A douăsprezecea zi, ultima zi în Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi este ultima noastră zi din acest concediu în Lefkada. În timp ce molfăim micul dejun, discutăm planul zilei. Nu avem făcute bagajele şi nici nu ne grăbim pentru că vom preda camera mâine la prânz. Aşa că, şi ziua de azi poate fi o zi la fel de plină ca celelalte.

Enumerând plajele în ordinea frumuseţii, ne facem socoteala că Porto Katsiki e prea departe, iar Egkremni e prea dificilă. Ne rămâne plaja de la Kathisma, o plajă cât se poate de frumoasă. Ne încărcăm bagajele în maşină şi luăm drumul Kathismei. Şi pentru că este ultima dată când o vedem acest an, ne oprim la două puncte de belvedere şi tragem câteva rafale de poze, aşa, de panoramă...

Deja am ajuns să cunoaştem plaja foarte bine, aşa că găsitul unui amplasament propice pentru maşină şi pentru noi nu mai este o problemă. Faptul că administratorul plajei udă şi azi terenul din zona parcării şi a drumului de acces se dovedeşte a nu fi doar o întâmplare, aşa cum eram tentaţi să credem în prima zi, ci un obicei cât se poate de sănătos contra prafului.

Dar plaja e plajă şi turiştii sunt turişti. Adică, printre ei nu sunt doar greci sau români, ci şi sârbi. Sârbii nu prezintă nimic dăunător în esenţă, doar că sunt mulţi. Iar numărul lor formează exact acea masă critică ce favorizează apariţia obrăzniciei şi a insolenţei. Oriunde există mai mult de un sârb vei găsi gălăgie, acea gălăgie ostentativă şi trufaşă, „noi suntem mulţi, noi suntem tari, noi facem legea”. Să nu credeţi cumva că dovezi de nesimţire am observat doar la ei. Există şi alte naţii ale căror exemplare umane ţin musai să se facă de râs. Aşa cum a făcut o familie de italieni când tatăl, aflat pe mal şi fără să bănuiască faptul că-i înţeleg limba, le recomanda soţiei şi fiicei aflate în mare: ei, acum ia faceţi şi voi un pipi în apă!

Cum vă spuneam, la vreo cinci metri de noi se poziţionează în linie un grup format din trei sârbi. E mult, deja prea mult şi mă crispez anticipând posibilul conflict. Cei din extreme vorbesc atât de tare şi atât de mult încât nu aud ce spune soţia, aflată cu şezlongul lângă al meu, la doar o jumătate de metru distanţă! Încerc să prind privirea unui dintre ei, dar fără folos. Nu am trăit cu frică niciodată aşa că, în ciuda semnelor ei insistente că să mă potolesc, îi răspund urlând:

- Ce spui? Nu te aud!

Bănuiesc că ea continuă să mă roage şoptind să evit scandalul, iar eu îi răspund urlând cu o octavă mai sus:

- Ce spui acolo? Nu te aud deloc! Vorbeşte mai tare!

În grupul de alături s-a făcut linişte. Indivizii se privesc câteva secunde bune, după care se uită ţintă la mine. Mă ridic şi eu într-un cot şi îi privesc la fel de direct, după care îi văd că se ridică şi pleacă cu lucruri cu tot, probabil ofuscaţi de gălăgia făcută de români pe plajele greceşti...

În continuare, ziua ne-a decurs într-o linişte tulburată doar de foşnetul valurilor şi ţârâitul cicadelor, ceea ce presupun că-şi doreşte orice om normal când vine la plajă.

Către orele şase seara plecăm şi noi, deşi soarele e sus pe cer, de zici că e miezul zilei. Nu ne ducem direct la hotel, ci tragem o raită prin supermarket-uri ca să facem ultimele cumpărături (sucuri pentru drum, covrigei de ronţăit, tot pentru drum etc) pentru noi sau pentru cei de acasă. Şi rău am făcut. Pentru că, la plecare, oprind la ultimul supermarket înainte de graniţa cu Bulgaria, găsim aceleaşi produse la jumătate de preţ. Dar asta urma s-o aflăm... Ceea ce reuşim acum să aflăm este că nu găsim o benzinărie la care să plătim alimentarea cu cardul. Cum auzeau de card, oamenii săreau ca muşcaţi de şarpe. Cu greu, pe drumul spre Nidri, găsim o benzinărie unde benzinarul nu are nicio reacţie de refuz. Plătesc la fel de uşor ca în Drumul Taberei, aşa că fac plinul şi ne îndreptăm spre hotel. Dacă pun la socoteală şi distanţa pe care o voi parcurge mâine la ieşirea de pe insulă, înseamnă că am trecut de şase sute de kilometri parcurşi pe drumurile insulei, ceea ce e ceva, dar nu mult, dacă mă gândesc că în Thasos am făcut opt sute cincizeci de kilometri.

Lăsăm cumpărăturile în portbagaj, ne schimbăm şi luăm drumurile oraşului spre taverna noastră. Dacă soţia a mâncat tot un file de pui, eu m-am dedat la o orgie gastronomică, pentru că am comandat pastitsio, un fel de mici greceşti cu paste şi sos. Porţia e enormă, aşa că masa durează ceva mai mult, prilej de a purta cu ospătăriţa cea isteaţă o scurtă discuţie pe teme muzicale greceşti, finalizată cu o concluzie comună: Haris Alexiou e cea mai bună. Şi pentru că e ultima seară, nu am venit cu mâinile goale, ci cu bateriile de la lada frigorifică şi rugămintea către patroană de a le pune la congelat până mâine, când plecăm.

Lăsăm bateriile în mâinile doamnei şi pornim într-o ultimă tură prin magazine cu inimile pline de speranţa că vom găsi ceva măcar acum. De fapt, problema nu e de formă, ci de fond. Sub influenţa Italiei apropiate şi a turiştilor ei care abundă, nu numai tavernele au profil italienesc în majoritate, dar magazinele sunt magazine de fiţe, cu produse scumpe pentru posibilităţile noastre. O cămaşă ieftină pentru mine m-ar costa 25 de euro, 15 euro o bluziţă pentru un copil sau 40 de euro pereche de ghetuţe. A trebuit să luăm strada principală la picior de două ori până am găsit un magazin cu magneţi pentru frigider. Nici vorbă de magazinele cu mărunţişuri şi suveniruri la preţuri ieftine cu care ne obişnuisem din alte localităţi greceşti. Turul făcut ieri de soţie nu dăduse roade, aşa că seara a fost dedicată vizitării fiecărui magazin de pe artera principală şi de pe străduţele adiacente. Obositoare activitate... mai ales pentru un bărbat...

Dar a trecut şi asta, iar noi, cu forţe proaspete, ne apucăm să facem bagajele pentru mâine şi să le ducem la maşină. E ora unu şi jumătate când terminăm ultimul drum.

Să auzim de bine!

Plecarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca de obicei, ceasul ne-a sculat la ora 03.30. Ca să plecăm pe la 5 şi tot am mai uitat câte ceva acasă... O ultimă copletare de benzină şi direcţia Giurgiu. Ajungem în vamă, completăm încă 4,375 litri de benzină şi trecem podul. La mare noroc pentru că, tocmai când intram pe el, un cetăţean cobora dintr-o maşină de intervenţie cu intenţia vădită de a bloca circulaţia, pentru că urma să intre pe pod un trailer cu un cazan mare cât toate zilele. Traversăm cele două vămi într-o manieră sportivă şi intrăm cu inima strânsă în Ruse gândindu-ne la drumul interminabil care trebuie parcurs cu 40 km/oră. Şi avem parte de prima surpriză: autorităţile au modificat viteza la 70 km/oră! Bravo lor, bravo lor, bravo lor bulgarilor! Şi vom mai interpreta acest refren, pentru că surprizele sunt abia la început.
Cu taxa de pod plătită, vigneta bulgărească de 70 de lei (lei, nu euro, pentru că se poate plăti şi în lei) lipită pe parbriz şi cu inimile pline de elan ne îndreptăm spre Sofia. Dar bucuria ne este de scurtă durată, pentru că un tir cât toate zilele ne averizează nervos că nu poate goni cum vrea roţile lui din cauza noastră. Politicos cum mă ştiţi, îi fac loc şi ţop! mă înfig în spatele lui. Mişcarea mea parşivă are un dublu avantaj: mă voi deplasa cu viteza tirului peste tot, adică şi prin localităţi, iar radarul poliţiei nu mă va detecta, fiind mascat de măgăoaie. Iar viteza lui este atât de mare că nu o pot declara public...
Trec kilomertri ca părerea, dar orice bucurie nu ţine mult, şi tipul trage pe dreapta. Cu inimile cernite de supărarea, mai rulăm vreo trei kilometri până suntem semnalizaţi de un microbuz cu muncitori, care vroia să se deplaseze cu o viteză mult, mult peste cea legală admisă la bulgari sau aiurea. Acum, cred că aţi prins mişcarea: îl las politicos să ne depăşească, după care, ţop! în spatele lui fără milă. Drept pentru care nici nu ştiu când parcurgem Bulgaria cea frumoasă. Ba ştiu: până când şoferul microbuzului semnalizează corect, se asigură şi iese spre stânga, pe un drum care ducea la un şantier.
Ei, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă. Deja mersese de două opri. Şi a treia ce ar avea? Nimic. Pentru că iarăşi suntem ajunşi (deh, asta înseamnă să circuli cu viteza legală...) de o namilă de tir românesc. Nu ştiu dacă era din Drumul Taberei, dar gonea mâncând pământul. Şi noi în spatele lui. Până aproape de Sofia, când omul a tras pe dreapta la un popas. Dar deja situaţia era mult schimbată. Pentru că bulgarii nu au sta cu mâinile în sân ca să ne aştepte pe noi, ăştia din Drumul Taberei ca să le criticăm drumurile. Nuuu, ei s-au apucat de făcut autostrăzi. Asta înseamnă că după Pleven, până aproape de graniţa Greciei am mers doar pe autostrăzi. Cu mici excepţii pe centura Sofiei, drumul a fost de o calitate ireproşabilă, sticlă, nu altceva. Iar viteza, ei bine, viteza de autostradă, adică 130 km/oră.
Asta fost o a doua surpriză. Mamăăă, zic eu vesel către soţie, aşa timpi nu am scos de când suntem noi! Şi eu zic că aveam dreptate dacă ne gândim că nu era ora 9.30 şi noi mâncam un mic dejun frugal în parcarea unei benzinării, la ieşirea din Sofia. Băiete, trebuia să-mi spun în acele momente, tu nu ştii că eşti ghinionist, că nu ai voie să te bucuri, că trebuie să plăteşti pentru asta? Pentru că, cu toţi timpii minunaţi scoşi, când eram aproape să ieşim din Bulgaria şi ne apropiam de Kulata, nişte lucrări la drum au obligat autorităţile să devieze traseul. Nu cu mult, ci exact cu economia de timp realizată.
Aşa că, de unde ne vedeam ajunşi la hotel în Salonic la ora 13, am intrat în oraş pe la 15.30. Deci, am intrat în Salonic pe la ora 15.30. Nu vă spune nimic afirmaţia asta? Atunci, haideţi să vă spun mai clar: am intrat în Salonic pe la ora15.30 direct pe Egnatia. Şi asta vă lasă rece? Atunci, haideţi să fiu şi mai clar: o intrare în Salonic pe Egnatia la ora 15.30 este echivalentul pământesc al iadului. Uşor, uşor, înaintăm şi vedem hotelul nostru pe stânga. Nu-i nimic, îmi încurajez soaţa, la prima intersecţie virez stânga, spun eu cu ochii deja pe un loc de parcare liber chiar în faţa hotelului. Liber! Numai că la prima intersecţie nu am voie să virez stânga. Şi nici la a două. Şi nici la a unsprezecea. A trebuit să ajung până aproape de Turnul Alb ca să pot vira stânga, cu ochii în lacrimi după potenţialul loc de parcare pe care îl consideram pierdut.
Ajung apoape de hotel, dar nu îl văd bine din cauza unor arbori, aşa că ratez virajul la dreapta şi trebuie să fac acest lucru la următoarea stradă. Virez, cu gândul că, la prima intersecţie, o să fac din nou la dreapta şi voi ieşi în Egnatia. Dar nu, nu am voie la dreapta, aşa că merg înainte şi abia la a doua intersecţie am voie să fac la dreapta. Ca să intru pe o străduţă atât de îngustă încât o muscă ce ar fi dorit să treacă prin spaţiul dintre maşina mea şi cele parcate, ar fi fost strivită.
Ruşesc să reintru în Egnatia şi să virez dreapta spre hotel. Şi locul de parcare, locul meu, locul viselor mele este tot liber. Parchez brusc, cu gândul să apuc să fiu primul. Şi gata, suntem în Salonic, în faţa hotelului şi toate sunt bine şi la locul lor. Luăm doar o parte din lucruri (strictul necesar pentru o noapte) în cameră şi plecăm prin oraş. Nu ne-am plimbat mult. În total, cred că nu am parcurs pe jos mai mult de cincisprezece kilometri... Am vizitat o serie de locuri rămase încă nevizitate, printre care şi biserica Sfânta Sofia şi ne-am oprit în frumoasa Piaţă Aristotelou la un frappe. Până să ajungem la frappe, am avut ocazia să ajungem la o demonstraţie organizată de o formaţie cu acronimul P.A.M.E. (scris aici cu caractere latine), cuvânt grecesc ce se traduce pin românescul Haidem sau englezescul Let’s go.
Pe terasa Ocean 13, unde am ingurgitat frappe-ul a avut loc cea mai stranie conversaţie la care am participat vreodată. Asta din cauza gălăgiei, a muzicii şi a poliglotismului din noi.
- Bună seara! ne zice ospătăriţa în englezeşte.
- Bună seara! Am dori două frappe, îi răspund eu în greceşte.
- În regulă, ne răspunde ea în greceşte. Le doriţi mai dulci? continuă ea în greceşte.
- Vrem cu lapte şi cu zahăr mult pentru soţie şi simplă pentru mine, continui eu în englezeşte.
- Am înţeles. Două frappe simple şi alte două cu zahăr şi cu lapte, răspunde ea în englezeşte.
Între timp, soţia mă roagă să o întreb dacă pun şi îngheţată în frappe.
- Puneţi îngheţată? zic eu în greceşte.
- Nu, nu punem gheaţă, răspunde ea în greceşte.
- Nu gheaţă, îngheţată, precizez eu în englezeşte.
- Deci, mai vreţi două frappe cu îngheţată? îmi răspunde ea în englezeşte, cu ochii holbaţi de mirare.
- Dragă, de ce nu încercaţi voi în româneşte? mă întreabă soţia, văzând confuzia în care ne zbăteam.
- În regulă! finalizez în greceşte. Am dori două frappe.
- Am înţeles, vreţi două frappe, confirmă şi ospătăriţa în greceşte.
Seara s-a terminat pe la oara 24.30, după o sesiune excelentă de fotografiat, două frappe, o manifestaţie, un număr de monumente vizitate, câteva bulevarde străbătute cu pasul şi un duş fierbinte.
Să auzim de bine!
P.S. Camera noastră de hotel a fost orientată spre bulevard. Abia acum, la această vârstă şi această greutate corporală, am înţeles de ce se omoară oamenii să ocupe locuinţe pe marile bulevarde şi plătesc sume enorme pentru chirie sau întreţinere. Pentru zgomot.