vineri, 30 august 2013

După Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că şi acest concediu s-a terminat, iată că ne-am întors cu bine din Lefkada. Vă spuneam că am plecat spre insulă oarecum îndoiţi de alegerea făcută, oarecum suspicioşi. Pe parcursul concediului situaţia s-a schimbat radical, astfel că acum, despărţirea ne produce suferinţă, iar amintirea bucurii.
Scriam cu ani în urmă că Grecia nu îţi cere nimic ţie, ca turist, ci ea te lasă s-o descoperi. Niciunde nu ni s-a părut mai valabilă afirmaţia ca aici, în Lefkada. Fiecare zi trecută a fost un nou pas spre o apropiere tot mai intimă. Fiecare zi a fost una în care am descoperit ceva, în care am văzut ceva nou sau neobişnuit. Niciodată nu ne-am imaginat că un munte de doar 1.100 de metri poate fi atât de impunător, atât de impresionant în grandoarea lui. Niciodată nu ne-am imaginat sălbăticia şi dramatismul unei plaje aşa cum am avut ocazia să vedem în Lefkada, niciodată nu am crezut că simplul şi banalul fapt de a merge la plajă se poate transforma într-o contopire cu frumosul de aşa natură şi profunzime.
Lefkada este locul în care se formează sentimentele de apartenenţă şi de proprietate. Este imposibil ca, văzând şi colindând munţii ei, drumurile ei, cătunele ei să nu simţi că aparţii acelor locuri, că eşti o parte din ele, că îţi tragi vlaga din coastele prăpăstioase albite de spuma mării. Şi la fel de imposibil mi se pare ca, trăind între toate aceste frumuseţi să nu simţi că îţi aparţin, că sunt parte din tine, că despărţirea de ele doare.
Lefkada nu este un loc pentru oameni apatici, Lefkada este un loc pentru oameni care trăiesc. Exceptând un mic areal în jurul capitalei Lefkas, nu există nicio porţiune de şosea mai mare de 150 de metri care să fie liniară sau orizontală. Permanent, în orice direcţie te deplasezi, ai un viraj de făcut, o pantă de urcat sau de coborât sau toate la un loc... Contopirea cu munţii o realizezi după primii kilometri parcurşi pe şoselele şerpuite sau prin cătunele agăţate pe pante. Şi tot atunci îţi dai seama că Lefkada nu e o insulă bogată, ea este pur şi simplu o insulă frumoasă. Şi această imagine a frumuseţii este cea care te va urmări tot timpul.
Iar oamenii au fost liantul nostru cu natura insulei. Deschişi, primitori, vorbăreţi şi săritori, aceştia sunt oamenii insulei. I-am ascultat în discuţiile lor, fără ca ei să ştie asta, i-am urmărit şi am căutat să-i înţeleg. Nu sunt bogaţi, dar sunt demni, nu sunt voinici, dar au putere, sunt sfătoşi şi buni la suflet. Orice sat din România are case mult mai arătoase şi mai bogate decât casele localnicilor. Dar le au curate şi cu uşile deschise. Nu au garduri şi nici plăcuţe cu „câine rău” la poartă. Îşi iubesc şi îşi păstrează tradiţiile şi suferă pentru tineretul care le uită cu fiecare zi. Niciodată fiind într-o ţară străină nu m-am simţit mai acasă ca atunci când, umblând pe drumeagurile unui cătun, am întâlnit o bătrână care şedea la poartă. Imaginea ei, tăcută şi reţinută, îmbrăcată în negru, cu năframa pe cap, m-a transpus imediat în comuna copilăriei mele. Florile îi însoţesc la tot pasul, fără a fi o obsesie japoneză. Cu toată greva celor de la salubritate pe care am prins-o din plin, curăţenia este cuvântul de ordine al insulei. Credinţa care le-a dat putere este prezentă în orice moment şi în orice loc, începând cu troiţele de la margine de drum şi terminând cu biserici din vremuri imemoriale. În Lefkada cultura a fost la ea acasă, dacă ne luăm doar după statuile celor patru poeţi aflate în Parcul Municipal.
Lefkada este o insulă trist de frumoasă. Pentru cei câţiva măslini şi araci de viţă, imperii şi-au trimis oamenii la moarte. Începând cu romanii şi terminând cu ruşii, nu a fost imperiu care să nu-şi dorească perla Lefkadei în coroană. Şi, ca orice perlă, și cea a Lefkadei s-a născut din suferinţă. Aidoma vinului bun, vechimea i-a dat putere. Peste 2600 de ani îi despart pe locuitorii de azi de momentul când Sapho se arunca de pe stânci, iar potrivit arheologului german Wilhelm Dörpfeld (care a dat şi numele străzii principale), aici ar fi fost adevărata Ithaka, patria lui Ulise, ceea ce ar îndepărta şi mai mult trecutul cunoscut al insulei. Mii de ani s-au perindat peste locuitorii ei fără să lase în urmă construcţii ciclopice sau piramide, ci doar ruine şi multă suferinţă.
Lefkada este o insulă scumpă. Începând cu numeroasele taxe de autostradă şi terminând cu preţurile din magazine. Influenţa miilor de posesori de iahturi care o vizitează se face simţită din plin sub aspect comercial. Lefkada este o insulă specială, cel puţin pentru miile de windsurfer-i sau kitesurfer-i care îi bântuie litoralul. Lefkada este o insulă dificilă, cel puţin pentru şoferii care nu au sistemul de frânare perfect pus la punct şi o frână de mână beton. Lefakada este o insulă depărtată, dacă ne gândim la faptul că un drum s-a tradus în aproape 1.200 de kilometri de condus. Dar toate astea nu au însemnat nimic. Singurul lucru cu adevărat important este că am fost în Lefkada. Munţii Lefkadei nu sunt cei mai înalţi din lume, aşa cum le place americanilor să clasifice orice, dar sunt impunători. Munţii Lefkadei nu sunt cei mai prăpăstioşi din lume, dar îţi impun respect. Cascada din Lefkada nu este cea mai înaltă sau ce mai mare din lume, dar culorile ei sunt atât de plăcute şi imaginea ei e inconfundabilă. Drumurile Lefkadei nu sunt cele mai dificile din lume, dar îţi amintesc de adrenalina din tine. Cătunele Lefkadei nu sunt cele mai mari sau mai mici din lume, dar sunt atât de intime, încât în orice loc te afli te simţi ca acasă. Oamenii Lefkadei nu sunt cei mai bogaţi sau cei mai săraci din lume, dar sunt atât de prietenoşi. Oamenii Lefkadei nu sunt cei mai puternici din lume, dar după mii de ani de istorie năvălitorii au plecat, iar ei au rămas tot acolo.
La fel ca în Corfu, şi aici, în Lefkada, am avut acel sentiment pregnant al întrepătrunderii realităţii cu mitologia. Dincolo de istoria care ţâşneşte din pământ la fiecare pas, personaje mitice se dovedesc că vor fi fost reale sau altele, presupus reale, se dovedesc că vor fi fost simple exerciţii de imaginaţie. Nume gigantice ale istoriei au păşit real sau fictiv pe aceleaşi dale, te mişti într-o lume complexă, în care zeităţi sau eroi antici sunt străbunii oamenilor reali de azi. Am colindat peste şase sute de kilometri în insulă timp de douăsprezece zile cuprinşi de o stare febrilă; doream să umblăm tot mai mult, să vedem tot mai mult, să ne integrăm tot mai mult. Pentru că niciodată nu ne-am simţit mai aproape de Grecia în starea ei pură. Pentru că putem să spunem: şi noi am fost în Lefkada.
Să auzim de bine!

2 comentarii:

  1. Excelent articolul... dragostea fata de Grecia transpare din fiecare cuvant, din fiecare fraza. Si citind aceasta ultima insemnare pe blog, nu ma mira ca intreaga familie are talent in scriere. Felicitari... si la inca 20-30 de concedii in Grecia.

    RăspundețiȘtergere
  2. @nelu_A: Mulţumim, mulţumim! Şi dacă vor fi 31 cu atât mai bine...

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!