Momentele de mare stres emoţional trăite de mine şi de care v-am mai vorbit, se pare că nu s-au terminat. Mă refer aici la adânca mea implicare socială prin răspunsurile care mi se cer atunci când mă aflu într-un loc public, cu căştile în urechi.
Pentru combaterea sau, măcar, atenuarea efectelor, am recurs la cele mai diverse mijloace, inclusiv dotarea cu un set de căşti portocalii, pentru a fi cât mai vizibile. Tot ca o măsură preventivă recurg şi la privitul în sus, fără ţintă, doar aşa, ca să vadă respectivul că nu îl văd şi nu îl aud.
Pentru că, vă rog să mă credeţi pe cuvânt, este extrem de frustrant ca, exact în momentul când îţi asculţi piesa preferată, cineva să vină spre tine şi să te întrebe cu insistenţă încotro e Hala Traian. Sau strada C.A. Rosetti. Sau la ce staţie trebuie să coboare pentru Policlinca Titan. Asta în situaţia în care, în jurul tău bântuie o mulţime de supravieţuitori, la fel de instruiţi şi mult mai accesibili.
Mă aflu în staţia de la Universitate aşteptând autobuzul liniei 381. Astăzi e o dimineaţă mai răcoroasă, aşa că port căciula trasă pe ochi, gulerul scurtei ridicat, mâinile în buzunare şi căştile în urechi. O imagine, trebuie să recunoaşteţi, deloc prietenoasă. Oricum, nu una care să te îmbie la dialog. Ca de obicei, privirea mea ţinteşte undeva, spre etajul 18 al Intercontinentalului. La momentul sosirii mele în staţie, am numărat unsprezece supravieţuitori.
Autobuzul nu vine, dar vine un autoturism care, aţi ghicit, opreşte în dreptul meu. Continui să privesc cu mare interes etajele superioare ale hotelului. Autoturismul continuă să staţioneze, eu continui să nu aud nimic şi să văd doar Intercontinentalul. Timpul trece, dar autoturismul nu pleacă. La un moment dat, o doamnă dintre cele aflate în staţie, mă trage de mânecă şi mă face atent că pasagerii autoturismului doresc să comunice cu mine. Decid că e momentul să le dovedesc cine e bărbat adevărat aşa că, mă aplec spre geamul coborât şi le spun răspicat, cu faţa întunecată:
- Nu vă aud, am căştile în urechi.
- Da, aşa e! răspunde şoferul dovedind o înţelegere profundă a spiritului uman. Vrem să vă întrebăm unde e Judecătoria Sectorului 3, continuă el complet detaşat.
Când vă uitaţi la mine aveţi impresia că sunt omul care să ştie unde e amplasată o judecătorie în Bucureşti? Corect, nici eu. Ei bine, respectivul avea această impresie. Şi nu se înşela, pentru că, aşa cum vă spuneam şi cu alte ocazii, cunosc aproape fiecare piatră din oraş. Drept pentru care, decid să joc tare. Mă aplec din nou spre geamul deschis şi iau cuvântul:
- Da, ştiu. Uite cum faceţi: mergeţi dumneavoastră drept înainte, cale de 129 de metri până la prima intersecţie, cea de la Universitate, semnalizaţi şi faceţi dreapta. Apoi, mai mergeţi o bucată de 351 de metri, până la intersecţia cu Calea Victoriei, semnalizaţi şi faceţi stânga. Şoseaua coboară, iar după 288 de metri, semnalizaţi, faceţi dreapta şi coborâţi pe strada Mihai Vodă. După alţi 86 de metri, vedeţi în stânga strada Ilfov. Acolo e Judecătoria Sectorului 3, la numărul 6. Este o clădire din secolul al XVIII-lea, zugrăvită gris-crem, aflată pe partea dreaptă a străzii. În timpul războiului, aici a fost sediul comandamentului Luftwaffe. Anterior, a fost Prefectura judeţului. Aveţi grijă să-i daţi 1 leu ţiganului pe care îl vedeţi că se învârte pe lângă maşină zicând că v-a găsit loc de parcare, ca să nu v-o zgârie. Aţi înţeles?
- Daaa, răspunde omul cu ochii holbaţi, trăgând nervos de maneta schimbătorului de viteze.
Cu coada ochiului, o văd pe doamna aflată pe locul din dreapta şoferului cum se împinge în picioare spre spătarul scaunului, în timp ce mâna i s-a albit strângând mânerul uşii.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!