Ce-i lipseşte românului

Niciodată nu am considerat că suntem o naţiune mai prejos sau superioară altora. Şi nici că alte naţii deţin astfel de monopoluri. Pur şi simplu, consider că oricare naţie nu e nici mai bună şi nici mai rea, că oricare naţiune îşi are eroii sau laşii ei, geniile sau idioţii ei, oamenii ei buni sau oamenii ei răi, frumoşii şi urâţii ei, că fiecare naţiune şi-a avut rolul ei la obţinerea produsului final care se numeşte omenire.
Pornind de la aceste principii veţi fi tentaţi să concluzionaţi simplist că toate naţiile sunt la fel, lucru contrazis de evidenţă. De exemplu, este uşor de observat că în Albania sunt mai puţine castele decât pe Valea Loarei. Este clar că, totuşi, există unele elemente care le diferenţiază. Iar unul din acestea este spiritul civic. Pe lângă alte motivaţii, silite sau benevole, spiritul civic a fost unul din elementele care i-au ajutat pe egipteni, pe azteci, pe francezi sau pe spanioli să construiască piramide, temple, castele sau catedrale. Întotdeauna a existat cineva care a dorit să se facă respectiva lucrare de interes obştesc şi executanţii care, de voie, de nevoie, au executat lucrarea. A fost acel spirit gregar, de turmă, în care toţi acţionau şi pentru o reprezentare publică, nu numai pentru una personală.
Acelaşi spirit civic i-a unit în faţa duşmanului pe grecii cei atât de dezbinaţi şi mă refer aici la epoca modernă, din timpul războiului şi nu le vremurile lui Pericle. Spiritul civic a fost unul din motivele care i-au animat pe atât de mulţi francezi, italieni sau greci să se organizeze în detaşamente de partizani în care să poată avea onoarea de a muri pentru alţii.
Din păcate, acest spirit este exact ceea ce ne lipseşte şi ne diferenţiază de multe din naţiile lumii. Suntem temători chiar faţă de umbra noastră, stăm închişi în cochilia lui “mie nu mi se poate întâmpla” şi nu vedem în faţa ochilor decât interesul nostru mărunt. Un prieten îmi povestea o situaţie inimaginabilă. Se întâmplă ca, din când în când, să se epuizeze ruloul de hârtie igienică la toaletă. Ei bine, nimeni, dar absolut nimeni nu spune nimic administratorului până ce acesta nu observă din proprie iniţiativă. Salariatul intră în cabină, vede că nu e hârtie, iese şi aşteaptă ca cel care va veni după el să facă sesizarea! Imaginea e de domeniul absurdului. Egoismul merge atât de departe încât începe să lezeze chiar interesul propriu.
În această situaţie de deficit comportamental nu e de mirare că poţi primi palme morale foarte uşor şi de la cine nu te aştepţi. Iar exemplul cel mai bun ne este dat de următorul caz petrecut în Piatra Neamţ. Şi acolo, ca peste tot în ţară, a nins. Şi acolo, ca peste tot în ţară, s-a format gheţuş pe trotuare. Şi acolo, ca peste tot în ţară, există aceleaşi legi care pedepsesc lipsa de atitudine în ceea ce priveşte curăţatul trotuarelor îngheţate. Şi acolo, ca peste tot în ţară, nimeni nu le ia în seamă. A fost nevoie ca să vină un bărbat infirm, Poienaru Petre pe numele lui, un om necăjit de pierderea ambelor picioare într-un incendiu, şi să înceapă curăţarea trotuarelor de gheaţă. Un om olog curăţă trotuarele oamenilor sănătoşi şi în putere! Un olog face asta prin eforturile proprii, fără plată sau recompensă. Cu un curaj şi un optimism neştirbit, dacă ne gândim la afirmaţia lui că face acest lucru pentru că i-a recomandat doctorul să facă mişcare… El ne dovedeşte că, de fapt, este mult mai întreg decât noi, care avem mâni şi picioare, care avem maşini de lux şi televizoare cu plasmă, care avem telefoane celulare performante şi vile pe malul mării, care avem stări materiale mai mult decât complete, dar care nu avem spiritele complete.
Iată-l aici în plină acţiune: http://www.antena3.ro/romania/lectie-de-viata-la-piatra-neamt-un-barbat-fara-picioare-singurul-care-curata-gheata-din-oras-116307.html