Despre poveştile oamenilor

Azi dimineaţă, văzând că beneficiez de puţin timp liber neaşteptat, m-am decis să mai dau o raită prin conturile mele de e-mail ca să văd ce mesaje am mai primit. Între altele, dau peste un mesaj care se voia un comentariu la o postare de-a mea pe Blogul din Drumul Taberei. Încercând să citesc mesajul, descopăr că, ceea ce credea eu a fi un comentariu, era de fapt un link către un site. Din principiu şterg asemenea „insinuări” pentru că mi se pare mult mai civilizat să soliciţi un schimb de link-uri, lucru pe care vă mărturisesc nu l-am refuzat şi nu l-am condiţionat niciodată.
Dar, curios cum sunt, nu am rezistat tentaţiei şi am accesat link-ul. Şi bine am făcut, pentru că altfel aş fi făcut un lucru pe care, cu siguranţă că l-aş fi regretat.
Link-ul respectiv nu este altceva decât link-ul către un om. Vă rog să reţineţi exprimarea: am scris un om şi nu blog sau blogul unui om. Pentru că, accesându-l, veţi da acolo nu de un blog, nu de postări, ci de un om. La capătul link-ului veţi da de un om care trăieşte o poveste pe care nu şi-a dorit-o, nu a visat-o şi nici nu a inventat-o. Este un om care trăieşte una din acele poveşti reale, numite în mod obişnuit coşmaruri, dar care este chiar viaţa lui. Nu-i cunosc religia şi nu mă interesează. Iar starea lui socială ne-o putem imagina dacă suntem chiar aşa de curioşi. Dar indiferent de toate aceste aspecte este faptul că acolo, la capătul acelui link vom da de un om care trăieşte cu adevărat, un om care vede oamenii din jurul lui, dar care nu este văzut de ei.
Sunt supărat dacă îmi cade o cană şi o sparg şi doar invocarea nu ştiu căror ghinioane mă linişteşte. Sunt supărat dacă nu am dansat la o petrecere. Sunt supărat dacă soţia nu m-a ţinut de mână când ne plimbam prin parc. Sunt supărat dacă nu am fost la o partidă de snooker şi sunt la fel de supărat dacă pierd o zi la sală. Sunt supărat dacă nu găsesc la cabana din vârful muntelui o bere rece şi iarăşi sunt supărat dacă nu am putut vizita muzeul propus. Sunt supărat dacă am condus douăzeci de ore ca să ajung la locul dorit. Mă supăr pe tot felul de nimicuri, uitând să mă bucur că am două picioare de biciclist, două braţe de atlet şi o sănătate de invidiat. Mă supăr pentru nimicuri, uitând să mă gândesc că eu pot merge oricând şi oriunde vreau cu orice vreau şi oricât vreau. Că pot face orice vreau. Că pot îmbrăca orice haine vreau şi pot sta oriunde vreau.
Vă rog să citiţi rândurile acestui om fără să râdeţi de greşelile lui gramaticale şi să vă gândiţi cât de supărat ar trebui să fie el, omul care nu cere, nu roagă, nu cerşeşte cu toate că nu poate face nimic din ceea ce putem face noi, ceilalţi.

Rămân fără grai în faţa suferinţei de orice fel, dar mă înclin în faţa suferinţei trăite cu demnitate. Am inclus link-ul blogului său în lista mea de bloguri nu atât pentru a deschide o corespondenţă cu el, cât pentru a-mi aminti de sensul cuvântului demnitate.

http://zoltybogata.wordpress.com/about/