la găină mai dihai ca Van Damme. Iar moşul nostru îşi dă în petec, lămurindu-ne astfel de unde prinsese cucoşul păcatul lăcomiei: de la moş. Lucru dovedit şi de juriştii noştri care ne-au confirmat că, în conformitate cu prevederile legale, nici măcar punguţa cu cei doi bani nu îi aparţinea de drept. Halal aşa moşneag hoţ şi cărpănos!
Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.
Ei, dragii noştri, asta fuse povestea de azi. Între noi fie vorba, un borş de cucoş e minunat... O babă zgârcită şi bătăuşă, un moş pofticios şi hapsân, un cucoş lacom şi încăpăţânat sunt personajele basmului de azi. Morala? Niciuna. Sau, mai ştii, o fi vreuna. Dar nu ne interesează. Ne interesează doar geniul marelui povestitor care ne-a fericit zilele copilăriei şi graiul lui moldovenesc atât de dulce, de care cu greu te saturi.
Să auzim de bine!

Analiza unei povestiri-Capra cu trei iezi de Ion Creangă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am analizat în paginile acestui blog ba o fabulă, ba o legendă, ba una, ba alta. Eiii, acum a venit rândul analizei unei povestiri. Şi ce povestire poate fi mai exemplificativă decât „Capra cu trei iezi”, scrisă de marele Ion Greangă.
“Era odată o capră care avea trei iezi”. Exact aşa începe povestirea. Ei bine, lucrurile sunt chiar de poveste pentru simplul fapt că o capră nu poate avea decât maximum doi iezi. Chiar obţinut prin înfiere sau adopţie, cel de al treilea nu poate trăi pentru că o capră are doar două ţâţe pentru alăptat. De altfel, surplusul nejustificat de iezi se observă cu uşurinţă chiar în rândurile imediat următoare, rânduri în care povestitorul ne spune că iedul cel mare şi cel mijlociu erau obraznici, în timp ce iedul cel mic era cuminte, atitudine vădit sociopată pentru acesta sau, cel puţin, de neintegrare în familie. După care, autorul o dă prin proverbe şi zicători, atitudine care, de fapt, ne va urmări pe tot parcursul povestirii: vorba ceea "Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul". Dar să mergem pe firul epic în continuare.
“Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
– Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai duc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa:
Trei iezi cucuieţi (deh, îi alinta)
Uşa mamei descuieţi! (mi se pare corect)
Că mama v-aduce vouă: (harnică mamă)
Frunze-n buze (de acord, perfect posibil),
Lapte-n ţâţe (şi mai de acord),
Drob de sare (caprele obişnuiesc să lingă sare)
În spinare (destul de greu, dar posibil),
Mălăieş (e bun şi ăsta)
În călcăieş (deja apar unele nedumeriri legate de călcăieş)
Smoc de flori (probabil pentru decoraţiuni interioare)
Pe subsuori” (ei, aici chiar că lucrurile au scăpat de sub control, indiferent ce deodorant folosea capra în cauză).
Câteva concluzii se impun de la sine. Prima ar fi că respectiva capră nu mai fusese niciodată la cumpărături, dacă ne luăm după felul în care îi instruia. Explicaţia ar fi simplă dacă ar fi fost vorba de o capră mondenă, cu fiţe. Dar, vom vedea mai târziu, biata capră era văduvă, ceea ce denotă un comportament foarte cavaleresc din partea ţapului, lucru mai rar întâlnit în zilele noastre. A doua concluzie este aceea că nu are un nume. Aşa că, pentru uşurinţa povestirii, ne-am gândit ca să îi atribuim un nume neaoş, românesc. Abigail ni s-a părut cel mai potrivit.
Deci, Abigail a plecat la cumpărături, iezii au tras zăvorul, iar autorul a mai tras o zicătoare: vorba veche: "Păreţii au urechi şi fereştile ochi". Un duşman de lup, care se nimereşte a fi tocmai cumătrul caprei, stătea şi trăgea cu urechea la un perete al casei. Faptul că o capră a putut avea cumătru un lup ne determină ca să situăm povestirea pe axa timpului undeva, cam în aceeaşi perioadă în care ursul avea coadă... Iar faptul că lupul trăgea cu urechea în loc să tragă cu puşca complică mult povestirea... Lupul nostru nu mai stă mult pe gânduri şi, imediat ce o vede pe Abigail suindu-se în Maxi taxi, vine la uşă şi începe să ciocănească glăsuind:
“Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori”.
Pentru a câta oară ni se înfăţişează imaginea unui lup tembel? Să ne amintim doar de „Scufiţa Roşie” şi „Cei trei purceluşi” ca imaginea să fie mai clară. E la mintea cocoşului (din „Punguţa cu doi bani”) că vocea unui lup flămând nu are nicio asemănare cu vocea unei capre, chiar cu distorsiuni pe coloana sonoră sau fără Dolby Digital. Şi, la fel ca în cazul caprei, lupul nu este nominalizat, aşa că îi vom atribui şi lui un nume la fel de neaoş, la fel de românesc. Credem că Bartholomew întruneşte aceste condiţii.
“ – Ia! Băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare”.
Iată că se face dreptate şi celebrul autor echilibrează puţin lucrurile, arătându-ne nu numai un lup prost grămadă, ci şi un ied la fel de prost.
“ – Săracuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi de răguşit, că-i mai subţire şi mai frumos!”
Vigilent, Bartholomew aude comentariul şi dă fuga la un fierar ca să-i ascută dinţii şi limba pentru a-şi subţia glasul. Din faptul că se duce la un fierar pentru respectivele ajustări putem deduce uşor că încă nu apăruse chirurgia plastică, ceea ce confirmă încadrarea temporală făcută mai sus. După care, începe să behăie (deh, ăsta era rezultatul operaţiilor estetice menţionate..) refrenul cunoscut.
“ – Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea? Că doar şi eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
– Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice:
Deschideţi uşa,
Că vine mătuşa!
ş-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi? D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de când erau lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana?”
Pe lângă continuitatea în proverbe şi zicători, putem lesne observa că, de data asta iedul cel mic o dă în dude. Din moment ce vorbele erau aidoma, glasul era al caprei, ce motive mai căuta el ca să nu deschidă? Doar aşa, ca să lungească povestirea?
Aşa că, iedul cel mare nu mai stă mult pe gânduri şi se duce ca să deschidă uşa. În acest moment, acţiunea devine dramatică prin aceea că mezinul se ascunde în horn, iar cel mic sub o copaie. “Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!” nu pregetă autorul ca să mai lanseze o zicătoare. Iedul cel mare se duce, deschide uşa şi ce credeţi că se întâmplă? Păi, ce altceva decât că Bartholomew dă buzna în casă, vede iedul şi îl mănâncă pe loc. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, întrebându-se unde ar mai putea fi ascunşi alţi iezi, pentru că auzise mai multe glasuri. Aici, autorul iarăşi nu-l iartă pe lup şi îi mai pune o prostie în cârcă. Era naşul iezilor, dar nu le ştia numărul! Cu burta plină şi obosit de atâta căutat, se aşează pe copaie oftând:
“ – Mă!... că mare minune-i asta!... dar nici acasă n-am de coasă...” nu pregetă el ca să mai lanseze o zicătoare în eter.
Aşa cum stătea el pe copaie (sau cherşin, după vorba povestitorului) îi vine ca să strănute. Iedul de sub cherşin (atenţie, este vorba de iedul cel mic), politicos din fire, îi spune:
– Să-ţi fie de bine, nănaşule!
Bucuros la auzul urării, Bartholomew răstoarnă copaia şi înfulecă şi iedul cel mic, iar autorul mai dă drumul unei zicători: vorba ceea: "Că toată paserea pe limba ei piere".
Dând dovadă de un sadism cumplit pentru o povestire, Bartholomew pune capetele iezilor în fereastră, mânjeşte pereţii cu sânge şi pleacă. “Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine”, scrie autorul. Dar, atenţie, mare atenţie, pentru că lucrurile s-au încurcat rău în povestire. Iniţial, ni se spune că în horn era ascuns iedul mezin, iar cel mic a fost ascuns sub copaie, mă rog, cherşin, şi mâncat de Bartholomew. Aici nu avem decât două variante. Ori mezinul avea aceeaşi vârstă cu cel mic, ori iedul cel mic avea aceeaşi vârstă cu mezinul, iar asta îi făcea uşor confundabili. Că era cel mic sau cel mezin, nu ştim precis, doar că acesta începe să jelească pierderea fraţilor. Iată că vine şi Abigail, încărcată cu de toate şi bucuroasă că îşi vede copiii râzând la geam. Bucuria ei este scurtă pentru că o presimţire neagră o încearcă. Ajunsă la uşă, începe să fredoneze parola de acces. Atunci, iedul mezin (ne bagă iarăşi autorul în ceaţă pentru că iedul cel mic fusese cel care încuiase uşa în urma lupului) sare iute şi-i deschide uşa. Plângând amarnic în braţele ei, îi povesteşte toată drama:
“ – Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii, fuga la uşă să deschidă.
– Ş-atunci?...
– Atunci, eu m-am vârât iute în horn, şi frate-meu cel mijlociu (altă confuzie, pentru că acolo se aflase iedul cel mic) în cherşin, iar cel mare, după cum îţi spun, se dă cu nepăsare după uşă şi trage zăvorul!...” după care continuă cu naraţiunea până la plecarea lui Bartholomew. Supărată foc, Abigail găseşte că e momentul potrivit ca să lanseze o altă suită de zicători:
“ – Ei las', că l-oiu învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? Şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată... Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!”
Iedul, ce să facă? Îi răspunde şi el în proverbe:
“ – Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă: "Nici pe dracul să-l vezi, da' nici cruce să-ţi faci!"”
Abigail, auzind că fiul ei rezonează la colecţia ei de zicători şi proverbe, mai lansează o şarjă scurtă:
“ – Ba nu, dragul mamei! "Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi ieu sufletul."
Având o groapă gata făcută în apropierea casei şi imaginaţia stimulată de ticăloşia lui Bartholomew, Abigail ticluieşte un plan. În timp ce pune pe foc câteva oale cu bucate cât mai îmbietoare, umple groapa cu jăratec şi o astupă cu crengi peste care pune o rogojină. Şi ca imaginea să fie cât mai nevinovată, face un scăunel din ceară tocmai potrivit pe fundul lui Bartholomew. După care, pleacă în pădure ca să dea de Bartholomew, cu care se salută la modul cel mai manierat, ceea ce îmi întăreşte convingerea că familia bietei Abigail fusese una de soi. La spusele lui Abigail, Bartholomew în sfârşit, dă dovadă de o mare şiretenie şi joacă rolul nevinovatului acceptând invitaţia la praznic. Dacă nu mă înşeală memoria, este singura povestire în care lupul este înfăţişat ca având o anumită inteligenţă, ceea ce este chiar de poveste... Mai mult, Bartholomew încearcă să dea vina pe urs (care avea deschisă în pădure o mică afacere cu cojoace), tenatativă care îl ridică mult în clasament. Aici, cred că ar trebui menţionată primejdia reală la care se expusese Abigail umblând prin pădure cu Bartholomew alături, fără ca să îşi ia cu ea măcar un viezure drept însoţitor.
Bartholomew cel lacom ia loc pe scăunelul din ceară şi se apucă să înfulece sarmale. Acum, ca să păstrăm adevărul istoric, sarmalele i-au fost oferite fără mămăligă, lucru ce l-ar fi ucis în chinuri la fel de mari... Auzi la ea, sarmale fără mămăligă! Dumnezeule milostiv!
Atent la sarmalele îngurgitate (autorul reproduce şi onomatopeele specifice lupilor care îngurgitează sarmale, prin sintagma “ghiogârţ”), Bartholomew nu bagă de seamă topirea scaunului şi cade grămadă în groapa cu jăratec.
“ – Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac!” exersează Abigail o rimă simplă, care nu o scuteşte de o greşeală gramaticală.
“După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au aruncat-o peste dânsul (adică peste Bartholomew), în groapă, ca să se mai potolească focul”. Mişcare inspirată pentru că, de când e lumea şi pământul, se ştie că fânul stinge focul mai bine ca apa... La urmă, au năpădit asupra lui cu bolovani şi cu ce-au apucat, până l-au omorât de tot, ne spune autorul. Suntem de părere că au făcut bine că l-au omorât de tot, pentru că lupii morţi pe jumătate sunt foarte periculoşi...
“Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea am încălecat iute pe-o şea, ş-am venit de v-am spus povestea aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună!” încheie marele povestitor şi bine face că ne avertizează asupra minciunii pentru că altfel, ne-ar fi fost necesar un tratament de recuperare post traumatic după atâtea scene crude şi nemiloase.
Să auzim de bine!