marți, 20 august 2013

În a unsprezecea zecea zi în Lefkada ratăm plaja Mylos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Începem ziua de azi într-o atmosferă deprimantă. E a unsprezecea zi, în afară de ziua de azi mai avem doar o zi de stat în Lefkada, mai sunt atâtea de văzut, iar noi nu ştim când a trecut timpul.
Stăm la masă în restaurantul hotelului şi molfăim abătuţi. Nu reuşeşte să ne bucure nici măcar imaginea iahturilor din portul marina sau cea a unui camion de gunoi trecând. Nu ne mai amuză nici imaginea turiştilor care încearcă să pună compot în castronele cu furculiţa. În timp ce, neatenţi de supărare, nu observăm că radem cutiuţele cu margarină sau unt una după alta, mă gândesc că lucrurile nu evoluează cum trebuie, nu trebuie să ne gândim de acum la plecare, aşa că încerc o mică discuţie ajutătoare cu soţia. Se pare că metoda aleasă a fost cea bună pentru că văd cu îi revine tonusul, dacă mă iau după faptul că şi-a mai pus o cană de ceai. În esenţă, discuţia s-a axat pe un proces decizional: mergem la plaja Deck sau la Kathisma? La Kathisma mergem mâine, vine răspunsul ei prompt şi aşteptat, pentru că e firesc să laşi la sfârşit cea mai bună îmbucătură.
Ne suim în maşina noastră cea spălată şi fără antenă radio şi pornim spre plajă. Pe drum, mai discutăm de una, de alta, inclusiv de faptul că, deşi la venire nu ne simţeam cu nimic atraşi de aceste locuri, acum suntem realmente îndrăgostiţi şi ne întrebăm dacă nu cumva am făcut o greşeală promiţându-le celor din Thasos că vom veni la anul la ei.
La plajă găsim loc de parcare imediat, ceea ce ne înlătură şi mai mult din starea de depresie. Iar când îi traduc cu dedicaţie cuvintele ακομα ενα φιλι στο στομα (mai sărută-mă o dată pe gură) spuse de solistul Sarbel, care tocmai ne cânta despre o vară fierbinte care îl aşteaptă, depresia dispare cu totul...
Plaja ne întâmpină la fel de liniştită, cu aceleaşi alge şi acelaşi pietriş, doar că acum soţia are cipiceii de care nu se mai dezlipeşte de când i-am cumpărat. Ocupăm două fotolii cu o umbrelă şi, în timp ce soţia se duce să se bălăcească, eu fotografiez de zor o viespe care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se aşeze pe una din sticlele noastre cu suc. Acum e momentul să vă spun că, anul trecut, trecând printr-un magazin Auchan, am descoperit la raionul de articole de turism un fel de huse cilindrice termoizolante pentru sticle de un litru. Ei bine, anul acesta şi-au dovedit din plin eficienţa, dacă ne gândim la faptul că sucurile erau încă reci şi băubile chiar la sfârşitul zilei de plajă.
Aşa cum stăm noi liniştiţi sub umbrelă şi admirăm marea, o idee groaznică ne vine în minte: nu am văzut încă plaja Mylos! Constatarea, pe cât de reală, pe atât de uimitoare, ne determină să strângem catrafusele şi să ne luăm tălpăşiţa spre Ag. Nikitas. Cu ajutorul bunului Dumnezeu găsim loc de parcare, ne luăm bagajele şi pornim să atacăm cărarea care ni se spusese că ar fi una dintre variantele de acces. Cealaltă, cu bărcuţa taxi care pleacă chiar de pe plajă, nu ne surâde pentru că tariful este de şase euro de persoană un drum. Numai că, noi nu mai suntem sportivii antrenaţi pe care îi cunoaşteţi, de când cu plaja Egkremni. Iar efectele tratamentului culinar din Lefkada se observă cel mai uşor la dimensiunea burţii din dotare şi gâfâitul care îmi însoţeşte orice mişcare mai vioaie. Cărarea care ni se derulează în faţa ochilor nu numai că dispare la un moment dat, dar este evident că ne va conduce peste micul munte aflat în faţă. Nu ne simţim dispuşi la un asemenea efort, cu atât mai mult cu cât riscăm o experienţă neplăcută, neavând nicio informaţie prealabilă despre ce este dincolo de culme. Drept pentru care abandonăm, convinşi că ne este mai utilă o masă la taverna Klimataria, pe care acum deja o cunoaşteţi...
Luăm loc la o masă, ni se schimbă instantaneu faţa de masă şi comandăm pentru început două porţii de saganaki, aşa, ca să ne intrăm în mână. După care, soţia o dă pe supă de pui, iar eu pe caracatiţă prăjită. Din păcate, caracatiţa trebuie să rămână pe uscat pentru că sunt la volan... Masa decurge într-o atmosferă mult mai plăcută decât prima dată pentru că ni se alătură şi patroana localului, cu care purtăm o discuţie cât se poate de concretă despre problemele zilei. Aşa aflăm că ceea ce credem noi acum că este aglomeraţie, este doar o părere, dacă ne gândim că, până la criză, turiştii stăteau la rând ca să ocupe un loc la o masă. Ne simţim bine stând toţi trei de vorbă, o muzică de calitate se aude în difuzoare, iar mâncarea este delicioasă (νοστιμα/nostima, cum se spune în greceşte).
Masa terminată, ne repliem spre un local aflat peste drum unde se servesc creppe şi comandăm două creppe cu ciocolată la exterior şi îngheţată în interior. Numele localului este format din numele a două persoane, aşa că o îi spun junei de la ghişeu că voi comanda după ce îmi spune cine e unul şi cine e celălalt. Spre surprinderea mea, fata îmi arată bucătarul şi îmi spune că e unul dintre ei, iar celălalt e acasă şi doarme. Convins astfel, luăm loc şi cât ai zice creppe suntem serviţi cu câte o clătită uriaşă, fierbinte şi plină de îngheţată. Motivaţi de iniţiativa noastră, un grup aflat în vecinătate reiterează comanda şi pentru ei.
Pentru uşurarea digestiei facem o scurtă plimbare prin Ag. Nikitas, prilej de a relua regretul că am ratat plaja Mylos despre care ştim doar că e frumoasă. Mai ştii, poate data viitoare... Recuperăm maşina şi ajunşi în Lefkas mă opresc la un chioşc şi cumpăr o cărticică cu informaţii despre insulă, acum, când mai avem doar o zi de stat...
Până ne-am spălat şi schimbat s-a făcut seară, aşa că ne-am îndreptat spre To Kato Vrizi. Dar nu la modul direct, ci după câţiva kilometri buni făcuţi pe străduţele care nu se mai termină şi care ne oferă de fiecare dată ceva de văzut. Astfel reuşim să ajungem să vizităm Muzeul Fonografului, un muzeu mic, amplasat practic într-o cameră. O facem cu plăcere întrucât, din cauza orarului de funcţionare, ratasem Muzeul de Arheologie. Muzeul Fonografului are o denumire oarecum improprie, deoarece aci poţi vedea nu numai binecunoscutul fonograf, dar şi o colecţie de cele mai vechi obiecte ale locuitorilor insulei. Alături de iatagane poţi vedea un radio cu lămpi sau alături de fotografiile unor partizani (care ne-au impresionat, întrucât fuseseră executaţi de ocupanţi) poţi vedea o carte sau o tapiserie.
Uşor, uşor, din străduţă în străduţă, ajungem şi la localul nostru de bază, flămânzi morţi şi cu pingelele tocite. Dar nu atât de lipsiţi de vlagă încât să nu putem comanda câte un saganaki de căciulă, un peşte spadă pentru mine şi un file de pui pentru soţie, însoţite de cunoscuta sticlă de Retsina. Aşteptând comanda, purtăm o scurtă conversaţie în care recapitulăm o parte din evenimentele concediului. Prilej de a constata de comun acord că aici, în Lefkada, soarele are un comportament bizar: stă foarte mult pe cer după care, brusc, dispare. La ora şapte seara soarele este la fel de sus ca în miezul zilei, dar odată ce a apucat-o spre asfinţit, în zece minute dispare. Ni s-a întâmplat nu o dată ca, luîndu-ne după înălţimea soarelui, să credem că este mult mai devreme. Uitându-mă în datele cuprinse automat în metafile de camera foto la o suită de poze făcute cu asfinţitul în Lefkas, am constatat că tot asfinţitul a durat 12 minute!
O plimbare pe latura estică a oraşului în căutarea unui magazin în vitrina căruia observasem celebrii cârnaţi de Lefkada şi un tur pe faleză completează seara, iar eu revin la hotel pentru că am multe poze şi filme de descărcat, iar soţia dă o tură singură prin magazine ca să caute câteva suveniruri pentru cei de acasă.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!