miercuri, 24 iulie 2013

A doua zi în Lefkada-în căutarea plajelor

Plaja Vasiliki 3
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Harnici cum ne ştiţi, ne sculăm la ora nouă, atacăm produsele culinare din cadrul bufetului suedez şi plecăm. Aici e momentul să vă spun că numeroasele călătorii în Grecia m-au şmecherit, iar acum, când dau de un bufet suedez sau de orice altă naţionalitate, care are smântână şi diferite sortimente de dulceţuri, combin în castronel o lingură de smântână cu una de dulceaţă. Ce rezultă este minunat. În plus, bufetul suedez al hotelului grecesc prezintă o trăsătură românească: reia povestea lui Păcală care încerca să urce nucile în pod cu furca. Astfel, castronul cu compot de piersici nu are un polonic pentru pus în castronele, ci o sită. Poţi lua fructul, dar siropul ba. Iar grecii văd că nu se îndeasă ca să ia măsuri preventiv-corective.
Dacă până acum am abordat coasta de vest, ne-am spus că ar fi momentul ca să abordăm şi coasta de est.
Prima staţiune unde ne oprim este Ligia. Plaja este chiar lângă şosea, este îngustă, mai îngustă ca cea de la Eforie şi bolovănoasă, atât pe uscat cât şi în apă. Nu ne place, aşa că ne continuăm drumul. Următoarea plajă a fost cea de la Nidri. Oprim la întâmplare pe marginea şoselei care străbate oraşul şi descoperim că suntem chiar în dreptul unei alei care duce spre plajă. Cu toate catrafusele după noi ne fixăm locul de campare sub un arbore, la marginea unei terase. Şi această plajă este foarte îngustă, dar nu mai este bolovănoasă, ci pietroasă. Apa nu este foarte limpede şi asta mă deranjează pentru că nu reuşesc să filmez nimic sub apă. Nu am stat mai mult decât a fost necesar pentru uscarea costumelor şi am plecat spre ultima destinaţie a zilei, plaja Vasiliki.
Înainte de a vă spune ceva despre plajă, trebuie să vă spun ceva despre drumuri. Sunt de munte, urci de ţi se înfundă urechile, sunt serpentine în ac de păr la fiecare cincizeci de metri, sunt prin păduri, sunt înguste că abia se poate strecura o maşină, aproape că traversează casele oamenilor, trec pe lângă hăuri care te înfioară. Pe scurt, sunt minunate! Sunt inimaginabil de frumoase!
Pe aceste drumuri minunate suntem ajunşi la Vasiliki. Fără ajutorul vreunui panou indicator ne trezim în mijlocul portului, loc evident neadecvat pentru plajă şi înot. Întoarecem şi luăm o direcţie la întâmplare. Văzând că nu ajungem la locul dorit, oprim la un magazin, cumpărăm câteva produse sub formă lichidă şi rece şi întrebăm casiera:
- Ştiţi drumul spre plajă?
Casiera strigă la un domn venerabil:
- Tată, ştii drumul spre plajă?
Domnul venerabil strigă la o jună:
- Tu ştii drumul la plajă?
Juna fiică răspunde:
- Îhî (în greceşte, îhî se pronunţă şi are aceaşi semnificaţie ca în româneşte). Întoarceţi, mergeţi înainte şi ajungeţi în port. De acolo găsiţi drumul spre plajă.
Ideea de a mă întoarce în port îmi displace, aşa că întorc şi fac la dreapta pe prima stradă. Ca să văd că ies direct pe plajă! De fapt, descoperim că sunt trei plaje, unu, doi şi trei. Noi nimerisem pe doi, cea din mijloc. Unu este aproape de port şi mai dotată cu utilităţi. Noi avem la dispoziţie doar o tavernă, ce e drept cu un grup sanitar impecabil. Comandăm câte un frappe şi începem să admirăm plaja trei, care este destinată în mod special surferilor. Zeci şi zeci de pânze colorate animă luciul apei aidoma unor fluturi viu coloraţi. Imaginea este deosebit de frumoasă, pietre sunt doar până la intrarea în apă, valurile sunt mici, apa caldă, deşi cam tulbure. Altfel spus, ne simţim bine. La asfinţit, plecăm pe traseul care urmează coasta vestică. Am parcurs mii şi mii de kilometri în Grecia, îmi place muntele şi îmi plac drumurile de munte, dar un traseu de o asemenea frumuseţe nu am mai întâlnit. Simţeam necesitatea unei opriri la fiecare kilometru. Deşi un traseu dificil, am regretat enorm că s-a terminat, iar vocabularul meu este prea sărac ca să vă descriu măreţia şi frumuseţea lui, ca să vă descriu grandoarea unirii munţilor cu marea. Iar acest drum mi-a mai oferit surpriza unui ciudat fenomen al naturii. Indiferent cum era întoarsă maşina de serpentine, indiferent de direcţia de mers, soarele mă bătea întotdeauna pe mâna stângă. Aşa că voi, cei care mă cunoaşteţi, să nu vă miraţi când mă veţi vedea cu o mână bronzată şi o alta şi mai bronzată...
Revenim spre casă în forţă, ne spălăm şi plecăm în căutarea unui magazin cu carbohidraţi şi vitamine liposolubile. Şi iarăşi avem parte de o surpriză. De fapt, de două. Prima este că produsele nu au lipite acele mici etichete cu preţul, cu care ne-au obişnuit grecii până acum. A doua surpriză a fost că, în timp ce ne puneam întrebări existenţiale despre preţurile produselor, o doamnă însoţită de un băieţel de vreo opt ani ni se adresează în limba română:
- Pot să vă ajut cu ceva?
- Sigur că da, cum să nu? Mulţumim!
Şi se înfiripă o discuţie în care aflăm nu numai preţurile produselor sau faptul că la magazinele mici sunt mai scumpe, dar şi amplasamentul unor supermarket-uri sau faptul că doamna a venit în Lefkada în urmă cu douăzeci şi cinci de ani şi aici a rămas. Ieşim din magazin, facem câţiva paşi împreună, schimbăm impresii despre România şi Grecia şi ajungem într-un impas când doamna începe să ne spună că, în urmă cu ceva timp, rămăsese fără oglinzile maşinii. O întrerup brusc, spunându-i:
- Nu! Nu mai spuneţi un cuvânt! Nu vreau să vă audă soţia.
- Dar de ce, ce s-a întâmplat?
- Doamnă, Grecia este singurul loc din lume unde mi-am convins soţia că poţi lăsa maşina neîncuiată şi cu lucrurile în ea.
Ne despărţim râzând cu promisiunea unei revederi, iar noi intrăm într-un supermarket şi achiziţionăm câteva produse îmbuteliate. Le înghesuim în frigiderul din cameră şi plecăm pe faleză în căutarea unui stabiliment. Ne oprim la întâmplare în faţa unui local şi suntem abordaţi de un flăcău ras în cap. Intrăm, luăm loc la o masă, ni se aduce meniul şi, după o consultare cu soţia încep să comand.
- Vorbiţi greceşte, mă întreabă amabil omul, sau numai aşa, puţin?
- Vorbesc puţin, fac încă multe greşeli. De fapt, sunt începător.
Bunul om aproape că pică pe spate de râs:
- Dacă aşa credeţi că vorbeşte un începător...
Drept învăţare de minte, toată seara mi-a vorbit doar în greceşte, chiar dacă eu am dorit să o schimb pe limba engleză.
Comandăm caracatiţă în oţet pentru mine şi bouiourdi şi tyrosalada pentru soţie. Surpriza (vă spuneam eu că nu s-au terminat) a apărut când am comandat un Mithos. Nu aveau!
- Nu avem, dar avem Fix, care este tot o bere grecească.
Vin porţiile şi nu mai avem parte de nicio surpriză pentru că deja suntem obişnuiţi cu micimea loc aici, în Lefkas. Iar după primul pahar de bere sunt nevoit să îl chem pe june şi să-i declar:
- Îmi cer scuze, dar berea Fix nu îmi place. Mie îmi place Mithos.
Bunul om pleacă capul cu umilinţă în faţa unor vorbe aşa de grele, iar noi ne pregătim de plecare.
- Nu doriţi pepene la desert? E din partea casei...
Deja sătui, suntem nevoiţi să îl refuzăm, spre dezamăgirea lui sinceră. Plecăm spre hotel după ce personalul localului ne dă onorul şi ne gândim că iată, este prima dată când ni se oferă un supliment din partea casei la un local din Lefkada. Dar surprize vor mai fi.
Să auzim de bine!

Un comentariu:

  1. Poze, poze... vrem poze :) mai ales cu drumul acela minunat

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!