Codiţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu credeam că voi scrie vreodată ceva despre o Codiţă. Indiferent de formă, culoare sau posesor...

Dar iată, sentimentele îmi sunt atât de năvalnice încât nu mai mă pot abţine. Aşa că, de la bun început, vă mărturisesc: Codiţă este ultima mea iubire. De fapt, a noastră, a întregii familii... Şi ca să lămurim lucrurile pe loc, Codiţă este o pisică.

A intrat în casa noastră pe tăcute, pe sub mână aş putea spune. Venisem de la serviciu, terminasem de mâncat şi, trecând pe lângă camera copilei, am auzit un miau scurt şi piţigăiat. Convins că este unul din acele tonuri de apel mai ciudate, îi spun soţiei să o roage pe copilă să schimbe tonul de apel cu unul mai melodios. După care, fiind în dormitorul nostru, aud din nou acelaşi sunet ciudat venind dinspre camera copilei. De data asta, m-am dus în camera ei, curios mai mult să văd cine o tot sună. Copila stătea pe marginea patului cu mâinile căuş întinse spre mine. Iar în căuşul palmelor, un ghemotoc mic şi tremurător, cu ochii de un albastru incredibil.

Aşa a intrat Codiţă în viaţa noastră. Cum a rămas? Destul de dificil pentru ea, aş putea spune. Pentru că, fiind plecaţi mai toată ziua şi speriaţi de distrugerile şi murdăria pe care auzisem că le poate provoca o pisică, ne simţeam obligaţi să o ţinem într-o ladă în care îi lăsam mâncare şi tăviţa cu puţin nisip. Pe capacul lăzii puneam câteva obiecte grele şi astfel, micuţul animal stătea singur acolo până seara.

Dar nici Codiţă nu a stat pe loc. Pe zi ce trecea vedeam cum se schimbă şi creşte într-o lună cât alte pisici în treizeci de zile... A trecut un an, dar odată cu creşterea ei volumetrică ne-a crescut şi nouă dragostea şi admiraţia faţă de ea. După ce rămâne singură, se face colac pe pervazul ferestrei sau la picioarele patului copilei şi acolo stă până vine primul dintre noi acasă. Nu mănâncă, nu bea apă, nu-şi face nevoile până nu intrăm noi în casă.

Codiţă mai are şi alte trăsături frumoase. Codiţă nu îşi face nevoile decât la lădiţa cu nisip. Asta din proprie iniţiativă şi experienţă pentru că niciunul din noi nu a avut timp să o dreseze în acest sens. Codiţă nu mănâncă decât mâncarea ei. Putem lăsa orice aliment, oricât de proaspăt, în orice loc din casă. Codiţă vine, miroase şi plecă. Nici măcar peştele sau smântâna nu o fac să se abată de la această conduită. Codiţă nu fură. Putem lăsa pe masă sau pe podea orice produs sau orice preparat. Unde l-am lăsat, acolo îl găsim. Codiţă nu rupe mileuri, nu se caţără pe mobilă, nu roade fire şi nu răstoarnă obiecte. Fiind foarte curioasă, are momente când se întinde să miroasă un obiect sau altul. Este suficient să îi spun Codiţa tatii, nu ai voie, fără să ţip sau să mă tăvălesc de nervi, că ea se retrage imediat. Codiţă are voie în camera unde avem colivia cu papagali pentru că, odată intrată, nu îi atacă, ci se face colac lângă colivie şi adoarme torcând, timp în care papagalii se tăvălesc de râs şi o arată cu degetul...

Codiţă este atât de fericită, încât începe să toarcă doar când ne uităm la ea. Cum intrăm pe uşă ne simţim obligaţi să îi arătăm că şi noi ne-am gândit la ea, aşa că o luăm în braţe şi o mângâiem minute bune spunându-i vorbe frumoase, de genul Codiţa tatii, ai făcut un fund ca o vacă, ia să mai mergi şi tu la sală. Timp în care, ea toarce pulovere întregi... După care se duce să mânânce, iar apoi la tăviţa cu nisip. Codiţă nu vine după noi, nu ne plictiseşte cu prezenţa şi cu insistenţele ei, iar dacă sunt întins pe cuvertura patului vine doar la chemarea mea şi se face colac la picioare. Dar nu asta este cea mai mare fericire a ei, ci apa! Pentru că, se pare că, deşi are blană, este vorba de o pisică de mare din moment ce, odată ce unul dintre noi a intrat în baie, Codiţă vine la uşă şi cere voie. Odată permis accesul, Codiţă se repede în cadă şi se lasă udată de apa de la robinet, timp în care toarce de zor fericită... Aceleaşi manifestări de extaz le are şi atunci când îi dăm voie să sară în chiuvetă, chiar dacă lăsăm să curgă un firicel de apă. Şi nu am exagerat când am scris că cere voie, pentru că atunci când vrea să intre în camera de baie sau vede o muscă (după care face salturi spectaculoase), scoate un fel de mieunat subţire şi tremurat (ceva în genul Mia-A-Auu), pe care noi l-am tradus ca fiind vreau sau am voie?

Moartă de curiozitate, Codiţă ne oferă momente de mare amuzament când se strecoară în sacoşe, cutii desfăcute, în ghetele mele, sub covoare sau chiar între prosoape... Dar nu aceste apucături ale numitei Codiţă m-au motivat să scriu aceste rânduri, ci o întâmplare recentă. Era într-o sâmbătă după-amiază şi stăteam amândoi, eu şi soţia, întinşi pe pat şi urmăream un film la televizor. Iată că apare şi coada numitei Codiţă la orizont, urmată de mieunatul de cerut voie. Îi permit accesul pe pat, iar Codiţă vine torcând de zor o percehe de şosete şi se lungeşte cât e de lungă (pentru că este lungă...) între noi, cu capul pe pernă, uitându-se când la unul, când la altul. Ca un copil bucuros că este cu părinţii...

Iată cum familia noastră s-a mărit cu încă un membru: domnişoara Codiţă.

Să auzim de bine!