Mi-e silă de oraşul din ţara în care locuiesc

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Au fost deseori cazurile în care m-am întrebat de ce oraşele de provincie din România sunt liniştite şi curate comparativ cu Bucureştii. Iar unul din motivele pe care le presupun este acela că toată scursura acestor localităţi de provincie, tot ce au mai detestabil şi mai josnic, migrează spre Capitală în speranţa unei pieţe mai mari de acţiune.

Nu am crezut niciodată că un eveniment funebru va fi subiectul unui articol pe blogul meu. Dar, iată că viaţa bate filmul. Şi nu numai. Pentru că ceea ce s-a întâmplat m-a scârbit atât de mult încât nu rezist să nu fac publică întâmplarea respectivă.

Luni a trebuit să particip la o înmormântare, eveniment de nedorit pentru oricine, indiferent de calitatea avută. Înnormântarea a avut loc la Cimitirul Giuleşti şi s-a petrecut în plină zi, pe la orele paisprezece. Plecăm de la biserică cu maşinile în coloană şi parcurgem Calea Giuleşti până la intrarea în cimitir. Eram amplasat undeva, pe la mijlocul coloanei, aşa că văd cum maşina pompelor funebre se opreşte, semnalizează, se asigură şi face stânga spre poarta cimitirului. Din felul cum a oprit ne dăm seama, eu şi ceilalţi şoferi din coloană, că nu vom putea intra cu maşinile în cimitir, drept pentru care încep să caut o soluţie pentru parcat. Văd cum prima maşină din coloană virează tot spre stânga, dar nu spre poarta cimitirului, ci intră pe o stradă paralelă cu gardul cimitirului, stradă numită Drumul la Roşu. Pe trotuarul din stânga şoselei nu puteam parca din cauza nămeţilor, în faţa cimitirului nici atât pentru că este staţie RATB, aşa că decid să urmez şi eu aceeaşi cale.

Intru pe strada respectivă, dar mă gândesc că mi-ar fi mai comod să nu trag pe dreapta chiar după prima maşină pentru că îmi va fi mai dificil la plecare ca să ies şi să întorc prins între două maşini, aşa că îmi mai continui drumul câteva zeci de metri lăsând alte maşini să parcheze în locul rămas liber în spatele meu. Opresc, coborâm şi observ că în spatele meu au mai oprit alte două maşini. Apăs butonul alarmei, uşile se închid şi alarma se armează. În timp ce mă îndrept cu restul grupului spre intrarea în cimitir, întorc capul din mers şi mă gândesc că e o poziţie bună pentru că, dacă Doamne fereşte cineva va încerca să o spargă, voi putea auzi alarma.

Înmormântarea se termină şi ne reluăm tăcuţi drumul spre maşini. Văd cum o parte din membrii grupului grăbesc pasul şi, pe măsură ce ne apropiem de locul unde lăsasem maşinile, aud piuitul unei alarme. Mă gândesc că e unul din acele cazuri în care proprietarul deschide uşa înainte de a dezarma alarma, dar văd că, pe măsură ce ne apropiem, grupul este foarte agitat. Intrăm pe strada cu pricina şi unul dintre participanţi îmi iese în cale spunându-mi:

- Sunteţi singurul care nu are maşina spartă!

Ce se întâmplase? Nimic altceva decât că, profitând de durerea unor oameni, un grup de nemernici spărseseră efectiv trei dintre maşinile parcate. Înmărmurit, dau un tur în jurul maşinilor ca să observ cum acestea aveau sparte geamurile uşilor din stânga spate şi interioarele răvăşite.

Având în vedere cele mai sus relatate, credeţi că titlul postării este justificat?

Să auzim de bine!