joi, 17 mai 2012

Leoaica

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă spuneam într-un articol anterior că sunt puţine posturile de televiziune care merită a fi urmărite, iar National Geographic este unul din ele. Ei bine, o emisiune recentă mi-a întărit această convingere.
Ocupat cu urmărirea partidelor din cadrul Campionatului Mondial de snooker, am acordat mai puţină atenţie respectivului canal în ultimul timp. Lucru pe care îl fac acum, în pauza unei partide de snooker. Am avut nevoie de doar un minut ca să îmi dau seama că am pierdut începutul reportajului şi că este mai valoros decât orice partidă de snooker.
Reportajul a fost făcut de o echipă de adevăraţi profesionişti, de oameni care îşi iubesc meseria şi care doresc să-şi depăşească condiţia, iar nu să rămână la satisfacţia meschină că sunt văzuţi pe sticlă de vecini şi prieteni. În esenţă, reportajul presupun că începuse cu lupta unei leoaice cu doi pui cu o turmă de bivoli, luptă în urma căreia leoaica nu-şi mai găseşte unul dintre pui, iar celălalt rămâne cu coloana frâtă. Imaginea puiului de leu târându-şi labele din spate mă va urmări mult timp... Momentul este unul decisiv şi dramatic pentru mama leoaică: este animal, nu om, nu beneficiază de servicii de asistenţă şi altceva decât să-şi privească şi să-şi lingă puiul schilodit de unul dintre bivoli nu are ce face. Pentru ea, viaţa este aşa cum este, adică crudă. Deşi animal, fără emoţii sau sentimente, zicem noi, oamenii, dramatismul momentului este cât se poate de evident pe chipul leoaicei, care decide şă-şi părăsească puiul schilod, lăsându-l pradă vulturilor. Iar pe măsură ce se depărtează de pui, scoţând urlete de durere, atitudinea ei devine vizibil tot mai energică, tot mai autoritară. Ce a decis leoaica? Nimic altceva decât să-şi răzbune puiul, aşa că se îndreaptă cu aplomb spre turma de bivoli şi atacă nu orice bivol, ci chiar pe bivolul vinovat de schilodirea puiului! O luptă dură se porneşte şi, deşi apucă să-l rănească serios, este nevoită să abandoneze fiind atacată la rândul e de restul turmei de bivoli.
Dar lucrurile nu se opresc aici pentru că, atrase de răgetele ei de durere, un grup de leoaice curioase se apropie. Fatalitatea face ca grupul să fie condus de o leoaică rivală de-a ei. O luptă scurtă între cele două modifică imediat ierarhia în grup şi celelalte leoaice i se alătură, recunoscând-o pe ea conducătoare. Urmată de grup, leoaica îşi reia atacul asupra bivolului vinovat, urmărind turma de bivoli chiar şi în apele unui lac, lucru total neobişnuit pentru nişte feline. Toată comportarea leoaicelor, deşi redusă la limbajul trupului, este atât de expresivă încât devine aproape umană, iar cuvintele sunt de prisos.
Atacul este reluat cu tot grupul de leoaice, care acţionează coordoante de leoaica mamă, aidoma instrumentelor unei orchestre. Imagini extraordinar de sugestive, de bine alese şi de expresive, imagini care mă fac să urmăresc reportajul în picioare. De data asta atacul este mult mai eficient, reuşind să doaboare uriaşul bivol pentru câteva momente, dar totuşi insuficient ca amploare, drept pentru care grupul de leoaice este nevoit să se retragă. Dar nu pentru mult timp, pentru că, din tufişuri, apare fosta conducătoarea a grupului care, fără semne de umilinţă şi nici de agresiune, se alătură la modul cel mai firesc grupului sub conducerea leoaicei mame. Un comportament atât de exemplar încât mă face să îmi doresc să fi fost un leu...
Iar noul moment de pauză apărut este prilej de mare bucurie: de undeva, dintre tufele prin care bântuiseră uriaşii bivoli, apare scheunând celălalt pui al leoaicei. Scena revederii este umană până la lacrimi. Cele două animale îşi apropie boturile, îşi contopesc mirosurile şi respiraţiile, se privesc în ochi şi se recunosc. Moment care dă forţe noi întregului grup de leoaice, care porneşte la un ultim şi decisiv atac în urma căruia bivolul, doar unul singur, doar bivolul care îi schilodise puiul, este răpus. Bucuria succesului este împărţită de leoaică nu numai cu puiul şi cu celelalte leoaice, dar chiar şi cu fosta rivală...
Acum, după ce aţi citit aceste rânduri, nu aveţi impresia că a fost vorba de un reportaj despre oameni, nu despre leoaice?
Să auzim de bine!

2 comentarii:

  1. Nu, Viorel. Imi pare rau sa te contrazic. Specia umana de mult nu mai da semne de solidaritate. Astfel incat un asemenea reportaj cutremurator nu mai poate fi realizat in ziua de azi decat in randul animalelor. Desi noi ar trebui sa fim numiti astfel.

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Nelu_A: Da, chiar şi aşa, reportajul e o lecţie...

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!