Joplin

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum vă spuneam în postările anterioare, urmăresc cu cea mai vie curiozitate emisiunile canalului de televiziune National Geographic. Totodată, vă reamintesc faptul că m-am referit de numeroase ori la lipsurile românilor, simţul civic fiind unul dintre aceste lipsuri.
Bine, bine, dar ce legătură este între National Geographic şi lipsa spiritul civic la români? veţi întreba pe bună dreptate. Este şi încă una mare şi puternică!
Deci, urmăream într-o seară respectivul program, prilej de a prinde de la început un reportaj despre o localitate din State, Joplin pe numele ei. Iniţial, subiectul mi s-a părut o platitudine: în fond, era vorba despre o localitate peste care trecuse o tornadă. Nu e prima şi nici ultima localitate lovită de o tornadă. La fel de bine, nu este prima şi nici ultima localitate rasă de pe faţa pământului.
Deşi, vă rog să mă credeţi, aici lucrurile căpătaseră forme apocaliptice. Practic, în locul orăşelului nu mai era decât o întindere acoperită de resturi, nici măcar de ruine! De la un capăt al localităţii aveai o vizibilitate perfectă până hăt, în celălalt capăt, neexistând nimic ce să stânjenească privirea. Bunînţeles că au fost şi victime omeneşti, nu numai morţi, ci şi o mulţime de persoane date dispărute. O bombă atomică ar fi provocat un dezastru similar şi cred că nu mi-a fost dat să mai văd un asemenea prăpăd.
Ca nişte umbre, după sfârşitul tornadei, bieţii oameni ieşeau de sub dărâmîturi obidiţi, sărăciţi de agoniseala unei vieţi şi copleşiţi de suferinţă. Familiile se căutau, copiii îşi plângeau mamele, nimeni nu mai întrevedea vreo speranţă. Asta a fost situaţia în ziua dezastrului.
Ce s-a întâmplat a doua zi? Păi, ce să se întâmple? Optzeci de mii de oameni (80.000) s-au strâns de prin împrejurimi să-şi ajute semenii la suferinţă. Optzeci de mii, fraţilor, optzeci de mii, cât populaţia Târgoviştei noastre. Fără să-i cheme nimeni. Aşa, doar de dragul de a-şi ajuta vecinii. Vedeţi vreo asemănare cu spiritul civic românesc? Nuuu? Nici eu. Tot ce îmi amintesc este că, după dezastrul provocat într-un un an de inundaţii, ocazie cu care un pod, cel de la Mărgineni, a fost dus de ape, a fost nevoie de prezenţa preşedintelui pentru ca oamenii să înceapă să facă ceva. Iar după plecarea lui s-au întors la cârciumă. Casele construite gratis de guvern sau de sponsori nu au fost locuite pe motiv că nu sunt mobilate, iar ajutoarele împărţite între prominenţi.
Ei, acum cum vi se pare? Vedeţi legătura pe care o aminteam la începutul postării?
Să auzim de bine!

Hai cu toţi la vot!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi voi fi scurt, foarte scurt. Postarea mi-a fost sugerată de o discuţie pe care am avut-o după alegerile trecute, discuţie în care interlocutorul meu îşi exprima dezamăgirea că nu câştigase candidatul preferat.

- Ai fost la vot, nu? întreb eu fără rost.

- Nu, a venit răspunsul năucitor.

Răspuns în cea mai pură mentalitate românească. Vrem să se întâmple ceva, dar fără ca noi să facem ceva. Ceva în genul vrem străzi curate, dar să se ocupe altcineva de curăţirea murdăriei noastre. Vrem să fie aleşi candidaţii pe care îi dorim, dar să-i voteze alţii. Votează-ţi candidatul preferat!

Deci, cunoştinţa mea îşi exprima dezamăgirea că nu ieşise candidatul preferat, deşi nu fusese la vot! Şi să nu îmi veniţi cu comentarii de genul că „toţi sunt la fel” sau că „şi ăştia sunt hoţi ca şi ceilalţi” pentru că nu sunt demne de cititorii acestui blog. Ai ocazia să-ţi votezi candidatul preferat! Bagă-i un vot în urnă!

Nu are cum să fie ales candidatul preferat dacă susţinătorii lui nu îl votează! Cine să îl voteze? Adversarii lui? Trage-i un vot să nu-l poată duce!

Nu are cum să nu piardă alegerile candidatul rival dacă tu nu îţi votezi candidatul preferat. Foloseşte-ţi votul şi mai pune-i patru ani de aşteptare în cârcă!

Acum, la alegeri, avem pe mâna noastră cea mai puternică armă. Invocăm tot timpul poporul şi numele poporului. Iată că acum, acest popor poate vota pe cine vrea. Ca să fie aleşi cei pe care îi vrem şi să nu fie aleşi cei pe care nu-i vrem. Acum putem să ne arătăm, în primul rând nouă, că nu suntem un popor de mămăligi bârfitoare, că nu suntem un popor care are ocazia să voteze, dar nu o face pentru ca să stea apoi patru ani pe la cozi, bombănind despre „ce-ar fi fost dacă...”.

Votaţi, că nu doare! Altfel, o să doară patru ani după aia...

Să auzim de bine!

Ce-i lipseşte românului

Niciodată nu am considerat că suntem o naţiune mai prejos sau superioară altora. Şi nici că alte naţii deţin astfel de monopoluri. Pur şi simplu, consider că oricare naţie nu e nici mai bună şi nici mai rea, că oricare naţiune îşi are eroii sau laşii ei, geniile sau idioţii ei, oamenii ei buni sau oamenii ei răi, frumoşii şi urâţii ei, că fiecare naţiune şi-a avut rolul ei la obţinerea produsului final care se numeşte omenire.
Pornind de la aceste principii veţi fi tentaţi să concluzionaţi simplist că toate naţiile sunt la fel, lucru contrazis de evidenţă. De exemplu, este uşor de observat că în Albania sunt mai puţine castele decât pe Valea Loarei. Este clar că, totuşi, există unele elemente care le diferenţiază. Iar unul din acestea este spiritul civic. Pe lângă alte motivaţii, silite sau benevole, spiritul civic a fost unul din elementele care i-au ajutat pe egipteni, pe azteci, pe francezi sau pe spanioli să construiască piramide, temple, castele sau catedrale. Întotdeauna a existat cineva care a dorit să se facă respectiva lucrare de interes obştesc şi executanţii care, de voie, de nevoie, au executat lucrarea. A fost acel spirit gregar, de turmă, în care toţi acţionau şi pentru o reprezentare publică, nu numai pentru una personală.
Acelaşi spirit civic i-a unit în faţa duşmanului pe grecii cei atât de dezbinaţi şi mă refer aici la epoca modernă, din timpul războiului şi nu le vremurile lui Pericle. Spiritul civic a fost unul din motivele care i-au animat pe atât de mulţi francezi, italieni sau greci să se organizeze în detaşamente de partizani în care să poată avea onoarea de a muri pentru alţii.
Din păcate, acest spirit este exact ceea ce ne lipseşte şi ne diferenţiază de multe din naţiile lumii. Suntem temători chiar faţă de umbra noastră, stăm închişi în cochilia lui “mie nu mi se poate întâmpla” şi nu vedem în faţa ochilor decât interesul nostru mărunt. Un prieten îmi povestea o situaţie inimaginabilă. Se întâmplă ca, din când în când, să se epuizeze ruloul de hârtie igienică la toaletă. Ei bine, nimeni, dar absolut nimeni nu spune nimic administratorului până ce acesta nu observă din proprie iniţiativă. Salariatul intră în cabină, vede că nu e hârtie, iese şi aşteaptă ca cel care va veni după el să facă sesizarea! Imaginea e de domeniul absurdului. Egoismul merge atât de departe încât începe să lezeze chiar interesul propriu.
În această situaţie de deficit comportamental nu e de mirare că poţi primi palme morale foarte uşor şi de la cine nu te aştepţi. Iar exemplul cel mai bun ne este dat de următorul caz petrecut în Piatra Neamţ. Şi acolo, ca peste tot în ţară, a nins. Şi acolo, ca peste tot în ţară, s-a format gheţuş pe trotuare. Şi acolo, ca peste tot în ţară, există aceleaşi legi care pedepsesc lipsa de atitudine în ceea ce priveşte curăţatul trotuarelor îngheţate. Şi acolo, ca peste tot în ţară, nimeni nu le ia în seamă. A fost nevoie ca să vină un bărbat infirm, Poienaru Petre pe numele lui, un om necăjit de pierderea ambelor picioare într-un incendiu, şi să înceapă curăţarea trotuarelor de gheaţă. Un om olog curăţă trotuarele oamenilor sănătoşi şi în putere! Un olog face asta prin eforturile proprii, fără plată sau recompensă. Cu un curaj şi un optimism neştirbit, dacă ne gândim la afirmaţia lui că face acest lucru pentru că i-a recomandat doctorul să facă mişcare… El ne dovedeşte că, de fapt, este mult mai întreg decât noi, care avem mâni şi picioare, care avem maşini de lux şi televizoare cu plasmă, care avem telefoane celulare performante şi vile pe malul mării, care avem stări materiale mai mult decât complete, dar care nu avem spiritele complete.
Iată-l aici în plină acţiune: http://www.antena3.ro/romania/lectie-de-viata-la-piatra-neamt-un-barbat-fara-picioare-singurul-care-curata-gheata-din-oras-116307.html