Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu suntem mulţi: maximum treizeci de persoane. Aşa că nu vedem nicio greutate pentru ghid de a ne ţine în frâu. Deşi micuţ de statură, dovedeşte o energie deosebită. Toţi suntem colegi de serviciu, din acelaşi departament sau din departamente diferite, dar hârşiţi în lupte şi încleştări grele. Puţini sunt ghizii care se pot lăuda că au scăpat teferi din mâinile noastre. Programul este simplu: plecăm din Bucureşti şi ne aciuăm într-o cabană în Bucegi unde, probabil, câţiva dintre noi îşi vor da sufletul din cauza mâncării şi băuturii fără măsură. Ca să nu avem probleme, am plecat dotaţi cu cele trebuincioase în raniţe, sacoşe şi genţi. Tricouri de schimb? Şosete de rezervă? Pulovere contra frigului? Nici vorbă! Toate accesoriile de cărat gem de mâncare şi băutură. Iată-ne ajunşi cu bine la cabană. Despachetăm, ne localizăm paturile şi fuguţa la masă. În timpul mesei, ghidul face o imprudenţă care îi putea fi fatală: ne anunţă că avem voie să dansăm şi să petrecem doar până la ora unsprezece şi treizeci de minute! Ne uităm consternaţi unii la alţii. Aşa umilinţă nu mai suferisem de mult. Ne uităm la ghid, îi facem o evaluare şi ne înţelegem din priviri: nu merită să moară, are un copil acasă. Aşa că, imediat ne apucăm să facem un plan de luptă ceva mai duios. Antrenaţi în lupte cum suntem, trecem întâi la observarea inamicului, puncte de sprijin şi evacuare, obstacole naturale etc.
- Aţi observat cum se trânteşte în pat? face o remarcă inspirată Doru.
E clar. Era imposibil să nu observi ticul acestuia de a se trânti în pat, direct pe spate, trântit însoţit de diferite sunete de satisfacţie. Dacă va fi să fie, de aici i se va trage. George se duce tiptil la cabanier şi îi cere împrumut o scândură mare cât un capac de ladă. Cabanierul, în mod surprinzător, găseşte echipamentul pe undeva, prin spatele cabanei. Tot ce ne roagă este să nu dăm foc scândurii ca să nu se aprindă şi cabana. George îi promite solemn că nu, dar dacă ne luăm după privirile furişe pe care ni le aruncă bietul om pe parcursul serii, se poate uşor concluziona că George nu s-a bucurat de un credit deosebit în faţa lui. Tot lui George îi revine şi sarcina de a plasa scândura în perna ghidului, chiar sub faţa de pernă. Ca la un semn, pe la ora unsprezece şi cincisprezece minute toţi ne declarăm morţi de oboseală şi cerem la dormitor. Plăcut surprins, ghidul nu pregetă. Urmează o dezechipare rapidă după care, fiecare se pune în pat însoţindu-şi acţiunea de comentarii referitoare la gradul de oboseală care l-a cuprins. Ultimul rămâne Tomiţă, ghidul. În timp ce toţi eram cu ochii strânşi şi cu păturile trase până la nas, îl auzim cum se duce la întrerupător, stinge lumina, se dezbracă şi se îndreaptă spre patul lui grăind stimulat de comportarea şi cuvintele noastre:
- Mamă, ce obosit mai sunt!
După care se trânteşte năpraznic pe spate, cu capul de pernă. POC! Sau BANG! Sau BONG! Sau TROSC! Cuvintele nu pot descrie sunetul produs. Şi restul a fost tăcere... A doua zi, unii colegi au declarat că l-ar fi auzit şoptind cu ultimele puteri:
- Văleuuu!
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!