luni, 5 august 2013

Plaja de la Egkremni din a şasea zi în Lefkada

Panoramă plaja Egkremni
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În primul rând, nu vă speriaţi de ortografie. Numele Egkremni se pronunţă simplu, Egremni. Nu de altceva, dar în greceşte, grupul ‘gk’ în cuvânt se pronunţă ‘g’. Iar acum, să trecem la lucruri serioase.
Ne sculăm mai devreme ca niciodată pentru că avem drum de făcut şi loc pe plajă de găsit. Ca să nu vă mai spun că astăzi este preconizată a fi prima zi de folosire a cortului. Cu necesarul alimentar satisfăcut ne suim în maşină şi luăm drumul coastei de vest, spre Egkremni. Avem câteva referinţe despre această plajă, dar se va dovedi că niciuna completă...
Trecem de Ag. Nikitas şi urmărim serpentinele nesfârşite. Cu toată aparenţa stufoasă a reţelei de drumuri din Lefkada este imposibil să te rătăceşti: oriîncotro vei merge vei ajunge odată şi odată la malul mării. Iar frumuseţea peisajului te face să îţi doreşti să te rătăceşti... Conduc, ascult muzică grecească şi mă întreb de unde provine măreţia acestor munţi. Cel mai înalt vârf se află undeva puţin peste 1.100 de metri. Cel mai înalt deal din România este Măţău, în Argeş, şi are 1.017 metri. Am fost acolo, l-am urcat, dar nimic nu îţi sugerează înălţimea lui. Pur şi simplu pentru că dealul Măţău este poziţionat într-o mare de alte dealuri subcarpatice, vezi o înălţime de doar câteva zeci de metri pentru că totul în jur se află la o înălţime apropiată. Aici, în Lefkada, cei 1.100 de metri pornesc direct din mare, sunt văzuţi de la cel mai scăzut nivel posibil, astfel că abrupturile munţilor îţi apar în toată măreţia lor. Iar spaima provocată de coastele abrupte este îndulcită de verdele pădurilor. Superbi munţi, superbe locuri...
Încântat de cele văzute conduc spre plaja visată fără să mă supăr că trebuie să mă repliez pe dreapta ca să treacă o bicicletă pe lângă mine... Trec prin localităţi fără să le mai căutăm pe hartă şi se pare că, la un moment dat, chiar ni s-a împlinit dorinţa şi ne-am rătăcit. Dar merită doar ca să vezi casele curate şi albe cu uşi şi ferestre deschise, bătrânele încărcate de tradiţii, îmbrăcate în negru stând la poartă sau câţiva bărbaţi, urmaşi ai aheilor, jucând table sub un umbrar. Oameni extraordinari de gregari şi comunicativi, mă fac să mă gândesc la o curticică de patru metri pătraţi pe care am descoperit-o în Lefkas, curticică în care accesau trei locuinţe. Cum ar fi fost posibil, în aceste condiţii, ca acei vecini să nu comunice, să nu se cunoască? Cum poţi trăi izolat, când de vecinul de peste drum te desparte o stradă de doi metri lăţime şi fereastra bucătăriei tale se deschide în sufrageria vecinului? Nu am veleităţi de scriitor, dar cred că termenul de uman descrie cel mai bine tot ce vedem. Aceşti oameni au umanizat aceste ţinuturi.
Iată că ne apare indicatorul spre plaja mult visată şi îl urmăm intrând, bunînţeles, pe alte serpentine. Drumul continuă asfaltat câţiva kilometri buni, până când se produce ruptura: drumul asfaltat se termină şi continuarea este un drum de ţară, plin de praf. Că este plin de praf nu ar fi încă o tragedie, dar este un praf calcaros, alb şi mult mai fin ca pudra de talc. Atât de fin încât, odată aşezat, devine aderent. Rulăm cu cea mai scăzută viteză posibilă pentru a împiedica ridicarea norilor de praf şi facem o primă mare greşeală: în loc să intrăm cu maşina într-o parcare aflată în apropierea plajei, ne gândim să economisim trei euro şi o parcăm undeva, la margine de drum. La plecare vom observa că, deşi roşie, culoarea maşinii nu se mai observă sub stratul de praf alb. Ne luăm bagajele în cârcă şi ne apropiem de renumitele trepte. 350 de trepte ne aşteaptă să le coborâm şi observăm că treapta numărul 300 este marcată. Ajungem pe plajă şi suntem informaţi de câteva panouri că, datorită problemelor legate de accesul dificil, plaja nu are grup sanitar şi nici coşuri de gunoi. Dar are umbreluţe. Dificultatea accesului are şi o parte bună: nu mai suntem agasaţi de grecii somalezi care bântuie plaja oferindu-ne spre cumpărare ochelari de soare, ceasuri, şnururi pentru păr sau pălării. Ne retragem spre marginea dreaptă şi instalăm cortul. Efectul este neaşteptat: chiar avem umbră! Singura problemă este sincronizarea poziţiei cortului cu poziţia astrului luminos. Practic, la fiecare jumătate de oră suntem nevoiţi să ne strângem catrafusele să rotim cortul şi să le punem la loc... În timp ce aranjez lucrurile îmi revine în gând gluma căpitanului Panaiotis care, după ce ne-a debarcat pe plajă pentru o oră, a retras vasul în larg şi ne-a anunţat prin megafon: Nu vă neliniştiţi, voi reveni mâine la aceeaşi oră! Plaja nu are umbreluţe şi nici şezlonguri, are doar o coastă de munte, un nisip fin şi fierbinte şi o mare de o culoare incredibilă. Nici că îţi mai trebuie altceva...
Ne jucăm în apă, ne uscăm, mai aţipim la umbra cortului, iar intrăm în apă, facem poze şi ne bem sucurile şi se face ora plecării, dar niciunul dintre noi nu doreşte asta. Mai rămânem pentru o jumătate de oră ca să ne umplem de frumos fiecare celulă şi, cu regret în suflet, începem urcuşul. Eu am numărat 349 de trepte, dar poate a fost şi efectul oboselii. Pentru că nimeni, dar absolut nimeni nu mai arăta la capătul urcării treptelor la fel cum arătase când le coborâse sau cum arăta în poza din buletin. 350 de trepte (mai înalte de 15 centimetri cât e înălţimea standard şi înclinate în majoritatea lor) reprezintă urcatul unei clădiri mai înalte decât hotelul Intercontinental cu o grămadă de bagaje după tine şi la 40 de grade la umbră. La capătul urcuşului dăm de o terasă servită de două gemene dodoloaţe şi radem scurt câteva sucuri Gatorade reci. Ajungem la maşină, pe care cu greu o recunoaştem şi fac o a doua greşeală: când deschid portiera ating uşor creanga unui pom vicinal. Instantaneu, bordul, mocheta şi interiorul maşinii sunt acoperite de praful cel alb pe care încă nu am reuşit să-l curăţăm.
Reluăm drumul spre hotel cu privirile atrase permanent de plaja rămasă în stânga noastră şi cu îndoiala în suflet dacă vom mai putea reveni. Conduc încet discutând cu soţia despre sensurile noţiunii de frumos şi despre preţul acestuia. Cu tot curentul de aer provocat de deplasarea maşinii, praful cel alb nu s-a lăsat îndepărtat, iar un eventual spălat pe ascuns ne conduce la întrebări despre legislaţia de mediu din Grecia. Ajunşi la hotel intrăm în rutina de seară, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm în căutarea hranei. Pe care o găsim sub forma unui souvlaki de fiecare la taverna To souvlakitsida unde dăm şi peste un chelner mai mult decât amabil, înţelegător. Pentru că omul a înţeles din prima că vrem câte un souvlaki fiecare. Şi o bere Mithos rece pentru mine. Dar ficatul se pare că are şi el anumite pretenţii subliminale pentru că simţim nevoia de un dulce. Aşa că ne oprim la un local cu creppe. Creppe-le sunt un fel de clătite, dar mult mai mari în diametru, umplute cu diferite ingrediente şi împăturite. Noi comandăm două creppe umplute cu ciocolată pe care le devorăm în trei minute şi şaisprezece secunde. Ceva mai întremaţi, dar încă târându-ne picioarele, încercăm un tur de centru pe care îl reuşim doar parţial.
Ne întoarcem la hotel după miezul nopţii gândindu-ne că a fost o zi atât de frumoasă încât a fost grea şi adormim cu televizorul funcţionând.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!