"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

joi, 17 februarie 2011

Grecia, Bulgaria şi zăpada (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Rămăsesem cu articolul anterior la sosirea noastră la hotelul din Pleven. Poliţiştii bulgari au dat dovadă de atâta sârg şi amabilitate, încât personalul hotelului ţopăie ca iepurii ca să rezolve cazarea noastră. Este suficient ca să ne îndreptăm privirea spre unul din ei... Suntem cazaţi la etajul 13 al celui mai mare hotel din Pleven, mare şi la propriu şi la figurat. În costul cazării este inclus şi micul dejun care, în cele două zile cât am fost nevoiţi să le petrecem acolo, s-a dovedit la înălţimea aşteptărilor. În camerele micuţe faţă de obişnuinţa noastră este cald, iar mobilierul este de primă generaţie. Vreau să zic, de prin anii 1955 – 1960. Abia la sfârşitul primei zile am descoperit rostul unei piese de mobilier cât o noptieră amplasată între paturi: este un aparat de radio cu lămpi din 1958! Culmea, care funcţionează în cârdăşie cu un televizor cu plasmă montat pe unul din pereţi...
Nu populăm hotelul decât pe parcursul nopţii pentru că în timpul zilei ne dedăm la raiduri de vânătoare ca gândacii de bucătărie (ca să folosesc expresia Ralucăi, apreciata mea cititoare de blog) în căutarea hranei. Bancomatele ne eliberează fără probleme (evident în leva) sumele solicitate de pe cardurile noastre indiferent că sunt de debit sau de credit. Hălăduim prin oraş, prilej de a cunoaşte o mulţime de oameni cumsecade care ne oferă primele două informaţii vitale: cum se spune pâine în bulgară şi unde o putem găsi. Ajungem cu incursiunile noastre până în magazinul lor Billa şi la diferite centre de vulcanizare pentru reîntregirea stocului de lanţuri pentru roţi şi montarea lor adecvată. Chiar lângă hotel este un centru de vulcanizare, dar care vinde şi anvelope sau lanţuri. Nu veţi crede, dar în acea epocă, datorită ninsorilor formidabile, cererea de lanţuri depăşise cu mult oferta, astfel că am avut ocazia ruşinoasă ca să vedem maşini cu ţigani români care achiziţionaseră tot ce se găsea pe piaţă, iar acum le vindeau la preţuri exorbitante. Avem ocazia să ne întâlnim iarăşi cu ospitalitatea bulgărească manifestată prin faptul că unul din salariaţii firmei de vulcanizare a trebuit să facă vreo cinci drumuri pe jos prin nămeţii năpraznici până la depozit şi înapoi pentru a ne găsi lanţurile cele mai potrivite. Fără costuri suplimentare, dacă puteţi crede aşa ceva…
Să nu aveţi impresia greşită că două zile şi două nopţi petrecute într-un Pleven acoperit de zăpadă sunt plictisitoare. Nicidecum! Pur şi simplu pentru că, odată întorşi în bârloguri din raidurile noastre, după o alimentaţie sănătoasă bogată în vitamine liposolubile şi diaminoglutanat de sodiu dublu hidratat urmată de un somn scurt de frumuseţe, ne-am pus şi am jucat cele mai frumoase partide de Whist din viaţa noastră. Atât de frumoase, încât am uitat că suntem blocaţi de zăpadă în Bulgaria şi acasă ne aşteaptă nişte birouri ca să le populăm... Mai, mai să mai stăm o zi... Urmărim la radio, la televizor şi prin SMS starea drumurilor de la ei şi din ţară până când, iată că Poliţia bulgară ne dă voie ca să plecăm.
Cu lanţurile montate ca la carte plecăm imediat după micul dejun, adică spre orele zece. Până în ţară, adică un drum de vreo două sute şaizeci de kilometri, am fost nevoiţi să mergem atât de încet încât ajungem la graniţă către orele douăzeci şi unu. Înainte de ieşirea din Bulgaria, vameşii bulgari dau dovadă de un ultim gest de curtoazie făcându-ne semne să trecem prin vamă fără să mai plătim taxa de pod.
Ajungem acasă şi începem despachetarea. În acest răstimp, pentru înviorarea atmosferei şi o necesară relaxare musculară, dau drumul televizorului. Prilej pentru a vedea la modul cel mai propriu cum se manipulează opinia publică românească. Toate posturile de televiziune româneşti publicau reportaje, comentarii şi întâlniri cu diverşi invitaţi în care bulgarii (în special poliţiştii) erau făcuţi albie de porci de către cei întorşi în ţară. Nu suport nedreptatea, mai ales în forma ei agravantă, aşa că pun mâna pe telefoane (fix şi celular) şi încep să sun ca să le spun şi punctul meu de vedere, că oamenii sunt amabili, săritori, că am fost ajutaţi peste tot şi de poliţişti şi de civili etc. Deşi am obţinut până la urmă legătura cu centralele telefonice ale diferitelor posturi, în momentul în care îmi exprimam punctul de vedere mi se tăia legătura. Am început să trimit SMS-uri la numerele de pe ecran în care scriam acelaşi lucruri. Nimic, niciun răspuns, nicio publicare. Doar ce era defăimător şi nefavorabil. A fost unul din lucrurile care mi-au accentuat scârba faţă de mass media românească, faţă de răutatea şi neamprostia care o caracterizează.
Iată, am ajuns la sfârşitul povestirii întâmplărilor care ne-au făcut să fim mult mai precauţi atât la alegerea locaţiei pentru petrecerea Revelionului, cât şi la acceptarea informaţiilor publicate în mass media...
Sa auzim de bine!

2 comentarii:

  1. Au fost cu adevarat cele mai frumoase partide de whist... asta si pentru ca ne simtim bine in grupul nostru de prieteni. Mai ca as repeta experienta :)

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Nelu_A: He, he, și cine ne oprește?

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!