marți, 16 iulie 2013

Plecarea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca de obicei, ceasul ne-a sculat la ora 03.30. Ca să plecăm pe la 5 şi tot am mai uitat câte ceva acasă... O ultimă copletare de benzină şi direcţia Giurgiu. Ajungem în vamă, completăm încă 4,375 litri de benzină şi trecem podul. La mare noroc pentru că, tocmai când intram pe el, un cetăţean cobora dintr-o maşină de intervenţie cu intenţia vădită de a bloca circulaţia, pentru că urma să intre pe pod un trailer cu un cazan mare cât toate zilele. Traversăm cele două vămi într-o manieră sportivă şi intrăm cu inima strânsă în Ruse gândindu-ne la drumul interminabil care trebuie parcurs cu 40 km/oră. Şi avem parte de prima surpriză: autorităţile au modificat viteza la 70 km/oră! Bravo lor, bravo lor, bravo lor bulgarilor! Şi vom mai interpreta acest refren, pentru că surprizele sunt abia la început.
Cu taxa de pod plătită, vigneta bulgărească de 70 de lei (lei, nu euro, pentru că se poate plăti şi în lei) lipită pe parbriz şi cu inimile pline de elan ne îndreptăm spre Sofia. Dar bucuria ne este de scurtă durată, pentru că un tir cât toate zilele ne averizează nervos că nu poate goni cum vrea roţile lui din cauza noastră. Politicos cum mă ştiţi, îi fac loc şi ţop! mă înfig în spatele lui. Mişcarea mea parşivă are un dublu avantaj: mă voi deplasa cu viteza tirului peste tot, adică şi prin localităţi, iar radarul poliţiei nu mă va detecta, fiind mascat de măgăoaie. Iar viteza lui este atât de mare că nu o pot declara public...
Trec kilomertri ca părerea, dar orice bucurie nu ţine mult, şi tipul trage pe dreapta. Cu inimile cernite de supărarea, mai rulăm vreo trei kilometri până suntem semnalizaţi de un microbuz cu muncitori, care vroia să se deplaseze cu o viteză mult, mult peste cea legală admisă la bulgari sau aiurea. Acum, cred că aţi prins mişcarea: îl las politicos să ne depăşească, după care, ţop! în spatele lui fără milă. Drept pentru care nici nu ştiu când parcurgem Bulgaria cea frumoasă. Ba ştiu: până când şoferul microbuzului semnalizează corect, se asigură şi iese spre stânga, pe un drum care ducea la un şantier.
Ei, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă. Deja mersese de două opri. Şi a treia ce ar avea? Nimic. Pentru că iarăşi suntem ajunşi (deh, asta înseamnă să circuli cu viteza legală...) de o namilă de tir românesc. Nu ştiu dacă era din Drumul Taberei, dar gonea mâncând pământul. Şi noi în spatele lui. Până aproape de Sofia, când omul a tras pe dreapta la un popas. Dar deja situaţia era mult schimbată. Pentru că bulgarii nu au sta cu mâinile în sân ca să ne aştepte pe noi, ăştia din Drumul Taberei ca să le criticăm drumurile. Nuuu, ei s-au apucat de făcut autostrăzi. Asta înseamnă că după Pleven, până aproape de graniţa Greciei am mers doar pe autostrăzi. Cu mici excepţii pe centura Sofiei, drumul a fost de o calitate ireproşabilă, sticlă, nu altceva. Iar viteza, ei bine, viteza de autostradă, adică 130 km/oră.
Asta fost o a doua surpriză. Mamăăă, zic eu vesel către soţie, aşa timpi nu am scos de când suntem noi! Şi eu zic că aveam dreptate dacă ne gândim că nu era ora 9.30 şi noi mâncam un mic dejun frugal în parcarea unei benzinării, la ieşirea din Sofia. Băiete, trebuia să-mi spun în acele momente, tu nu ştii că eşti ghinionist, că nu ai voie să te bucuri, că trebuie să plăteşti pentru asta? Pentru că, cu toţi timpii minunaţi scoşi, când eram aproape să ieşim din Bulgaria şi ne apropiam de Kulata, nişte lucrări la drum au obligat autorităţile să devieze traseul. Nu cu mult, ci exact cu economia de timp realizată.
Aşa că, de unde ne vedeam ajunşi la hotel în Salonic la ora 13, am intrat în oraş pe la 15.30. Deci, am intrat în Salonic pe la ora 15.30. Nu vă spune nimic afirmaţia asta? Atunci, haideţi să vă spun mai clar: am intrat în Salonic pe la ora15.30 direct pe Egnatia. Şi asta vă lasă rece? Atunci, haideţi să fiu şi mai clar: o intrare în Salonic pe Egnatia la ora 15.30 este echivalentul pământesc al iadului. Uşor, uşor, înaintăm şi vedem hotelul nostru pe stânga. Nu-i nimic, îmi încurajez soaţa, la prima intersecţie virez stânga, spun eu cu ochii deja pe un loc de parcare liber chiar în faţa hotelului. Liber! Numai că la prima intersecţie nu am voie să virez stânga. Şi nici la a două. Şi nici la a unsprezecea. A trebuit să ajung până aproape de Turnul Alb ca să pot vira stânga, cu ochii în lacrimi după potenţialul loc de parcare pe care îl consideram pierdut.
Ajung apoape de hotel, dar nu îl văd bine din cauza unor arbori, aşa că ratez virajul la dreapta şi trebuie să fac acest lucru la următoarea stradă. Virez, cu gândul că, la prima intersecţie, o să fac din nou la dreapta şi voi ieşi în Egnatia. Dar nu, nu am voie la dreapta, aşa că merg înainte şi abia la a doua intersecţie am voie să fac la dreapta. Ca să intru pe o străduţă atât de îngustă încât o muscă ce ar fi dorit să treacă prin spaţiul dintre maşina mea şi cele parcate, ar fi fost strivită.
Ruşesc să reintru în Egnatia şi să virez dreapta spre hotel. Şi locul de parcare, locul meu, locul viselor mele este tot liber. Parchez brusc, cu gândul să apuc să fiu primul. Şi gata, suntem în Salonic, în faţa hotelului şi toate sunt bine şi la locul lor. Luăm doar o parte din lucruri (strictul necesar pentru o noapte) în cameră şi plecăm prin oraş. Nu ne-am plimbat mult. În total, cred că nu am parcurs pe jos mai mult de cincisprezece kilometri... Am vizitat o serie de locuri rămase încă nevizitate, printre care şi biserica Sfânta Sofia şi ne-am oprit în frumoasa Piaţă Aristotelou la un frappe. Până să ajungem la frappe, am avut ocazia să ajungem la o demonstraţie organizată de o formaţie cu acronimul P.A.M.E. (scris aici cu caractere latine), cuvânt grecesc ce se traduce pin românescul Haidem sau englezescul Let’s go.
Pe terasa Ocean 13, unde am ingurgitat frappe-ul a avut loc cea mai stranie conversaţie la care am participat vreodată. Asta din cauza gălăgiei, a muzicii şi a poliglotismului din noi.
- Bună seara! ne zice ospătăriţa în englezeşte.
- Bună seara! Am dori două frappe, îi răspund eu în greceşte.
- În regulă, ne răspunde ea în greceşte. Le doriţi mai dulci? continuă ea în greceşte.
- Vrem cu lapte şi cu zahăr mult pentru soţie şi simplă pentru mine, continui eu în englezeşte.
- Am înţeles. Două frappe simple şi alte două cu zahăr şi cu lapte, răspunde ea în englezeşte.
Între timp, soţia mă roagă să o întreb dacă pun şi îngheţată în frappe.
- Puneţi îngheţată? zic eu în greceşte.
- Nu, nu punem gheaţă, răspunde ea în greceşte.
- Nu gheaţă, îngheţată, precizez eu în englezeşte.
- Deci, mai vreţi două frappe cu îngheţată? îmi răspunde ea în englezeşte, cu ochii holbaţi de mirare.
- Dragă, de ce nu încercaţi voi în româneşte? mă întreabă soţia, văzând confuzia în care ne zbăteam.
- În regulă! finalizez în greceşte. Am dori două frappe.
- Am înţeles, vreţi două frappe, confirmă şi ospătăriţa în greceşte.
Seara s-a terminat pe la oara 24.30, după o sesiune excelentă de fotografiat, două frappe, o manifestaţie, un număr de monumente vizitate, câteva bulevarde străbătute cu pasul şi un duş fierbinte.
Să auzim de bine!
P.S. Camera noastră de hotel a fost orientată spre bulevard. Abia acum, la această vârstă şi această greutate corporală, am înţeles de ce se omoară oamenii să ocupe locuinţe pe marile bulevarde şi plătesc sume enorme pentru chirie sau întreţinere. Pentru zgomot.

Un comentariu:

  1. :) este clar... de aici incolo trebuie sa evit sa mai servesc micul dejun in timp ce-ti citesc blogul. De doua ori era sa ma inec, si nu este nimeni cu mine sa-mi aplice manevra Heimlich (sper sa nu gresesc numele) :))) esti teribil. Distractie frumoasa, ca meriti

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!