Reguli elementare de igienă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Voi, cei care mă cunoaşteţi, probabil că ai observat că nu prea dau mâna cu cineva atunci când salut. Gestul nu se datorează vreunei atitudini reci şi nepoliticoase, ci reticenţei care o manifest faţă de unele comportamente neigienice ale concetăţenilor, cum este cel al strănutului în palmă pentru ca apoi respectivul, dacă nu se şterge pe pantaloni, să pună mâna pe diverse obiecte de uz comun sau să dea mâna cu alte persoane.

Aceste lucruri mă determină să manifest respectiva reticenţă şi să fiu o persoană care îşi spală mâinile cât poate de des. Şi nu cred că mă puteţi acuza că fac ceva rău.

Despre Norvegia nu preau ştiu multe lucruri. Ştiu că este o ţară nordică, situată în Peninsula Scandinavă, cu o suprafaţă de 323.802 km pătraţi şi o populaţie de 4.691.849 locuitori. Capitala ţării este la Oslo, un oraş foarte frumos, între noi fie vorba.

Din nefericire pentru respectiva ţară, pe teritoriul ei s-a ivit un specimen (pentru că nu poate fi numit om), numit pentru uşurinţa conversaţiei, Anders Breivik. Specimenul a intrat în istorie (pentru că acesta este tristul adevăr) prin asasinarea cu sânge rece a unui număr de şaptezeci şi şapte de persoane. La o cifră pe secundă, chiar şi număratul victimelor ajunge la un minut şi 17 secunde. Un număr enorm de vieţi aruncate în nefiinţă, un număr enorm de familii distruse, un număr enorm de oameni ucişi fără nicio vină.

Nicio ideologie, nici un mesaj politic sau civic nu poate justifica aşa ceva. Desigur, cei care mă cunosc ştiu că sunt un mare iubitor de dreptate şi al prezumţiei de nevinovăţie. Care prezumţie o consider inutilă atunci când este vorba de un flagrant dovedit sau recunoaştere a vinei chiar de către autor, în acest caz un proces având doar o utilitate tehnică, aceea de a stabili cauzele faptei sau durata pedepsei.

Specimenul la care făceam referire a ajuns pe mâna justiţiei norvegiene, ţară de oameni blânzi, politicoşi, nededaţi la crime abominabile şi cărora le place să-şi vadă de treburile lor, dovadă faptul că maximul pedepsei pe care o poate primi fiind de doar douăzeci şi unu de ani de puşcărie. Dar nimic din toate acestea nu mi se par deosebit de interesante, ci cu totul altceva. Iar acest altceva este faptul că, la începutul procesului, specimenul a dat mâna cu judecătorii, inclusiv procurorul de caz! A dat mâna!
Dacă printre cei ucişi s-ar fi aflat copilul sau soţia unuia dintre procurori sau judecători, această politeţe minunată i-ar mai fi îndemnat să dea mâna cu asasinul?

Să auzim de bine!