marți, 13 august 2013

În a noua zi în Lefkada mergem la Aghios Nikitas

Panoramă Lefkas
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că ne-a ajutat bunul Dumnezeu şi am ajuns în a noua zi a şederii noastre în Lefkada. După un mic dejun, care chiar a ajuns să fie mic pentru că nu mai mâncam ca altădată, ne retragem în cameră să facem planul de bătaie pentru ziua de azi. Cu harta în faţă începem să iscodim locurile semnificative. Spun cu harta în faţă pentru că, în mod ciudat, de la sosire, imediat ce am trecut podul pliant de la intrarea în Lefkada, niciunul din cele trei (3!) GPS-uri aflate în dotare nu mai funcţionează.
Şi decizia unanimă (luată cu două voturi pentru, nicio abţinere, niciunul împotrivă) este să lăsăm naibii şi GPS-urile, şi hărţile şi toate indicaţiile şi recomandările şi să hălăduim pe unde ne-o duce volanul. De rătăcit nu avem cum să ne rătăcim, doar suntem pe o insulă, benzină mai avem şi, cândva, tot vom ajunge la un liman. Doar suntem turişti şi trebuie să ne ducem menirea la îndeplinire, adică să vedem şi să cunoaştem cât mai multe despre aceste locuri.
Devalizăm frigiderul de sticlele de suc şi apă puse la rece şi pornim spre sud. Este vorba de sudul geografic şi nu sudul din filmele americane... Şi intrăm pe serpentine, că tare le duceam dorul, doar nu le mai văzusem de două zile. Vremea este superbă, iar frumuseţea peisajului este picturală. Profit de primii kilometri de şosea, deja cunoscuţi, pentru a-i povesti soţiei o întâmplare pătimită pe drumul de sosire în insulă. Cam pe la jumătatea drumului spre Lefkada după ieşirea din autostradă la Ioanina, am simţit nevoia imperioasă de a cunoaşte aspectul interior al unui grup sanitar. Văd o benzinărie pe dreapta, excelent flancată de două garduri vii, mari cât toate zilele. Opresc, cobor şi încep să dau târcoale incintei. Tocmai când constatam că este închisă, apare un flăcău de undeva, din spate. Ne salutăm şi îmi exprim doleanţa. Omul mă ascultă şi, arătându-mi din cap unul dintre gardurile vii, spune:
- Alături. Nu avem grup sanitar.
Îi mulţumesc, omul dispare, iar eu rămân bujbe în faţa benzinăriei gândindu-mă la cât de mult s-a schimbat nivelul de civilizaţie al grecilor. Un grec să-mi recomande tufişurile? Şocat de constatare, decid că n-am altceva de făcut decât să-i urmez sfatul. Mă îndrept spre spatele gardului viu şi acolo dau peste o cafenea. Cu grup sanitar şi tot ce trebuie.
Acum, întorcându-ne la momentul prezent, ne continuăm alergatul pe şoselele Lefkadei, prilej de a constata că, pe plan local, noţiunile de parapet sau glisieră nu prea sunt cunoscute. Sau, dacă sunt, nu prea sunt aplicate. Altfel spus, la câştigul de frumuseţe pe care ţi-l oferă şoselele insulei se adaugă unul generos de adrenalină. Văd un indicator spre una dintre localităţile deja cunoscute şi, la modul cel mai intenţionat, virez exact în sens opus. Imaginile se succed vertiginos, vântul ne flutură pletele (mă rog, ale soţiei, dar am vrut să folosesc o licenţă poetică...), iar motorul toarce molcom nereuşind să acopere ţârâitul miliardelor de cicade. Iubesc aceste mici gâze, cu cântecul lor permanent şi neînfricat, îmi place să adorm în ţârâitul lor. Cu câtva timp înaintea plecării din Bucureşti am observat că au apărut câteva şi în arborii din jurul blocului. Vizitasem deja Sfakiotes, Exanthia şi Kalamitsi, ştiam Hortata, Dragano şi Athani, văzusem Kariotes din primele zile, iar acum reuşim să abordăm Drimonas şi, după o porţie bună de serpentine, Vlyxo. În Alatra avem parte de un moment de mare rafinament artistic atunci când vizităm biserica Ai Yiannis. Micuţa biserică are pereţii acoperiţi cu fresce bizantine atât de pure şi de frumoase încât ţi se taie respiraţia. Ne reîntoarcem pe lângă Poros prin Vasiliki spre Ag. Nikitas, punctul final stabilit pentru ziua de azi. Toate aceste localităţi ni se perindă cu casele lor zugrăvite proaspăt, cu pereţii şi ferestrele încărcate de flori, cu oamenii lor, unii în vârstă, alţii mai tineri, cu străzile lor inimaginabil de înguste pe care, vă rog să mă credeţi, localnicii nu numai că circulă cu maşinile, dar le şi parchează, cu imaginile şi spiritul lor atât de specifice încât le simţi plutind în aer. Nu trebuie să vorbeşti cu oamenii, nu trebuie să le vezi bogăţiile, pentru că nu au, ca să le înţelegi spiritul, ca să înţelegi că singura lor dorinţă, pentru care au fost dispuşi să moară, a fost să trăiască. Yiannis Kotsiras ne cântă în boxe piesa O kaimos (dorul), noi parcurgem serpentinele Lefkadei şi abia acum înţelegem semnificaţia acestui cuvânt pentru greci, dorul de munţii uriaşi, de marea necuprinsă, de pământul şi casa lor.
Localităţi mai sunt de vizitat, ca şi alte locuri semnificative, dar au trecut deja ore bune de când ne preumblăm şi stomacurile ne dau ghes. Ajungem în Ag. Nikitas cu stomacurile ghiorăind şi având în priviri porniri canibalice. Pentru cei cu inima tare, vă spun că Ag. Nikitas este o localitate fără locuri de parcare. Sau, mai bine spus, are locuri de parcare pe unde apuci, pe marginile şoselei. Ceea ce face să găsim un loc tocmai hăt, după ieşirea din localitate. Cred că, dacă mai mergeam puţin, ajungeam în Ioanina... În dreptul nostru, pe cealaltă latură a şoselei este un hotel, pe care îl considerăm locul indicat de obţinere a unei informaţii. Atacăm ghişeul recepţiei tocmai când recepţionera se chinuia să-i explice unui furnizor că nu are mărunţi pentru rest. Bărbat cu sânge în vene, omul nu se lasă doborât şi obţine restul mult râvnit. Iar noi informaţia că hotelul este închiriat de sârbi, iar pentru a ajunge la plaja Mylos, trebuie să aburcăm pe o cărare aflată pe după hotelul Poseidon.
Ne luăm picioarele la spinare şi reuşim să ajungem în râvnita staţiune Ag. Nikitas. Primul drum este la plajă. Mică, pietroasă, presupune frecventarea ei de nişte oameni harnici, sculabili la ore cât mai matinale pentru a prinde un loc. Nu noi suntem ăia... Revenim la scopul principal al opririi noastre, mâncarea. Căutăm din ochi un stabiliment, pentru că sunt destule, şi norocul ne surâde. O tavernă discretă, Klimataria pe numele ei, pentru care trebuie să urci câteva trepte, aflată sub un umbrar de iederă este tot ce îşi pot dori doi muritori de foame ca noi. Urcăm, luăm loc la masă şi faţa de masă ne este schimbată instantaneu de o tânără care, auzindu-ne vorbind româneşte, ne declară în cea mai frumoasă limbă românească:
- Ştiţi, eu sunt grecoaică născută în România. Putem vorbi româneşte dacă vreţi.
Cum să nu vrem? Cu atât mai mult cu cât aflăm că patroana este moldoveancă de-a noastră. Ce vă spuneam că ne-a surâs norocul? Pentru soţie am comandat o ciorbă de pui, iar pentru mine, ei bine, n-o să ghiciţi, o ciorbă de linte. Fraţilor, vă rog să mă credeţi că am mâncat multe feluri şi cantităţi de ciorbe la viaţa mea. Dar ca ciorba asta, ba! Servită cu o ceapă roşie dulce tăiată peştişori şi un castronel de mujdei... Vai de capul meu! Scriu rândurile astea şi am apă în gură. Terminăm, plătim şi, după promisiunea unei reveniri, plecăm spre un loc liniştit, un loc cu verdeaţă unde să facem şi noi puţină plajă. Şi locul ales se dovedeşte a fi plaja Deck aflată pe drumul între Ag. Nikitas şi Lefkas. Plaja e cotată cu steag albastru, deci se dovedeşte atractivă. Dar nu este. Şi primul lucru care ne displace sunt algele împrăştiate peste tot pe nisipul plajei. Nici nisipul care, de fapt este pietriş, nu ne place. Altel, liniştită, dotată cu o tavernă şi grup sanitar. Spre seară, osteniţi de atâta umblat, înotat şi stat la soare, decidem să ne întoarcem la hotel fără să mai mâncăm ceva în oraş. Şi iată că s-a apropiat şi momentul decisiv al zilei: spălatul maşinii. Identificăm o spălătorie în incinta unei benzinării. Văzînd numerele maşinii, un flăcău lasă baltă (la modul propriu, fiindcă tocmai spăla o maşină) alte preocupări şi ne abordează. Urmându-i indicaţiile, fâţâi maşina prin curte şi reuşesc s-o poziţionez între periile utilajului de spălat. Ca o observaţie personală trebuie să vă spun că, înainte de a o băga în utilaj, sărmanul om a trebuit să-i dea o spălare cu jet, atât de murdară era... După cinci minute maşina iese din utilaj spălată, uscată şi strălucitoare, dar fără antena radio, care rămăsese extinsă, iar uscătorul utilajului a rupt-o nemilos.
Marcaţi de eveniment, ne târâm necăjiţi paşii spre hotel, ducem genţile la cameră şi plecăm în turul cotidian al oraşului. Doar mai sunt atâtea străzi de văzut şi nu este încă miezul nopţii. Plimbarea ne dă prilejul degustării unor îngeţate mari cât pumnul meu, iar pentru soţie, de a-şi achiziţiona o pereche de cipici pentru plajă, ca urmare a vizitării plajei Deck. Şi a trecut şi ziua de azi.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!