"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

luni, 21 martie 2011

O zi la birou (2)

Imagine preluată de pe pescuitamator.blogspot.com
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi se pare că este şi va fi o zi la fel ca celelalte. Luigi iese şi intră din cinci în cinci minute ca să mai tragă câte o ţigară, Tania e cufundată în dosare mormăind ceva despre dorinţa ei de a face un copil, Cristi stă proţăpit în mijlocul biroului povestindu-ne ultimul film vizionat, Benjamina vorbeşte de 17 minute şi 56 de secunde cu iubitul ei, şefa îşi sună soţul ca sã-l trimită cu rufele la Nufărul, iar Coca mă atenţionează că mi-a adus o reţetă de cozonaci grozavã. Cum spuneam, o zi banală.
Unde e nervul din noi, unde ne sunt glumele vii care nu se sfârşeau întotdeauna cu spitalizare? Apatia asta nu este ceva care să ne caracterizeze. Mă uit spre Luigi, dar omul ridică neputincios din umeri. E clar, am rămas singura speranţă. Mă trec fiori la gândul că ăştia s-ar putea să mă ducă la Antipa... Dar nici acesta nu este un motiv care să mă mobilizeze, aşa că intru în apatia generală. Se pare că venitul la birou va deveni o activitate plictisitoare... Doamne, cum a mai trecut vremea când veneam de drag la serviciu...
N-am de ales şi trebuie să mă apuc de muncă. Trag sertarul în căutarea unui pix binecuvântat şi încep să scotocesc. Hopa! Tocmai în fundul fundului sertarului dau de o coropişniţă sub scrisoarea unui beneficiar care aştepta un răspuns urgent de la mine de mai bine de un an. Să fim bine înţeleşi: sunt un om prea curat pentru ca să umble jigăniile cum vor ele prin biroul meu. În propoziţie este vorba de o coropişniţă din plastic, din acelea folosite la pescuit pe post de momeli. O scot şi încep să meditez la destinul omului. Aşa cum stau cu coropişniţa în mână îmi vine în faţa ochilor imaginea lui Hamlet ţinând craniul lui Yorrick... De unde până acum un minut trăiam o existenţă ternă, lipsită de perspective, iată că acum, noi orizonturi se deschid.
Câte nu poţi face cu o coropişniţă de plastic... În primul rând, să o foloseşti drept momeală. Dar, de la biroul nostru până la cel mai apropiat lac e o distanţă suficient de mare ca să nu poată fi acoperită cu nicio undiţă, fie ea cu lansetă. În al doilea rând, ai putea să te amuzi uitându-te la ea. Dar este oare acesta maximum de amuzament pe care îl poţi obţine? Oh, nu! De exemplu, amuzamentul va fi mult mai amplu dacă o poziţionezi pe ceafa unei colege sperioase. Alung repede acest gând pentru că am observat cu anumite ocazii că femeile din biroul nostru au mâna grea... Dar dacă o pui între hârtiile colegei? Ei, asta cum ar fi? Grandios e primul epitet care îmi vine în minte.
Aşa că, aidoma unui animal de pradă şiret, o urmăresc pe Tania ca să prind momentul ieşirii ei din birou. Nu durează mult privitul pe sub sprâncene, că fata se ridică şi iese în trombă ca să tragă o ţigară. Cu agilitatea unei pantere mă ridic, mă apropii de biroul ei cu cel mai indiferent aer posibil şi plasez cu o mişcare scurtă şi îndemânatecă coropişniţa sub un teanc de dosare. După care lucrurile reintră în normal. Fac schimbul de reţete cu Coca, particip la monologul lui Cristi şi stabilesc cu Luigi când ne întâlnim ca să mergem să ne alimentăm maşinile. Timpul trece, şefa a terminat cu soţul ei şi acum îşi dăscăleşte fiica, limbile ceasului arată apropierea sfârşitului de program, iar eu încep să îmi strâng lucrurile în rucsăcel.
- Iiii, ohhh, BUF!
Este un sunet straniu, deosebit de strident la început, urmat de un oftat ca de muribund şi o bufnitură surdă. Toate acestea cumulate în mai puţin de o secundă mă fac să ridic privirile nedumerit. Îmi dau seama că toate au fost provocate de Tania, care acum zace răsturnată pe spate cu scaun cu tot, aproape fără să respire. În mijlocul biroului ei focalizez coropişniţa scoasă la iveală de sub dosare. Nu apuc să mă ridic pentru a salva jigania, că Benjamina, mult mai dusă la sală decât mine, mi-o ia înainte. Ajunsă la biroul Taniei observă gângania tremurândă şi urlă ca scoasă din minţi:
- Un gândaaac, un gândaaac! după care dă buzna să scape pe uşa biroului.
Aceleaşi sunete o alertează şi pe şefă care se repede de după biroul ei ca să-i dea o mână sau două de ajutor Taniei cea fără de suflare. Lipsa coordonării colective precum şi a unui GPS o fac să se ciocnească în plin avânt cu Benjamina, cea doritoare de ieşit din birou. Impactul este devastator şi ambele cad grămadă peste biroul bietului Luigi, care asistase pasiv la toată drama, dar acum dădea semne de revigorare. Îl văd pe Cristi cum, oprit din naraţiune de sunetele ambiante, dă să se aplece ca să ajute cele două doamne să se ridice. Mişcarea a fost greşit calculată pentru că, în procesul aplecării, nu a intuit procesul ridicării iniţiat de Luigi. Ceea ce face ca amândoi să se ciocnească cap în cap:
- Klonk! este sunetul care ar descrie cel mai bine izbirea violentă a celor două tigve.
Şi amândoi cad în fund frecându-şi de zor frunţile. Îmi dau seama că lucrurile pot căpăta proporţii apocaliptice, iar descoperirea existenţei unei coropişniţe din plastic poate naşte întrebări supărătoare... Aşa că, într-un moment de luciditate extremă, dau cu mâna peste biroul Taniei, gângania cade pe covor, iar eu încep să o strivesc de zor cu piciorul drept blestemând lipsa măsurilor de igienă elementare la nivelul instituţiei.
Ce să vă mai spun altceva? A, da! Timp de două zile după această întâmplare am avut pe cap o echipă de terminatori de la dezinsecţie, prilej de a nu mai lucra nimic. Iar Tania a rămas cu un uşor tremurat al mâinilor atunci când apucă vreun dosar.
Să auzim de bine!
precum și în multe altele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!