miercuri, 28 august 2013

Întoarcerea din Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Şi întoarcerea asta va fi sub semnul surprizelor, aşa cum proorocisem din prima zi a concediului. Dar să nu anticipăm. Ne sculăm odihniţi, strângem prin cameră şi mergem la salon pentru micul dejun. Câteva ouă, parizer, brânză (foarte bună) şi câteva sortimente de gem ni se par suficiente. Ducem lucrurile la maşină, ne facem cruce şi pornim pe la unsprezece şi jumătate. În continuare suferim de nefuncţionarea niciunui GPS, ceea ce face să nu putem nimeri strada (în Salonic majoritatea străzilor sunt cu sens unic) cu benzinăria identificată ieri. Din două mişcări ajung la intersecţia cu Lagkada şi virez instinctiv la dreapta. Şi de data asta instinctul meu de şofer a funcţionat perfect, pentru că drumul ne va duce drept, fără ocolişuri, direct în vama cu Bulgaria. După vreo două sute de metri, ajunşi în dreptul parcului de pe Agiou Dimitriou ne dăm seama cu groază că în cursul zilei de ieri consumasem toate vitaminele liposolubile achiziţionate pentru drum. Altfel spus, nu mai aveam niciun suc. Iar termometrul de exterior al maşinii îmi indică peste treizeci şi patru de grade la umbră.
Trag pe dreapta mascat de un autobuz (pentru că era semn de interzis) şi purcedem la căutarea unui magazin de profil. Traversăm şi, dragii mei, mi-a fost dat să văd ce înseamnă adevărata economie de piaţă. Dacă faptul că fiecare încăpere aflată la parterul vreunei construcţii este folosită drept magazin nu vă va spune mare lucru, atunci ce am văzut noi acolo, da. Pentru că strada pe care intrăm, acum din pură curiozitate de fâlfani din Drumul Taberei, este ticsită de magazine cu piese auto, noi sau la mâna a doua. Pe ambele laturi, cât este de lungă, zeci, sute de magazine de piese, uşă lângă uşă, nu numai pentru fiecare marcă, ci pentru fiecare model. Iar strada care se vede în capăt are aceeaşi aparenţă. Este incredibil ce vedem. Câte magazine de piese auto cunoaşteţi în Bucureşti, care e de două ori mai mare decât Salonic? Aud?
Găsim magazinul căutat, ne refacem stocul de siguranţă şi pornim, dar nu plini de avânt, ci prudenţi pentru că nu am făcut încă plinul. Bănuiesc că vom mai întâlni benzinării, dar nu ştiu nici care va fi ultima şi nici ce preţuri va avea. Aşa că mă proţăpesc la pompa primei benzinării pe care o întâlnesc şi bine fac pentru că, ulterior, descopăr că avusese preţul cel mai mic. Cu ajutorul benzinarului îndes bine benzina în rezervor până la ultima lacrimă şi, în sfârşit, pornim cu cântec. Cu cântec pentru că radioul tocmai ni-l redă pe Antonis Remos cântând piesa Ελα να με τελειώσεις, o piesă superbă, pe care o ascultăm cu volumul la un nivel mult mai ridicat decât de obicei.
Drum de autostradă, drum fără probleme este şoseaua care ne apropie de vamă. Ne impresionează un şofer care, în dorinţa de a urca o pantă cu un camion vechi, nu ţine seama de sarcină, de temperatura de afară şi de uzura motorului şi se trezeşte că acesta îi ia foc. Dacă în Lefkada am numărat puţine, foarte puţine maşini cu numere de România (şi turişti români la fel de puţini, am întâlnit trei sau patru grupuri minuscule, familie sau prieteni), acum vedem o mulţime de maşini cu numere de România îndreptându-se spre Grecia, ceea ce ne duce la ideea că Lefkada e mai puţin accesibilă sau mai puţin cunoscută românilor. La ultimul magazin înainte de vamă (supermarket-ul Masoutis) ne oprim cu dorinţa secretă de a ne aproviziona cu câteva castronele de iaurt. Pătrundem în ambianţa lui răcoroasă şi avem un şoc financiar când vedem că produsele achiziţionate de noi pentru acasă le găsim aici la jumătate de preţ.
Salutăm câţiva călugări români veniţi pe aici cu o dubiţă cu cine ştie ce trebi şi pornim spre vamă. Găsim o vamă mai aglomerată ca de obicei, în special cu TIR-uri. Nu ştiu de ce, poate din cauză că prin această vamă am intrat prima dată în Grecia, dar de câte ori o parcurg, mă simt emoţionat.
Lucrările la drumul bulgăresc sunt departe de a fi terminate, aşa că intrăm în ocolul de acuma ştiut, după care, ce credeţi că ni se întâmplă? Exact! Suntem depăşiţi de un TIR. Politicos, îi permit, după care mă lipesc de spatele lui, ceea ce ne ajută să nu ştim când ajungem aproape de Sofia. Iar aici avem parte de o nouă surpriză. Deorece nu am mai circulat pe acest drum de mai mulţi ani, nu suntem la curent cu ultimele autostrăzi construite şi nici cu ultimele panouri indicatoare montate, cum este acesta care ne arată că trebuie să facem la dreapta dacă vrem să intrăm pe centura de sud a Sofiei. Nu, nu vrem, aşa că ne vedem de drum înainte şi rău facem pentru că ne trezim în plin oraş. Opresc la o benzinărie şi benzinarul mă informează că nu trebuie să mă sperii, pentru că nu sunt aşa multe opţiuni: mă întorc vreo douăzeci de kilometri până la indicatorul ratat sau îmi continui drumul şi voi ocoli oraşul pe la nord. Optez pentru a doua variantă şi intru într-un drum de coşmar, pentru că aşa poate fi numită o şosea de centură la o oră de vârf, cu o singură bandă pe sens şi intersecţii cu stopuri la tot pasul. După ce parcurgem câţiva kilometri din întrebare în întrebare, ajungem la capătul răbdării, nu al şoselei, şi oprim în dreptul unei maşini de poliţie, cu echipajul la interior. Nici nu avea cum să fie la exterior din moment ce toţi poliţiştii dormeau cu sforăituri şi nu s-au trezit decât când eram aproape să le sparg geamul cu ciocăniturile mele. Da, drumul este corect, aşa că ne continuăm calvarul până la alt echipaj de poliţie. De data asta la exterior, probabil de frică să nu-i ia somnul... Da, şi ei ne confirmă că acesta e drumul şi, cu adevărat, după o altă porţiune de aglomeraţie, gropi şi fum, irumpem în autostradă. Şi dă-i bătaie! Deşi mergem cu 130 km/h, nu este suficient de repede ca să nu observăm că, după un indicator care ne spune că mai sunt 64 km până la Pleven, urmează unul care ne informează că sunt 123 km, iar după kilometri buni vine altul cu 68 km. Lucruri tainice, de neînţeles, care fac parte din inefabilul bulgăresc...
Dar surprizele nu se sfârşesc aici. Pentru că, iată, suntem depăşiţi de un TIR românesc, de Mureş, după număr, după port, vorba poetului. Acum, că ne cunoaştem, bănuiţi ce am făcut, cu atât mai mult cu cât autostrada se terminase. Întrucât eu circul pe drumurile publice la modul cel mai regulamentar, adică cu centurile puse şi cu faza de întâlnire aprinsă, este imposibil ca şoferul măgăoaiei să nu mă fi văzut în oglinzile retrovizoare. Dar asta nu l-a împiedicat (sau l-a împiedicat?) să scadă sub 110, indiferent că e în localitate sau afară. Oprim la o mică benzinărie pentru un control de rutină al grupurilor sanitare cu regretul în suflet că am pierdut bunătate de TIR. Revenim pe şosea cu viteza maximă legală permisă în zonă şi iată, după câţiva kilometri, pe cine vedem târându-se pe prima bandă? Păi, pe cine altcineva decât pe TIR-ul de Mureş. Care, cum îi apărem în oglinzile retrovizoare, se trezeşte brusc din toropeală şi revine la viteza cu care ne obişnuise. Cum încetinim dintr-un motiv sau altul, cum încetineşte şi el. Cum accelerăm, cum se trezeşte şi el la viaţă.
Lucrând în această cooperativă, nici nu ştim când ajungem în Ruse. Este puţin peste ora nouăsprezece şi un record totodată. Niciodată nu am plecat aşa de târziu din Salonic ca să ajungem aşa devreme în Ruse, cu toate ocolişurile făcute. Am plecat după ora doisprezece din Salonic şi iată, nu este încă ora opt şi noi suntem în Ruse. Îl las să intre pe banda lui spre vamă şi ne oprim la ghişeul pentru taxa de pod. Achităm şi ne îndreptăm pe banda de intrare pe pod, comentând aglomeraţia de pe banda dinspre România. Parcurg câţiva metri şi mă opresc pentru că o maşină, venind pe contrasens, pe banda mea, îmi semnalizează insistent cu farurile. Dau puţin în spate ca să-i fac loc şi reiau manevra de înaintare. Fără succes pentru că o nouă maşină venind cu aplomb mă sileşte iar să dau înapoi. Manevra se repetă de patru ori. Nu-mi vine să cred şi mă uit dezorientat în jur: m-am încadrat eu pe o bandă greşită, am eludat vreo interdicţie sau ce se întâmplă? În sfârşit, îmi dau seama că nu se întâmplă nimic, iar eu nu am greşit nimic. Este tradiţionala obrăznicie românească, vizibilă cel mai manifest la nivelul şoferilor. Vorbeam de sârbi? Sunt mici copii, îi luăm cu trei lungimi, chiar la plecare cu handicap. Drept pentru care aprind faza mare şi proiectoarele şi cu claxonul blocat intru pe banda care mi se cuvenea. Intrarea mea este atât de violentă şi de impetuoasă, încât văd în depărtare maşini care sar ca iepurii din drumul meu, după ce încercaseră aceleaşi manevre obraznice. Cu excepţia unui ţigan de etnie romă care se retrage şi el, dar nu înainte de a mă înjura. Ulterior, descopăr că succesul nu-mi aparţinea în totalitate: un TIR cât Titanicul venea la fel de supărat la doi metri în urma mea.
Dar surprizele nu se termină aici. Intrăm pe drumul spre Bucureşti şi, când mai aveam câţiva kilometri, se pune problema variantei spre casă pe care o alegem: prin oraş sau pe centură. Aleg centura, prilej să mai întârziem aproape o oră din cauza drumului în lucru şi a gropilor. Aidoma ca la plecare, din nou, recordul nostru este minimalizat de lucrările la drum. Ne găsim locul de parcare neocupat şi începem procedura descărcării bagajelor. Pe tăcute şi fără să ne privim. Cicadele pe care le lăsasem la plecare nu mai cântă.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!