Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Practic, de azi am intrat în linie dreaptă spre sfârşitul concediului nostru în Grecia, aşa că ar trebui să ne facem de cap.
Şi începutul ni-l dă chiar sala de mese a hotelului. La sosire observasem un mare recipient din inox, prevăzut cu robinet. Iniţial am crezut că e destinat unor ocazii speciale pentru a fi umplut cu ceai sau apă caldă.
În timp ce rad ultimele bruschete din farfurie, îl văd pe unul dintre salariaţii hotelului că se apropie de recipient cu un pahar, deschide robinetul, umple paharul şi pleacă. În sfârşit, curiozitatea învinge: iau un pahar, îl poziţionez sub robinet şi îl deschid. Un lichid incolor începe să curgă. Opresc robinetul şi amuşinez conţinutul paharului. Uzo! Asta este în uriaşul recipient, uzo! Iar eu habar nu am avut de el atâtea zile, puteam să fac o cură de uzo în toată regula, aş fi putut să mă satur de uzo până în vara viitoare, aş fi putut... ehe, câte n-aş fi putut. Iar eu descopăr asta abia acum, în preajma plecării.
Hotărât să recuperez consumul de uzo în puţinul timp rămas, decid că, dacă e să ne facem de cap, atunci nu putem face asta decât pe noua plajă descoperită în Stagyra. Şi acolo plecăm.
Acum ştim drumurile, aşa că nu mai mergem pe şoseaua care urmăreşte ţărmul, ci ieşim din Stavros pe o şosea care, cu serpentinele de rigoare, ne scoate aproape de destinaţie pe un drum de munte. Grecia nu este frumoasă doar pe litoral, ci şi pe munte, aşa că mergem cu viteză redusă bucurându-ne din plin ochii cu frumuseţea locurilor.
Parcăm maşina la şosea şi coborâm pe plajă. Ca şi ieri, muzică bună, şezlonguri de calitate, baldachine şi serviciu prompt. Aşa cum stăm tolăniţi între două băi în mare, observăm că, la solicitarea turiştilor, acestora li se aduce de la bar o ladă frigorifică pentru păstrarea băuturilor. Este prima dată când vedem aşa ceva pe o plajă, indiferent pe unde am colindat. Aerul frige, iar umbrela nu mai face faţă cu umbra oferită aşa că, singura soluţie este să stăm cât mai mult în apă. Care apă, între noi fie vorba, este şi ea foarte caldă, termometrul ceasului indicându-mi 24 de grade.
În sfârşit, ne hotărâm să plecăm, dar nu spre casă, ci spre noua Stagyra ca să vedem parcul lui Aristotel. Nu avem un drum direct către Nea Stagyra şi chiar dacă am avea, nu l-aş utiliza pentru că îl bănuiesc a fi plin de serpentine. Aşa că, ţinem şoseaua spre sud, până aproape de Stratoni, iar la pasajul de nivel virez stânga pe sub pasaj şi apoi dreapta, spre Stratoniki (care, în traducere, ar fi Stratoni cel mic), şi iat-ne ajunşi în Nea Stagyra. Chiar şi pe acest traseu, nu am scăpat de serpentine pe porţiunea dintre Stratoni şi Stratoniki.
Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu fac din nou precizarea că NU acesta este locul de naştere al lui Aristotel, aceasta este o localitate nouă, care nu are nicio legătură cu copilăria sau viaţa lui Aristotel. Aici, în Nea Stagyra este doar Parcul lui Aristotel, o zonă verde amenajată pe marginea şoselei, la intrarea în localitate (cum am intrat noi, dinspre Stratoniki, pe stânga, la ieşirea din localitate). De unde am plecat, adică vechea Stagyra, nu am avut de parcurs mai mult de 30 – 35 de kilometri.
Chiar lângă intrarea în parc este şi intrarea într-o parcare destul de mare, având în vedere numărul însemnat de autocare cu turişti. Parcăm şi noi şi intrăm în parcul având o formă dreptunghiulară, cu o latură mică la şosea, intrarea fiind prin colţul dreptunghiului. Aici sunt expuse, perfect funcţionale, replici ale invenţiilor marelui om. Astfel, putem vede discurile optice care, prin rotirea lor provoacă un efect de hipnoză, un suport cu o prismă care descompune lumina în cele şapte culori spectrale, o lentilă, pendulul, sferele cu inerţie, turbina cu apă şi reflectoarele parabolice (două discuri concave din piatră care îţi permit ca, aflat în focarul unuia, să auzi şi cea mai fină şoaptă din focarul celuilalt), compasul, ceasul solar şi pentaphonul (care s-ar traduce prin cinci voci/cinci sunete), un instrument format din bare de metal care scot sunete diferite, în funcţie de lungime.
Turiştii aflaţi la începuturile activităţii de turist ar fi bine să nu considere telescoapele montate pentru admirarea peisajului drept realizări ale lui Aristotel... Acesta, adică telescopul, a fost inventat de Hans Lipperhey abia pe la 1600, adică puţin mai târziu.
Ne plimbăm şi admirăm exponatele urmăriţi de umbra marelui om şi minunându-ne de posibilităţile minţii omeneşti, ne permitem chiar să le punem la încercare şi, deoarece seara se apropie, ne retragem în plină glorie spre hotel. Primul lucru pe care îl fac după ce intrăm în cameră este să verific frigiderul. Da, este rece, berea e îngheţată tun, sucurile aburesc paharele. În sfârşit, avem şi noi momentele noastre de mici bucurii domestice...
Mergem să mâncăm la prietenii noştri de la Giannis, dar nu mai avem apetitul de altădată: ne mulţumim cu câte o feta saganaki, un calamar şi o salată Caesar. Apoi ne îndreptăm spre mini-market-ul unde observasem în primele zile ale sosirii noastre rafturi pline cu lichiorul nostru preferat. Stupoare! Rafturile sunt goale! Fac apel la bunăvoinţa casierei, care începe să scotocească printre sticle şi rafturi, doar-doar o mai fi vreo sticlă. Nici vorbă, totul a fost ras. Cred şi eu: la un preţ la jumătate faţă de cel din ţară, nici nu avea cum să nu se întâmple. Nicicând, în decursul istoriei, popoarele român şi sârb nu s-au arătat mai înfrăţite... şi mai însetate...
Încercăm să ne îndulcim amarul colindând magazinele din zonă. Intrăm într-un magazin în care, de departe, cred că se găseşte orice, de la chei tubulare de 14 la peruci cu cârlionţi, şi fac greşeala să-l întreb pe patron despre un produs. Imediat, amabilul om lasă totul baltă şi începe să ne prezinte aproape fiecare produs. Şi ne prezintă, şi ne prezintă... Exasperat, încerc să mă eschivez spunându-i că trebuie să sun acasă să-mi întreb membrii familiei dacă au nevoie de un produs sau altul. Am sărit din lac în puţ: omul devine şi mai interesat, prezentându-ne acum şi produse omise ceva mai devreme. Scăpăm doar cumpărând câteva lucruri, ce e drept, utile.
La ieşirea din magazin mă uit la ceas: am stat aproape o oră sub focul lui concentrat. Clătinându-ne, ne îndreptăm spre faleză cu gândul că o gură de aerosoli nu poate să ne facă decât bine. Şi aşa dăm de o mică terasă, numită Apollo, aflată într-o bifurcaţie. Fără speranţe de mai bine comandăm două mojito. Comanda vine prompt, în nişte sonde uriaşe (cred că cele mai mari sonde din Grecia) şi însoţită de o farfurioară cu alune şi alte chestii asemănătoare. Sorbim o gură şi nu ne vine să credem: este cel mai bun mojito băut vreodată în existenţa noastră efemeră. Mai tragem o doză şi convingerea noastră se întăreşte, însoţită acum de un regret sincer: de ce nu am trecut noi mai demult pe aici? Stăm relaxaţi în fotoliile comode, sorbim din sonde şi concluzionăm că vom veni şi mâine seară tot aici. Iar pentru că am ratat tot atâtea lucruri bune câte am avut parte, vom reveni la anul aici, în Stavros.
Să auzim de bine!
Practic, de azi am intrat în linie dreaptă spre sfârşitul concediului nostru în Grecia, aşa că ar trebui să ne facem de cap.
Şi începutul ni-l dă chiar sala de mese a hotelului. La sosire observasem un mare recipient din inox, prevăzut cu robinet. Iniţial am crezut că e destinat unor ocazii speciale pentru a fi umplut cu ceai sau apă caldă.
În timp ce rad ultimele bruschete din farfurie, îl văd pe unul dintre salariaţii hotelului că se apropie de recipient cu un pahar, deschide robinetul, umple paharul şi pleacă. În sfârşit, curiozitatea învinge: iau un pahar, îl poziţionez sub robinet şi îl deschid. Un lichid incolor începe să curgă. Opresc robinetul şi amuşinez conţinutul paharului. Uzo! Asta este în uriaşul recipient, uzo! Iar eu habar nu am avut de el atâtea zile, puteam să fac o cură de uzo în toată regula, aş fi putut să mă satur de uzo până în vara viitoare, aş fi putut... ehe, câte n-aş fi putut. Iar eu descopăr asta abia acum, în preajma plecării.
Hotărât să recuperez consumul de uzo în puţinul timp rămas, decid că, dacă e să ne facem de cap, atunci nu putem face asta decât pe noua plajă descoperită în Stagyra. Şi acolo plecăm.
Acum ştim drumurile, aşa că nu mai mergem pe şoseaua care urmăreşte ţărmul, ci ieşim din Stavros pe o şosea care, cu serpentinele de rigoare, ne scoate aproape de destinaţie pe un drum de munte. Grecia nu este frumoasă doar pe litoral, ci şi pe munte, aşa că mergem cu viteză redusă bucurându-ne din plin ochii cu frumuseţea locurilor.
Parcăm maşina la şosea şi coborâm pe plajă. Ca şi ieri, muzică bună, şezlonguri de calitate, baldachine şi serviciu prompt. Aşa cum stăm tolăniţi între două băi în mare, observăm că, la solicitarea turiştilor, acestora li se aduce de la bar o ladă frigorifică pentru păstrarea băuturilor. Este prima dată când vedem aşa ceva pe o plajă, indiferent pe unde am colindat. Aerul frige, iar umbrela nu mai face faţă cu umbra oferită aşa că, singura soluţie este să stăm cât mai mult în apă. Care apă, între noi fie vorba, este şi ea foarte caldă, termometrul ceasului indicându-mi 24 de grade.
În sfârşit, ne hotărâm să plecăm, dar nu spre casă, ci spre noua Stagyra ca să vedem parcul lui Aristotel. Nu avem un drum direct către Nea Stagyra şi chiar dacă am avea, nu l-aş utiliza pentru că îl bănuiesc a fi plin de serpentine. Aşa că, ţinem şoseaua spre sud, până aproape de Stratoni, iar la pasajul de nivel virez stânga pe sub pasaj şi apoi dreapta, spre Stratoniki (care, în traducere, ar fi Stratoni cel mic), şi iat-ne ajunşi în Nea Stagyra. Chiar şi pe acest traseu, nu am scăpat de serpentine pe porţiunea dintre Stratoni şi Stratoniki.
Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu fac din nou precizarea că NU acesta este locul de naştere al lui Aristotel, aceasta este o localitate nouă, care nu are nicio legătură cu copilăria sau viaţa lui Aristotel. Aici, în Nea Stagyra este doar Parcul lui Aristotel, o zonă verde amenajată pe marginea şoselei, la intrarea în localitate (cum am intrat noi, dinspre Stratoniki, pe stânga, la ieşirea din localitate). De unde am plecat, adică vechea Stagyra, nu am avut de parcurs mai mult de 30 – 35 de kilometri.
Chiar lângă intrarea în parc este şi intrarea într-o parcare destul de mare, având în vedere numărul însemnat de autocare cu turişti. Parcăm şi noi şi intrăm în parcul având o formă dreptunghiulară, cu o latură mică la şosea, intrarea fiind prin colţul dreptunghiului. Aici sunt expuse, perfect funcţionale, replici ale invenţiilor marelui om. Astfel, putem vede discurile optice care, prin rotirea lor provoacă un efect de hipnoză, un suport cu o prismă care descompune lumina în cele şapte culori spectrale, o lentilă, pendulul, sferele cu inerţie, turbina cu apă şi reflectoarele parabolice (două discuri concave din piatră care îţi permit ca, aflat în focarul unuia, să auzi şi cea mai fină şoaptă din focarul celuilalt), compasul, ceasul solar şi pentaphonul (care s-ar traduce prin cinci voci/cinci sunete), un instrument format din bare de metal care scot sunete diferite, în funcţie de lungime.
Turiştii aflaţi la începuturile activităţii de turist ar fi bine să nu considere telescoapele montate pentru admirarea peisajului drept realizări ale lui Aristotel... Acesta, adică telescopul, a fost inventat de Hans Lipperhey abia pe la 1600, adică puţin mai târziu.
Ne plimbăm şi admirăm exponatele urmăriţi de umbra marelui om şi minunându-ne de posibilităţile minţii omeneşti, ne permitem chiar să le punem la încercare şi, deoarece seara se apropie, ne retragem în plină glorie spre hotel. Primul lucru pe care îl fac după ce intrăm în cameră este să verific frigiderul. Da, este rece, berea e îngheţată tun, sucurile aburesc paharele. În sfârşit, avem şi noi momentele noastre de mici bucurii domestice...
Mergem să mâncăm la prietenii noştri de la Giannis, dar nu mai avem apetitul de altădată: ne mulţumim cu câte o feta saganaki, un calamar şi o salată Caesar. Apoi ne îndreptăm spre mini-market-ul unde observasem în primele zile ale sosirii noastre rafturi pline cu lichiorul nostru preferat. Stupoare! Rafturile sunt goale! Fac apel la bunăvoinţa casierei, care începe să scotocească printre sticle şi rafturi, doar-doar o mai fi vreo sticlă. Nici vorbă, totul a fost ras. Cred şi eu: la un preţ la jumătate faţă de cel din ţară, nici nu avea cum să nu se întâmple. Nicicând, în decursul istoriei, popoarele român şi sârb nu s-au arătat mai înfrăţite... şi mai însetate...
Încercăm să ne îndulcim amarul colindând magazinele din zonă. Intrăm într-un magazin în care, de departe, cred că se găseşte orice, de la chei tubulare de 14 la peruci cu cârlionţi, şi fac greşeala să-l întreb pe patron despre un produs. Imediat, amabilul om lasă totul baltă şi începe să ne prezinte aproape fiecare produs. Şi ne prezintă, şi ne prezintă... Exasperat, încerc să mă eschivez spunându-i că trebuie să sun acasă să-mi întreb membrii familiei dacă au nevoie de un produs sau altul. Am sărit din lac în puţ: omul devine şi mai interesat, prezentându-ne acum şi produse omise ceva mai devreme. Scăpăm doar cumpărând câteva lucruri, ce e drept, utile.
La ieşirea din magazin mă uit la ceas: am stat aproape o oră sub focul lui concentrat. Clătinându-ne, ne îndreptăm spre faleză cu gândul că o gură de aerosoli nu poate să ne facă decât bine. Şi aşa dăm de o mică terasă, numită Apollo, aflată într-o bifurcaţie. Fără speranţe de mai bine comandăm două mojito. Comanda vine prompt, în nişte sonde uriaşe (cred că cele mai mari sonde din Grecia) şi însoţită de o farfurioară cu alune şi alte chestii asemănătoare. Sorbim o gură şi nu ne vine să credem: este cel mai bun mojito băut vreodată în existenţa noastră efemeră. Mai tragem o doză şi convingerea noastră se întăreşte, însoţită acum de un regret sincer: de ce nu am trecut noi mai demult pe aici? Stăm relaxaţi în fotoliile comode, sorbim din sonde şi concluzionăm că vom veni şi mâine seară tot aici. Iar pentru că am ratat tot atâtea lucruri bune câte am avut parte, vom reveni la anul aici, în Stavros.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!