luni, 9 aprilie 2012

Umilirea naţiei (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
“Premii SMART pentru discuţii CUL” ne anunţă în cea mai pură limbă românească un crainic al Antenei 3. Convins că acest mod de adresare le va aduce milioane de ascultători în plus, nu pot să nu îmi amintesc de cuvintele Alessandrei Stoicescu prezentate cu obstinaţie de un promo al aceluiaşi post: unii vorbesc de parcă ar vrea să ucidă limba română. Emoţionant model de consecvenţă şi dăruire...
Dar ştiţi ce este acela un MACRIS? Cum, nici voi? Nu cădeţi în eroarea de a crede că este vorba despre MAQUIS, pentru că e cu totul altceva. Deci, ce este MACRIS? Este o componentă a unei reţete de plăcintă furnizată de cei de la BELLA, pe care îi asigur că NU voi mai cumpăra produsele lor: Placinta uscata cu macris (vă rog să citiţi aşa cum este scris, fără diacritice).
Dar astăzi nu vreau să mai fac vorbire despre uciderea limbii române, ca metodă de umilire a naţiei. Astăzi mă voi referi la o umilire cu efecte mult mai concrete, la o umilire efectivă. Subiectul în sine îmi provoacă o supărare suficient de mare ca să nu mai încerc o ordonare a evenimentelor, aşa că mă voi rezuma în a vi le prezenta.
Atât Serbia, cât şi poporul ei se numără printre prietenii istorici ai românilor, lucru dovedit şi atestat istoric. Dar nimic altceva decât o slugăreală umilă şi nedemnă nu a determinat guvernul României să încuviinţeze bombardarea lor de către americani cu 13 ani în urmă. Nu victorioşi, ci umili şi cu privirile în pământ am ieşit noi, românii, din această implicare.
Aceeaşi umilă slugărniceală ne-a caracterizat şi atunci când am cedat fără comentarii Insula Şerpilor. Ţări mult mai mici sau mai slabe ca România „şi-au arătat colţii” şi au avut o atitudine demnă şi protectoare atunci când a fost vorba chiar şi de un centimentru din teritoriul lor naţional. Umilinţa şi nu europenismul a fost eticheta pe care singuri ne-am pus-o atunci când am cedat insula în numele unei înţelegeri idealiste şi iluzorii a intereseului naţional.
Aceeaşi slugărnicie ne-a caracterizat comportarea în faţa oricărui venetic, doar pentru că era străin. Fără nicio urmă de demnitate sau de profesionalism, am făcut cadou pur şi simplu întregi industrii unor investitori care nu au oferit altă garanţie decât aceea că sunt străini. Să ne amintim doar cazul Uzinei ARO, făcută cadou unei puşlamamle care a reuşit să o trimită la fier vechi în câteva luni.
Lipsa de demnitate ne-a caracterizat atunci când am semnat, prin guvernul existent la acel moment, tot felul de acte şi tratate cu efecte puternice şi de lungă durată, fără cea mai elementară prudenţă sau dorinţă de apărare a intereselor naţionale. Aşa am cedat în întregime resursele petroliere ale ţării şi tot cu aceeaşi umilinţă grăbită am semnat acordul prin care ţara noastră devine primul cobai de dimensiuni naţionale privind utilizarea alimentelor modificate genetic.
Nimic şi nimeni nu a putut stăvili dorinţa de umilire naţională, indiferent de natura problemei în care am fost implicaţi. Apărea o reglementare internaţională care spunea că în fiecare dimineaţă trebuie să-ţi înjuri o dată mama care te-a născut? Noi, slugarnici şi umili veneam şi semnam cu observaţia că noi vrem să o înjurăm de două ori, că e mai european. În răstimpul celor douăzeci şi doi de ani petrecuţi de la Revoluţie, nu am putut consemna niciun act naţional care să fi dat dovada mândriei naţionale sau a demnităţii noastre ca popor. Am acceptat imediat orice şi nu am refuzat nicio clauză, oricât de înrobitoare, nu am ştiut şi nu am vrut să spunem NU, am fost slugile umile ale altora.
Am renunţat la Tezaurul furat de ruşi fără să crâcnim, ba chiar cu satisfacţie, după ce până şi guvernele comuniste se luptaseră pentru el, am acceptat baze militare pe teritoriul ţării şi ne-am trimis soldaţii să lupte pe teritorii şi pentru interese străine, trădând astfel doctrina militară seculară a ţării. Din aceeaşi dorinţă umilă de a nu deranja, nu am luat nicio atitudine atunci când am fost umiliţi public şi în mod repetat în mass media franceză. Minorităţile impun reguli majorităţii, sportivii sunt bătuţi de minoritatri doar pentru că sunt români, limba română a devenit a treia limbă în stat. Nu a existat niciun moment în care un cetăţean român să se simtă mândru şi apărat atunci când se află în afara graniţelor ţării ba, sunt tot mai mulţi cei care caută şă îşi ascundă originea.
Toate acestea precum şi multe altele ştiute cu siguranţă şi de voi, cititorii acestui blog, au o trăsătură comună: au produs efecte ireparabile, primul dintre ele fiind diluarea sentimentului de apartenenţă.
Să auzim de bine!

Un comentariu:

  1. Excelent articol... Surprinde exact esenta a ceea ce, noi toti, stim si gandim ca intr-adevar asa este. Dar, pe de alta parte, prin atitudinea noastra permitem ca aceasta umilinta sa ne poata fi imputata si noua, nu numai celor care ne reprezinta.

    Culmea, am reusit 'performanta' - la nivel personal - ca niciodata votul meu sa nu fie dat partidului castigator in alegeri. Dar sunt constient ca asta nu arata ca as fi mai inteligent. Ci doar ca exista o alternanta la putere care ne arata ca, din pacate, nici unii dintre ei nu se dovedesc a fi mai buni decat ceilalti. Si asta arata un singur lucru - din perspectiva lor aceasta atitudine umila este perfect justificabila cat timp este in linie cu interesul LOR personal.

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!