 |
| Imagine preluată de pe orator.ro |
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În rândurile de mai jos vă voi supune atenţiei un articol primit nu de mult pe e-mail. Comentariile mele le veţi putea citi la sfârşit. Iată, deci, ce spune gura târgului:
“Pe măsură ce ne apropiem de anul 2012, tot mai multe din cunoştinţele tradiţionale ale mayaşilor sunt confirmate de descoperiri ştiinţifice recente.
În luna martie a anului trecut, Scott Hyman, profesor de astrofizică la Sweet Briar College din SUA a facut o declaraţie stupefiantă. În prestigioasa revistă "Nature", el afirma că echipa de cercetători pe care o conduce detectase un fenomen extraordinar în centrul galaxiei noastre. Mai precis, în anul 2002, în timpul analizei fotografiilor undelor radio de frecvenţă joasă făcute de către telescopul "Very Large Array" în Soccoro (Mexic), ei observaseră un semnal intermitent ce părea a fi dirijat în mod inteligent. Era format din cinci emisii energetice de înaltă intensitate şi de aceeaşi amplitudine, fiecare dintre ele durând zece minute şi apărând la un interval de 77 de minute, totul pe o durată de şapte ore, în noaptea de 30 septembrie - 1 octombrie. Descoperirea l-a lăsat perplex atât pe profesorul Hyman, cât şi întreaga comunitate astronomică.
Harta cerului
Dar astrofizicienii şi astronomii moderni, cu instrumentele lor sofisticate, nu sunt singurii interesaţi de această problemă. Vechii mayaşi, nişte matematicieni şi astronomi de excepţie, erau şi ei interesaţi de ceea ce se află în centrul galaxiei noastre. Ei ştiau cu exactitate, de pildă, unde se află acest centru pe harta cerului. L-au şi reprezentat într-o gravură numită "Hunab Ku" - "fluturele galactic". De altfel, întreaga lor cosmologie era bazată pe existenţa lui. Ei erau convinşi că destinul final al umanităţii depindea de ceea ce se petrecea în acel loc. Hunab Ku era zeul suprem al mayaşilor şi Creatorul, poarta către alte galaxii, matricea care, sub forma unui disc rotitor, dădea naştere stelelor şi planetelor, guverna baletul intergalactic şi mişcarea galaxiilor. Mayaşii credeau că acest stăpân atotputernic, Hunab Ku, dirija tot acest balans gigantic prin intermediul unor emisii de "energie conştientă". Oricât ar părea de ciudat, teoria le-a fost confirmată. În zilele noastre, astronomii moderni afirmă şi ei, că centrul galaxiei noastre este un disc rotitor, al cărui centru este o gaură neagră care înghite şi dă în permanenţă naştere la stele. E oare posibil ca fenomenul observat de către profesorul Scott Hyman şi colegii săi să fie conectat la credinţele mayaşilor? Răspunsul este afirmativ. Se pare că există o puternică convergenţă între acestea şi noile descoperiri ştiinţifice. Există o mare diferenţă între concepţia timpului la oamenii de ştiinţă moderni faţă de cea a mayaşilor. În zilele noastre, timpul este perceput într-un mod liniar şi unidirecţional. El poate fi accelerat sau încetinit, conform teoriei relativităţii, dar nu se poate intoarce. În cazul mayaşilor, lucrurile stau exact invers. Ei vedeau timpul într-un mod circular. Fiecare lucru avea un început şi un sfârşit, dar există de fiecare dată un nou început după un sfârşit. Orice fenomen se înscria într-o mişcare periodică, iar foarte precisul calendar mayas se baza, de asemenea, pe această viziune a timpului. Ei credeau că timpul se născuse din Hunab Ku şi că se întorcea tot la el. Începutul şi sfârşitul.
Centrul galaxiei noastre
Este foarte dificil să bagatelizăm cosmologia mayasă, pentru că ei au lăsat dovezi percutante ale extremei precizii a metodelor lor de măsurare a timpului. Piramidele lor, precum cea de la Chichen Itza din Mexic, sunt aliniate cu mare precizie în funcţie de solstiţii şi echinocţii, corespunzând evoluţiei Pământului în jurul Soarelui. Piramida Ku Kulcan de la Chichen Itza este un instrument perfect de măsură, ce marchează cu exactitate echinocţiile de-a lungul anului.
Vechii astronomi mayaşi au prezis, încă de acum 1.500 de ani, alinierea exactă a Pământului, a Soarelui şi a constelaţiei Pleiadelor cu centrul galaxiei noastre. Acest eveniment se va produce la sfârşitul ciclului actual, în anul 2012, după calendarul gregorian. Pe calendarul mayas, această zi este desemnată ca "4 Ahau 3 Kankin" (13.0.0.0.0) şi cade pe 21 decembrie 2012. Această zi va marca "sfârşitul timpului" sau "sfârşitul unui lung ciclu şi începutul unuia nou". Conform mayaşilor şi a altor civilizaţii din America Centrală, această zi va marca, de asemeni, şi întoarcerea lui Ku Kulcan (zeul Quetzalcoatl), simbolul morţii şi al învierii.
Pe 21 decembrie 2012, dată ce corespunde cu solstiţiul de iarnă în emisfera nordică, în clipa când soarele va apune la vest de Chichen Itza, jocul de lumini şi de umbre format va face să apară pe scările piramidei Şarpele Înaripat (Quetzalcoatl). Acest fenomen se produce de două ori pe an la Chichen Itza, dar în timpul solstiţiului de iarnă din 2012 se va produce un fenomen special. Când soarele va apune, umbra unghiului nord-vestic al piramidei va proiecta un jet luminos pe capul de şarpe ce a fost încastrat în construcţie la baza scărilor. În jumătatea de oră ce va urma, şarpele va părea să coboare spre pământ, pe măsură ce soarele se va apropia de orizont. Acest efect optic va crea impresia că şarpele înaripat coboară în mod efectiv pe piramidă. Coada sa, proiectata spre partea de sus a acesteia, va indica cu precizie direcţia Pleiadelor.
Piramidele din Teotihuacan, cuvânt care semnifică "oraşul zeilor", construite în nordul oraşului Mexico de către o altă civilizaţie din America Centrală, precedentă mayaşilor, sunt şi ele aliniate cu Pleiadele, la fel ca şi piramidele egiptene de la Gizeh. Dar asta nu e totul. Pe 21 decembrie 2012, la ora universală 11 şi 11 minute, va avea loc o aliniere precisă a soarelui cu centrul galaxiei noastre (Hunab Ku).
Capul de şarpe de pe piramida Chichen Itza
Ce se va petrece cu exactitate în ziua aceea rămâne un mister, dar până atunci, pământenii vor primi semne din ce in ce mai numeroase. Mai este 1 an până în 2012, dar lumea noastră experimentează deja schimbări din ce în ce mai rapide. Numărul şi intensitatea catastrofelor naturale cresc în mod exponenţial. Oamenii de ştiinţă au detectat un comportament anormal al Soarelui, care influenţează şi atmosfera terestră. Să fie adevarăt că acel zgomot intermitent, detectat de către profesorul Scott Hyman, se află la originea dereglărilor climatice ale planetei noastre? Oare aceste emisii energetice ce vin din centrul Universului vor fi mai intense şi mai frecvente în anii ce vin? Mayaşii ar răspunde că "da". Ei au prezis că pe 21 decembrie 2012 umanitatea va intra într-o zonă de conştiinţă sporită. Poate că în ziua aceea, o emisie energetică colosală va parcurge galaxia, dinspre centru spre extremităţi, dând peste cap chiar fundaţiile materiei şi formând o nouă lume, ce va dura un nou ciclu.”
Acesta a fost articolul. Fără să fiu un om de ştiinţă, daţi-mi voie să vă prezint în rândurile de mai jos comentariile mele bazate doar pe bunul simţ şi cunoştinţele din dotare.
1. Acea emisie de radiaţii care a pus pe jar comunitatea ştiinţifică nu-mi spune nimic. Dacă impulsul ar fi durat 178 de minute sau 53 de minute în loc de 77 de minute nu ar mai fi fost considerat ca o emisie a unor fiinţe inteligente? Ar fi fost emisiunea unor fiinţe proaste? Pulsarii şi quasarii emit genul acesta de radiaţii într-o veselie de o grămadă de ani şi la fel s-a crezut şi despre ei că sunt emisiile unor inteligenţe extraterestre. Să ne imaginăm două persoane într-o cameră întunecată complet, una dintre ele având în mână o lanternă pe care o tot învârte aiuritor. Este evident că fascicolul ei va nimeri la un moment dat persoana cealaltă. Dar asta nu va însemna nicio legătură între cele două persoane. Iar dacă în locul persoanei cu lanterna folosim doar o lanternă atârnată de un fir şi lăsată să se rotească, va dispărea şi elementul personal, inteligent. În univers se produc atâtea reacţii apocaliptice despre care nu ştim încă nimic, încât mi se pare pueril să considerăm un simplu fascicul prins întâmplător ca o dovadă a unei inteligenţe extraterestre, fie ea şi divină. Între noi fie vorba, chiar nu văd absolut nicio legătură între respectivul fascicul de radiaţie şi cultura maya. De ce nu între fascicul şi Rig Veda sanscrită unde creaţia şi distrugerea sunt mult mai detaliat relatate?
2. Mi se pare la fel de hazardat ca să legăm respectiva radiaţie de vreo manifestare pământeană. În mod cu totul întâmplător, în noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie 2002 îmi amintesc că mi s-a stricat bateria de la baie. Mergând pe firul articolului, ar trebui să văd întâmplarea ca o legătură între respectiva emisie şi firma care a construit bateria sau instalatorul care a montat-o? Practic, pornind de la această idee, putem face orice legătură între orice eveniment pământean şi respectiva radiaţie, inclusiv o predicţie. Fabricantul bateriei s-a gândit cu siguranţă că aceasta se va strica odată şi odată, începutul şi sfârşitul cum dramatic ne anunţă articolul. Credeţi că el a făcut această anticipare ca o legătură cu respectiva radiaţie? Şi sunt convins că în noaptea respectivă s-au mai produs o mulţime de alte evenimente mai mult sau mai puţin tragice. În ceea ce priveşte apariţia sau dispariţia diferitelor efecte luminoase cu ocazia unor momente astronomice, să nu uităm piramidele din Egipt, sau megaliţii de la Stonehenge.
3. Că multe popoare antice deţineau cunoştinţe avansate de astronomie nu mai este un secret pentru nimeni. Asirienii sau egiptenii, mayaşii sau dacii au lăsat destul dovezi concludente în acest sens. Şi, pornind de la învăţătura care ne spune că toate lucrurile au un capăt, numai salamul are două, trebuie să admitem că şi calculele aferente unui calendar, indiferent de cine este făcut şi pentru ce perioadă, vor avea un capăt. Că noi trăim în respectiva perioadă este mai mult meritul nostru decât al calendarului respectiv. Dacă durata calendarului maya ar fi fost de doar 75 de ani ce ar fi trebuit să credem? Că omenirea a fost să fie doar 75 de ani la data calculării de către mayaşi, iar acum trăim în mod nejustificat şi nelegitim? Şi aşa, pentru ei era o perioadă de timp extrem de lungă, pentru nivelul lor cultural echivalând practic cu infinitul. Dar există şi alte calendare ale altor culturi care au o dată terminus. Pe acelea nu le luăm în considerare? Calendarul de pe telefonul meu mobil îmi poate arăta datele doar până în 2075. Dumnezeule, un alt sfârşit al lumii? Pe de altă parte, am observat un lucru curios: dacă iau lungimea clanţei uşii de la sufrageria mea şi o înmulţesc cu patru, apoi cu o mie şi apoi cu o sută cincizeci de milioane obţin exact, dar absolut exact mărimea distanţei de la Pământ la Soare! Ei, ce ziceţi de aşa coincidenţă? Să cred că fabricantul a vrut să lase posterităţii un mesaj despre cunoştinţele sale avansate de astronomie? Nici vorbă! Ce vreau să spun este că dacă luăm două cantităţi, oricât de diferite ca fond sau ca formă şi introducem între ele nişte operatori matematici obţinem orice legătură vrem. De exemplu, putem obţine o relaţie matematică foarte clară între lungimea nojiţelor opincilor lui Burebista şi greutatea Lunii exprimată în chintale.
4. Având în vedere imensitatea universului putem fi siguri că asemenea alinieri se petrec mai tot timpul. S-au petrecut, se petrec şi se vor mai petrece pentru că există nişte legi ale probabilităţii care ne guvernează alături de altele. Numărul de galaxii, de stele sau de planete este suficient de mare ca acest fenomen să fie unul destul de frecvent şi de care nu poate fi scutit nimeni. A auzit cineva vreo vorbă rea legată de alinierea planetei Jupiter? Chiar aici, la noi acasă, în interiorul sistemului solar. Sau a galaxiei M52 cu nebuloasa NGC 436 şi planeta Saturn? Luna se aliniază cu Pământul şi cu Soarele mai tot timpul, vrem, nu vrem şi nimeni, nici măcar Luna, nu a păţit nimic. Deşi, aş fi lipsit de sportivitate dacă nu aş recunoaşte că, la ultima aliniere Soare-Lună-Pământ am răsturnat o vază din cauza întunericului…
Ca o concluzie, vă rog să-mi permiteţi ca să mă întreb de ce există această dorinţă catastrofică de anihilare în oameni? De ce caută sfârşituri apocaliptice în orice balivernă? De ce îşi doresc participarea la un asemenea eveniment? De ce această curiozitate pentru morbid, pentru catastrofic, pentru pieire? De ce oamenii nu devin odată pentru totdeauna conştienţi de micimea şi efemeritatea lor şi nu înţeleg să se bucure de fiecare zi dată de Dumnezeu? De ce se gândesc la pieirea lumii (caz în care, oricum, nu prea am mai avea ce face…) şi nu se gândesc la bucuria naşterii unui copil? De ce se gândesc la raze nimicitoare venite de aiurea şi nu se gândesc la raza de soare din zâmbetul persoanei iubite? De ce se uită la stele ca la un izvor de distrugere şi nu ca la un scop de atins? De ce nu vor să vadă istoria ca pe un izvor de cunoaştere de sine şi nu ca pe un oracol de liceu? În acest domeniu, părerea mea este una şi clară: oamenii nu au nevoie de nici un ajutor din afară ca să se distrugă şi nici de vreo prezicere antică. Singuri şi cu mâna lor lucrează la această pieire zi de zi, de când se scoală şi până când se culcă.
Să auzim de bine!
În rândurile de mai jos vă voi supune atenţiei un articol primit nu de mult pe e-mail. Comentariile mele le veţi putea citi la sfârşit. Iată, deci, ce spune gura târgului:
“Pe măsură ce ne apropiem de anul 2012, tot mai multe din cunoştinţele tradiţionale ale mayaşilor sunt confirmate de descoperiri ştiinţifice recente.
În luna martie a anului trecut, Scott Hyman, profesor de astrofizică la Sweet Briar College din SUA a facut o declaraţie stupefiantă. În prestigioasa revistă "Nature", el afirma că echipa de cercetători pe care o conduce detectase un fenomen extraordinar în centrul galaxiei noastre. Mai precis, în anul 2002, în timpul analizei fotografiilor undelor radio de frecvenţă joasă făcute de către telescopul "Very Large Array" în Soccoro (Mexic), ei observaseră un semnal intermitent ce părea a fi dirijat în mod inteligent. Era format din cinci emisii energetice de înaltă intensitate şi de aceeaşi amplitudine, fiecare dintre ele durând zece minute şi apărând la un interval de 77 de minute, totul pe o durată de şapte ore, în noaptea de 30 septembrie - 1 octombrie. Descoperirea l-a lăsat perplex atât pe profesorul Hyman, cât şi întreaga comunitate astronomică.
Harta cerului
Dar astrofizicienii şi astronomii moderni, cu instrumentele lor sofisticate, nu sunt singurii interesaţi de această problemă. Vechii mayaşi, nişte matematicieni şi astronomi de excepţie, erau şi ei interesaţi de ceea ce se află în centrul galaxiei noastre. Ei ştiau cu exactitate, de pildă, unde se află acest centru pe harta cerului. L-au şi reprezentat într-o gravură numită "Hunab Ku" - "fluturele galactic". De altfel, întreaga lor cosmologie era bazată pe existenţa lui. Ei erau convinşi că destinul final al umanităţii depindea de ceea ce se petrecea în acel loc. Hunab Ku era zeul suprem al mayaşilor şi Creatorul, poarta către alte galaxii, matricea care, sub forma unui disc rotitor, dădea naştere stelelor şi planetelor, guverna baletul intergalactic şi mişcarea galaxiilor. Mayaşii credeau că acest stăpân atotputernic, Hunab Ku, dirija tot acest balans gigantic prin intermediul unor emisii de "energie conştientă". Oricât ar părea de ciudat, teoria le-a fost confirmată. În zilele noastre, astronomii moderni afirmă şi ei, că centrul galaxiei noastre este un disc rotitor, al cărui centru este o gaură neagră care înghite şi dă în permanenţă naştere la stele. E oare posibil ca fenomenul observat de către profesorul Scott Hyman şi colegii săi să fie conectat la credinţele mayaşilor? Răspunsul este afirmativ. Se pare că există o puternică convergenţă între acestea şi noile descoperiri ştiinţifice. Există o mare diferenţă între concepţia timpului la oamenii de ştiinţă moderni faţă de cea a mayaşilor. În zilele noastre, timpul este perceput într-un mod liniar şi unidirecţional. El poate fi accelerat sau încetinit, conform teoriei relativităţii, dar nu se poate intoarce. În cazul mayaşilor, lucrurile stau exact invers. Ei vedeau timpul într-un mod circular. Fiecare lucru avea un început şi un sfârşit, dar există de fiecare dată un nou început după un sfârşit. Orice fenomen se înscria într-o mişcare periodică, iar foarte precisul calendar mayas se baza, de asemenea, pe această viziune a timpului. Ei credeau că timpul se născuse din Hunab Ku şi că se întorcea tot la el. Începutul şi sfârşitul.
Centrul galaxiei noastre
Este foarte dificil să bagatelizăm cosmologia mayasă, pentru că ei au lăsat dovezi percutante ale extremei precizii a metodelor lor de măsurare a timpului. Piramidele lor, precum cea de la Chichen Itza din Mexic, sunt aliniate cu mare precizie în funcţie de solstiţii şi echinocţii, corespunzând evoluţiei Pământului în jurul Soarelui. Piramida Ku Kulcan de la Chichen Itza este un instrument perfect de măsură, ce marchează cu exactitate echinocţiile de-a lungul anului.
Vechii astronomi mayaşi au prezis, încă de acum 1.500 de ani, alinierea exactă a Pământului, a Soarelui şi a constelaţiei Pleiadelor cu centrul galaxiei noastre. Acest eveniment se va produce la sfârşitul ciclului actual, în anul 2012, după calendarul gregorian. Pe calendarul mayas, această zi este desemnată ca "4 Ahau 3 Kankin" (13.0.0.0.0) şi cade pe 21 decembrie 2012. Această zi va marca "sfârşitul timpului" sau "sfârşitul unui lung ciclu şi începutul unuia nou". Conform mayaşilor şi a altor civilizaţii din America Centrală, această zi va marca, de asemeni, şi întoarcerea lui Ku Kulcan (zeul Quetzalcoatl), simbolul morţii şi al învierii.
Pe 21 decembrie 2012, dată ce corespunde cu solstiţiul de iarnă în emisfera nordică, în clipa când soarele va apune la vest de Chichen Itza, jocul de lumini şi de umbre format va face să apară pe scările piramidei Şarpele Înaripat (Quetzalcoatl). Acest fenomen se produce de două ori pe an la Chichen Itza, dar în timpul solstiţiului de iarnă din 2012 se va produce un fenomen special. Când soarele va apune, umbra unghiului nord-vestic al piramidei va proiecta un jet luminos pe capul de şarpe ce a fost încastrat în construcţie la baza scărilor. În jumătatea de oră ce va urma, şarpele va părea să coboare spre pământ, pe măsură ce soarele se va apropia de orizont. Acest efect optic va crea impresia că şarpele înaripat coboară în mod efectiv pe piramidă. Coada sa, proiectata spre partea de sus a acesteia, va indica cu precizie direcţia Pleiadelor.
Piramidele din Teotihuacan, cuvânt care semnifică "oraşul zeilor", construite în nordul oraşului Mexico de către o altă civilizaţie din America Centrală, precedentă mayaşilor, sunt şi ele aliniate cu Pleiadele, la fel ca şi piramidele egiptene de la Gizeh. Dar asta nu e totul. Pe 21 decembrie 2012, la ora universală 11 şi 11 minute, va avea loc o aliniere precisă a soarelui cu centrul galaxiei noastre (Hunab Ku).
Capul de şarpe de pe piramida Chichen Itza
Ce se va petrece cu exactitate în ziua aceea rămâne un mister, dar până atunci, pământenii vor primi semne din ce in ce mai numeroase. Mai este 1 an până în 2012, dar lumea noastră experimentează deja schimbări din ce în ce mai rapide. Numărul şi intensitatea catastrofelor naturale cresc în mod exponenţial. Oamenii de ştiinţă au detectat un comportament anormal al Soarelui, care influenţează şi atmosfera terestră. Să fie adevarăt că acel zgomot intermitent, detectat de către profesorul Scott Hyman, se află la originea dereglărilor climatice ale planetei noastre? Oare aceste emisii energetice ce vin din centrul Universului vor fi mai intense şi mai frecvente în anii ce vin? Mayaşii ar răspunde că "da". Ei au prezis că pe 21 decembrie 2012 umanitatea va intra într-o zonă de conştiinţă sporită. Poate că în ziua aceea, o emisie energetică colosală va parcurge galaxia, dinspre centru spre extremităţi, dând peste cap chiar fundaţiile materiei şi formând o nouă lume, ce va dura un nou ciclu.”
Acesta a fost articolul. Fără să fiu un om de ştiinţă, daţi-mi voie să vă prezint în rândurile de mai jos comentariile mele bazate doar pe bunul simţ şi cunoştinţele din dotare.
1. Acea emisie de radiaţii care a pus pe jar comunitatea ştiinţifică nu-mi spune nimic. Dacă impulsul ar fi durat 178 de minute sau 53 de minute în loc de 77 de minute nu ar mai fi fost considerat ca o emisie a unor fiinţe inteligente? Ar fi fost emisiunea unor fiinţe proaste? Pulsarii şi quasarii emit genul acesta de radiaţii într-o veselie de o grămadă de ani şi la fel s-a crezut şi despre ei că sunt emisiile unor inteligenţe extraterestre. Să ne imaginăm două persoane într-o cameră întunecată complet, una dintre ele având în mână o lanternă pe care o tot învârte aiuritor. Este evident că fascicolul ei va nimeri la un moment dat persoana cealaltă. Dar asta nu va însemna nicio legătură între cele două persoane. Iar dacă în locul persoanei cu lanterna folosim doar o lanternă atârnată de un fir şi lăsată să se rotească, va dispărea şi elementul personal, inteligent. În univers se produc atâtea reacţii apocaliptice despre care nu ştim încă nimic, încât mi se pare pueril să considerăm un simplu fascicul prins întâmplător ca o dovadă a unei inteligenţe extraterestre, fie ea şi divină. Între noi fie vorba, chiar nu văd absolut nicio legătură între respectivul fascicul de radiaţie şi cultura maya. De ce nu între fascicul şi Rig Veda sanscrită unde creaţia şi distrugerea sunt mult mai detaliat relatate?
2. Mi se pare la fel de hazardat ca să legăm respectiva radiaţie de vreo manifestare pământeană. În mod cu totul întâmplător, în noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie 2002 îmi amintesc că mi s-a stricat bateria de la baie. Mergând pe firul articolului, ar trebui să văd întâmplarea ca o legătură între respectiva emisie şi firma care a construit bateria sau instalatorul care a montat-o? Practic, pornind de la această idee, putem face orice legătură între orice eveniment pământean şi respectiva radiaţie, inclusiv o predicţie. Fabricantul bateriei s-a gândit cu siguranţă că aceasta se va strica odată şi odată, începutul şi sfârşitul cum dramatic ne anunţă articolul. Credeţi că el a făcut această anticipare ca o legătură cu respectiva radiaţie? Şi sunt convins că în noaptea respectivă s-au mai produs o mulţime de alte evenimente mai mult sau mai puţin tragice. În ceea ce priveşte apariţia sau dispariţia diferitelor efecte luminoase cu ocazia unor momente astronomice, să nu uităm piramidele din Egipt, sau megaliţii de la Stonehenge.
3. Că multe popoare antice deţineau cunoştinţe avansate de astronomie nu mai este un secret pentru nimeni. Asirienii sau egiptenii, mayaşii sau dacii au lăsat destul dovezi concludente în acest sens. Şi, pornind de la învăţătura care ne spune că toate lucrurile au un capăt, numai salamul are două, trebuie să admitem că şi calculele aferente unui calendar, indiferent de cine este făcut şi pentru ce perioadă, vor avea un capăt. Că noi trăim în respectiva perioadă este mai mult meritul nostru decât al calendarului respectiv. Dacă durata calendarului maya ar fi fost de doar 75 de ani ce ar fi trebuit să credem? Că omenirea a fost să fie doar 75 de ani la data calculării de către mayaşi, iar acum trăim în mod nejustificat şi nelegitim? Şi aşa, pentru ei era o perioadă de timp extrem de lungă, pentru nivelul lor cultural echivalând practic cu infinitul. Dar există şi alte calendare ale altor culturi care au o dată terminus. Pe acelea nu le luăm în considerare? Calendarul de pe telefonul meu mobil îmi poate arăta datele doar până în 2075. Dumnezeule, un alt sfârşit al lumii? Pe de altă parte, am observat un lucru curios: dacă iau lungimea clanţei uşii de la sufrageria mea şi o înmulţesc cu patru, apoi cu o mie şi apoi cu o sută cincizeci de milioane obţin exact, dar absolut exact mărimea distanţei de la Pământ la Soare! Ei, ce ziceţi de aşa coincidenţă? Să cred că fabricantul a vrut să lase posterităţii un mesaj despre cunoştinţele sale avansate de astronomie? Nici vorbă! Ce vreau să spun este că dacă luăm două cantităţi, oricât de diferite ca fond sau ca formă şi introducem între ele nişte operatori matematici obţinem orice legătură vrem. De exemplu, putem obţine o relaţie matematică foarte clară între lungimea nojiţelor opincilor lui Burebista şi greutatea Lunii exprimată în chintale.
4. Având în vedere imensitatea universului putem fi siguri că asemenea alinieri se petrec mai tot timpul. S-au petrecut, se petrec şi se vor mai petrece pentru că există nişte legi ale probabilităţii care ne guvernează alături de altele. Numărul de galaxii, de stele sau de planete este suficient de mare ca acest fenomen să fie unul destul de frecvent şi de care nu poate fi scutit nimeni. A auzit cineva vreo vorbă rea legată de alinierea planetei Jupiter? Chiar aici, la noi acasă, în interiorul sistemului solar. Sau a galaxiei M52 cu nebuloasa NGC 436 şi planeta Saturn? Luna se aliniază cu Pământul şi cu Soarele mai tot timpul, vrem, nu vrem şi nimeni, nici măcar Luna, nu a păţit nimic. Deşi, aş fi lipsit de sportivitate dacă nu aş recunoaşte că, la ultima aliniere Soare-Lună-Pământ am răsturnat o vază din cauza întunericului…
Ca o concluzie, vă rog să-mi permiteţi ca să mă întreb de ce există această dorinţă catastrofică de anihilare în oameni? De ce caută sfârşituri apocaliptice în orice balivernă? De ce îşi doresc participarea la un asemenea eveniment? De ce această curiozitate pentru morbid, pentru catastrofic, pentru pieire? De ce oamenii nu devin odată pentru totdeauna conştienţi de micimea şi efemeritatea lor şi nu înţeleg să se bucure de fiecare zi dată de Dumnezeu? De ce se gândesc la pieirea lumii (caz în care, oricum, nu prea am mai avea ce face…) şi nu se gândesc la bucuria naşterii unui copil? De ce se gândesc la raze nimicitoare venite de aiurea şi nu se gândesc la raza de soare din zâmbetul persoanei iubite? De ce se uită la stele ca la un izvor de distrugere şi nu ca la un scop de atins? De ce nu vor să vadă istoria ca pe un izvor de cunoaştere de sine şi nu ca pe un oracol de liceu? În acest domeniu, părerea mea este una şi clară: oamenii nu au nevoie de nici un ajutor din afară ca să se distrugă şi nici de vreo prezicere antică. Singuri şi cu mâna lor lucrează la această pieire zi de zi, de când se scoală şi până când se culcă.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!