Lupta cu frigul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Numele lui este Andrei. Noi îi spunem în stilul nostru neaoş, românesc, nea Ardei. De statură potrivită, burtos, mucalit şi cu limba cam slobodă, este sarea şi piperul delegaţiilor noastre. Nenumărate sunt „perlele” pe care le scapă, involuntar sau studiat, dar toate de efect.

Acum se află în echipa noastră. Echipă care trebuie să meargă undeva, într-o gară pe lângă Videle ca să verifice nişte parametri. Plecăm din Bucureşti Nord pe un frig destul de tăios încărcaţi fiecare cu zeci de kilograme de chei şi aparate de măsură. Delegaţia nu prea ne încântă din cauza vremii duşmănoase, dar mulţi din noi se consolează cu ideea că vor putea face rost de vin pentru Revelionul care nu este departe.

Trenul la lasă în mica gară al ora estimată, ne grupăm şi ne stabilim sarcinile, după care pornim pe cale întru efectuarea măsurătorilor. Munca ne absoarbe cu totul, aşa că nu observăm că s-a apropiat ora mesei. Toţi suntem dotaţi de nevestele iubitoare cu tot felul de pachete şi pacheţele care mai de care mai dolofane (pacheţelele, nu nevestele...). Având în vedere condiţiile de la faţa locului şi experienţa acumulată în decursul numeroaselor delegaţii anterioare, conţinutul pacheţelelor este constituit cu preponderenţă din slănină, şuncă sau alte “porcării” asemănătoare.

Văzând frigul în care dârdâim şi tropăim în timp ce mâncăm, nea Ardei vine cu o propunere salvatoare:

-Fraţilor, ia hai să luăm o traversă veche şi să-i dăm foc!

Tuturor le strălucesc ochii la gândul căldurii ce va să fie şi le freamătă nările la gândul mirosului slăninii prăjite. Zis şi făcut. Pe lângă linie sunt aruncate zeci şi zeci de traverse putrede sau rupte, aşa că nu e nicio pagubă dacă una va fi arsă spre binele umanităţii. Nu trec zece minute şi flăcări puternice se înalţă. Bucuria şi plăcerea sunt unanime, chiar dacă vom pleca acasă îmbibaţi de mirosul de creuzot chiar şi în oase.

Nu este o problemă să facem câteva frigărui din nişte crengi rupte şi să înfigem în ele bucăţile de slănină din dotare. Masa devine de-a dreptul copioasă, iar focul tot mai puternic. Timpul alocat mesei s-a terminat de mult, dar nimeni nu se îndură să plece de lângă foc. Cu atât mai mult cu cât gerul a devenit de-a dreptul tăios.

Dar treaba e treabă, iar traversa arzândă îşi dă sufletul. Trebuie să terminăm măsurătorile pentru care am venit şi nici nu ne face plăcere să ne apuce noaptea pe drum. Începem să strângem resturile alimentare, iar unii din noi, cu probleme de micţiune, simt nevoia să se retragă în singurătate în tufişurile din zonă. Nea Ardei, mai perspicace, ocheşte un mic podeţ sub care ar vrea să se ascundă spre adâncă meditare. Se îndreaptă spre el cu paşi rebegiţi de frig şi de nevoia care îl apasă, frecându-şi mâinile care aproape i-au îngheţat. Nu trece mult şi-l vedem că revine cu o faţă lungă şi ochii holbaţi.

- Ce-ai făcut nea? Nu ai reuşit din cauza frigului? îl întrebăm noi curioşi şi uşor ironici.

- De reuşit am reuşit, ne răspunde el dând trist din cap. Dacă aţi şti cu ce era să mă închei la pantaloni din cauză că nu-mi simt degetele…

Să auzim de bine!