Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt într-o sală de aşteptare aşteptând pe cineva. Într-un spital am oroare să ating vreun lucru, aşa că, bine înfipt pe picioare mă leagăn uşor şi, uşor încruntat, urmăresc chipurile oamenilor.
O uşă se deschide şi intră o femeie. Mărunţică, îmbrăcată ieftin, se îndreaptă cu paşi mărunţi spre camera de pregătire în vederea şedinţei de radioterapie. Cu mişcări încete şi cu privirea în pământ începe să se dezbrace. Pe cap poartă un batic. Simt un fior pe şira spinării. Este stigmatul. Stigmatul cumplitelor citostatice care, distrug nu numai cancerul, ci şi trupul care îl poartă. Încerc să mă conectez la mintea şi sufletul femeii. Cum este colorat orizontul ei? Cât se întinde în timp? Oare aude foşnetul valurilor la gândul concediului pe care îl va petrece vara viitoare? Simte emoţia că peste doi ani va trebui să-şi însoţească băieţelul în prima lui zi de şcoală? Poate zâmbi atunci când îl mângâie pe cap şi îi promite că duminica viitoare vor merge la grădina zoologică? Oare care este proiectul ei cel mai îndepărtat în viitor? Care este sensul viitorului ei?
Nimic din astea nu reuşesc să văd. În schimb văd o mare putere. Puterea de a trăi atunci când totul în tine şi în jurul tău înseamnă moarte. Puterea de a trăi cu preţul distrugerii propriului organism. Puterea de a muri în picioare. Şi mă rog lui Dumnezeu să îmi dăruiască în viaţă măcar o fărâmă din această putere. Oh, cât de meschine mi se par problemele mele în faţa adevăratei suferinţe îndurată de ea...
Recitesc ce am scris şi îmi dau seama că am făcut o mare greşeală: am folosit apelativul “femeie” în locul aceluia de „doamnă”. Îmi cer iertare şi sărut mâinile tuturor doamnelor şi domnilor grav bolnavi din lumea asta dorindu-le multă sănătate.
Să auzim de bine!
Sunt într-o sală de aşteptare aşteptând pe cineva. Într-un spital am oroare să ating vreun lucru, aşa că, bine înfipt pe picioare mă leagăn uşor şi, uşor încruntat, urmăresc chipurile oamenilor.
O uşă se deschide şi intră o femeie. Mărunţică, îmbrăcată ieftin, se îndreaptă cu paşi mărunţi spre camera de pregătire în vederea şedinţei de radioterapie. Cu mişcări încete şi cu privirea în pământ începe să se dezbrace. Pe cap poartă un batic. Simt un fior pe şira spinării. Este stigmatul. Stigmatul cumplitelor citostatice care, distrug nu numai cancerul, ci şi trupul care îl poartă. Încerc să mă conectez la mintea şi sufletul femeii. Cum este colorat orizontul ei? Cât se întinde în timp? Oare aude foşnetul valurilor la gândul concediului pe care îl va petrece vara viitoare? Simte emoţia că peste doi ani va trebui să-şi însoţească băieţelul în prima lui zi de şcoală? Poate zâmbi atunci când îl mângâie pe cap şi îi promite că duminica viitoare vor merge la grădina zoologică? Oare care este proiectul ei cel mai îndepărtat în viitor? Care este sensul viitorului ei?
Nimic din astea nu reuşesc să văd. În schimb văd o mare putere. Puterea de a trăi atunci când totul în tine şi în jurul tău înseamnă moarte. Puterea de a trăi cu preţul distrugerii propriului organism. Puterea de a muri în picioare. Şi mă rog lui Dumnezeu să îmi dăruiască în viaţă măcar o fărâmă din această putere. Oh, cât de meschine mi se par problemele mele în faţa adevăratei suferinţe îndurată de ea...
Recitesc ce am scris şi îmi dau seama că am făcut o mare greşeală: am folosit apelativul “femeie” în locul aceluia de „doamnă”. Îmi cer iertare şi sărut mâinile tuturor doamnelor şi domnilor grav bolnavi din lumea asta dorindu-le multă sănătate.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!