Hai la deszăpezit secvenţial

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După revoluţia din 1989 anticomunismul românesc s-a manifestat plenar. Practic, nu a existat domeniu în care acesta să nu se manifeste cât mai vocal şi cât mai profund. Inclusiv în ceea ce priveşte deszăpezirea.

Ningea şi în vremuri comuniste, şi în vremuri comuniste se blocau străzile, şoselele, casele, comunele. Şi în vremuri comuniste erau necesare măsuri de deszăpezire. Doar că, cel puţin în Bucureşti, modalitatea era puţin diferită. Nişte utilaje montate pe ditamai camionoaiele strângeau zăpada cu un fel de labe mecanice, o împingeau pe o bandă transportoare, care bandă o descărca în spatele utilajului, exact unde era un camion gol care o colecta. O dată umplut, camionul pleca şi un altul îi lua locul. Aţi prins mişcarea? Exact! Zăpada nu rămânea pe stradă, nu rămâneau mormane care ulterior, să fie aruncate pe trotuar de pluguri şi înapoi pe stradă de trecători. Strada rămânea curată din bordură în bordură.

Sunt în staţia de la Universitate şi un 385 tocmai a venit aproape gol. Mă sui, ocup vremelnic un scaun şi arunc o privire prin autobuz. O călătoare undeva în spate, o doamnă pe un scaun vis-a vis de mine şi un cetăţean pe scaunul din faţa ei.

- Uitaţi-vă la ei, fir-ar ei ai deacu’ cum dă zăpada doar în parcări, nu pe trotuar! Glăsuieşte el pe un ton de arţag către doamna din spatele lui.

- Uite la ei cum dă zăpada! Ca să ia bani primăria, ai dreacu’, stă numai la televizor şi ia bani de la cetăţeni, continuă el monologul început cu bătrâna doamnă.

Bătrâna doamnă răspunde cu un evident ton de înţelegere, aşa cum te adesezi unui copil care bate câmpii.

Mă uit pe geam şi văd câţiva salariaţi ai parcării cum vântură de zor niscai lopeţi în parcarea dintre clădirea Universităţii şi cea a Institutului de arhitectură.

Este evident că am în faţă scandalagiul de profesie, mitocanul care amestecă noţiunile doar, doar de scoate ceva de cârtit.

Autobuzul îşi continuă drumul, bătrâna doamnă aprobările de complezenţă, iar ipochimenul diatriba. Mă gândesc dacă are rost să intreu într-o dispută cu el în care să-i explic:

1. Da, respectivii dădeau zăpada doar în parcare pentru că erau angajaţi să se ocupe de parcare, nu de trotuare. Nu cred că el, individul gălăgios şi protestatar ar fi manifestat vreo aprehensiune pentru curăţatul zăpezii din curtea unui vecin.

2. Da, respectivii curăţau zăpada doar în parcare pentru că legea spune clar că proprietarul clădirii trebuie să cureţe zăpada de pe trotuarul din faţa clădirii. Nu primăria.

3. Da, respectivii curăţau zăpada doar în parcare pentru că seara, la o oră de vârf, ar fi apărut pe ecranele televizoarelor un scandalagiu aidoma lui, care ar fi urlat din fundul bojocilor că primăria nu curăţă zăpada din parcări şi de aia e circulaţia blocată pentru că şoferii nu au locuri de parcare.

4. Da, salariaţii respectivi curăţau zăpada doar în parcări pentru ca primăria să ia bani pentru că dacă nu ar lua, tot el, individul gălăgios şi protestatar s-ar fi suit în autobuz şi ar fi bătut o bătrână doamnă la cap cu nemulţumirile lui că primăria nu mai asigură transportul gratuit pentru pensionari pentru că nu are bani.

Dar o idee salvatoare mă fulgeră: dacă premisa de la care porneşte dorinţa mea de dialog e falsă şi el nu e omul cu care se poate dialoga? Dar am ajuns la destinaţie şi trebuie să cobor.

Să auzim de bine!

A douăsprezecea zi, ultima zi în Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi este ultima noastră zi din acest concediu în Lefkada. În timp ce molfăim micul dejun, discutăm planul zilei. Nu avem făcute bagajele şi nici nu ne grăbim pentru că vom preda camera mâine la prânz. Aşa că, şi ziua de azi poate fi o zi la fel de plină ca celelalte.

Enumerând plajele în ordinea frumuseţii, ne facem socoteala că Porto Katsiki e prea departe, iar Egkremni e prea dificilă. Ne rămâne plaja de la Kathisma, o plajă cât se poate de frumoasă. Ne încărcăm bagajele în maşină şi luăm drumul Kathismei. Şi pentru că este ultima dată când o vedem acest an, ne oprim la două puncte de belvedere şi tragem câteva rafale de poze, aşa, de panoramă...

Deja am ajuns să cunoaştem plaja foarte bine, aşa că găsitul unui amplasament propice pentru maşină şi pentru noi nu mai este o problemă. Faptul că administratorul plajei udă şi azi terenul din zona parcării şi a drumului de acces se dovedeşte a nu fi doar o întâmplare, aşa cum eram tentaţi să credem în prima zi, ci un obicei cât se poate de sănătos contra prafului.

Dar plaja e plajă şi turiştii sunt turişti. Adică, printre ei nu sunt doar greci sau români, ci şi sârbi. Sârbii nu prezintă nimic dăunător în esenţă, doar că sunt mulţi. Iar numărul lor formează exact acea masă critică ce favorizează apariţia obrăzniciei şi a insolenţei. Oriunde există mai mult de un sârb vei găsi gălăgie, acea gălăgie ostentativă şi trufaşă, „noi suntem mulţi, noi suntem tari, noi facem legea”. Să nu credeţi cumva că dovezi de nesimţire am observat doar la ei. Există şi alte naţii ale căror exemplare umane ţin musai să se facă de râs. Aşa cum a făcut o familie de italieni când tatăl, aflat pe mal şi fără să bănuiască faptul că-i înţeleg limba, le recomanda soţiei şi fiicei aflate în mare: ei, acum ia faceţi şi voi un pipi în apă!

Cum vă spuneam, la vreo cinci metri de noi se poziţionează în linie un grup format din trei sârbi. E mult, deja prea mult şi mă crispez anticipând posibilul conflict. Cei din extreme vorbesc atât de tare şi atât de mult încât nu aud ce spune soţia, aflată cu şezlongul lângă al meu, la doar o jumătate de metru distanţă! Încerc să prind privirea unui dintre ei, dar fără folos. Nu am trăit cu frică niciodată aşa că, în ciuda semnelor ei insistente că să mă potolesc, îi răspund urlând:

- Ce spui? Nu te aud!

Bănuiesc că ea continuă să mă roage şoptind să evit scandalul, iar eu îi răspund urlând cu o octavă mai sus:

- Ce spui acolo? Nu te aud deloc! Vorbeşte mai tare!

În grupul de alături s-a făcut linişte. Indivizii se privesc câteva secunde bune, după care se uită ţintă la mine. Mă ridic şi eu într-un cot şi îi privesc la fel de direct, după care îi văd că se ridică şi pleacă cu lucruri cu tot, probabil ofuscaţi de gălăgia făcută de români pe plajele greceşti...

În continuare, ziua ne-a decurs într-o linişte tulburată doar de foşnetul valurilor şi ţârâitul cicadelor, ceea ce presupun că-şi doreşte orice om normal când vine la plajă.

Către orele şase seara plecăm şi noi, deşi soarele e sus pe cer, de zici că e miezul zilei. Nu ne ducem direct la hotel, ci tragem o raită prin supermarket-uri ca să facem ultimele cumpărături (sucuri pentru drum, covrigei de ronţăit, tot pentru drum etc) pentru noi sau pentru cei de acasă. Şi rău am făcut. Pentru că, la plecare, oprind la ultimul supermarket înainte de graniţa cu Bulgaria, găsim aceleaşi produse la jumătate de preţ. Dar asta urma s-o aflăm... Ceea ce reuşim acum să aflăm este că nu găsim o benzinărie la care să plătim alimentarea cu cardul. Cum auzeau de card, oamenii săreau ca muşcaţi de şarpe. Cu greu, pe drumul spre Nidri, găsim o benzinărie unde benzinarul nu are nicio reacţie de refuz. Plătesc la fel de uşor ca în Drumul Taberei, aşa că fac plinul şi ne îndreptăm spre hotel. Dacă pun la socoteală şi distanţa pe care o voi parcurge mâine la ieşirea de pe insulă, înseamnă că am trecut de şase sute de kilometri parcurşi pe drumurile insulei, ceea ce e ceva, dar nu mult, dacă mă gândesc că în Thasos am făcut opt sute cincizeci de kilometri.

Lăsăm cumpărăturile în portbagaj, ne schimbăm şi luăm drumurile oraşului spre taverna noastră. Dacă soţia a mâncat tot un file de pui, eu m-am dedat la o orgie gastronomică, pentru că am comandat pastitsio, un fel de mici greceşti cu paste şi sos. Porţia e enormă, aşa că masa durează ceva mai mult, prilej de a purta cu ospătăriţa cea isteaţă o scurtă discuţie pe teme muzicale greceşti, finalizată cu o concluzie comună: Haris Alexiou e cea mai bună. Şi pentru că e ultima seară, nu am venit cu mâinile goale, ci cu bateriile de la lada frigorifică şi rugămintea către patroană de a le pune la congelat până mâine, când plecăm.

Lăsăm bateriile în mâinile doamnei şi pornim într-o ultimă tură prin magazine cu inimile pline de speranţa că vom găsi ceva măcar acum. De fapt, problema nu e de formă, ci de fond. Sub influenţa Italiei apropiate şi a turiştilor ei care abundă, nu numai tavernele au profil italienesc în majoritate, dar magazinele sunt magazine de fiţe, cu produse scumpe pentru posibilităţile noastre. O cămaşă ieftină pentru mine m-ar costa 25 de euro, 15 euro o bluziţă pentru un copil sau 40 de euro pereche de ghetuţe. A trebuit să luăm strada principală la picior de două ori până am găsit un magazin cu magneţi pentru frigider. Nici vorbă de magazinele cu mărunţişuri şi suveniruri la preţuri ieftine cu care ne obişnuisem din alte localităţi greceşti. Turul făcut ieri de soţie nu dăduse roade, aşa că seara a fost dedicată vizitării fiecărui magazin de pe artera principală şi de pe străduţele adiacente. Obositoare activitate... mai ales pentru un bărbat...

Dar a trecut şi asta, iar noi, cu forţe proaspete, ne apucăm să facem bagajele pentru mâine şi să le ducem la maşină. E ora unu şi jumătate când terminăm ultimul drum.

Să auzim de bine!