duminică, 1 decembrie 2013

Fruntaşii codaşilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cuvântul patriotism este un cuvânt greu. Este un cuvânt atât de greu încât poate fi pronunţat doar rareori, şi atunci cu sfială. Este un cuvânt la fel de greu ca mamă, ţară sau iubire. Este un cuvânt a cărui semnificaţie trece dincolo de sensul lui abstract.
Revoluţia din 1989 ne-a dat prilejul etalării plenare a diverselor noastre trăsături sau a schimbării unora consacrate, cum a fost transformarea celei de mămăligă în mămăligă care explodează.
Totodată a fost un bun prilej pentru europeniştii latenţi aflaţi printre cetăţenii ţării de a-şi etala europenismul lor visceral, ignorând, blamând sau batjocorind orice valoare naţională, orice simbol al conştiinţei de neam. În timp ce alte naţii, mai europene ca noi, ridică monumente figurilor lor emblematice, unele chiar pe teritoriul altor ţări, cum e cazul Ungariei vecine şi prietene, sau îşi sanctifică personajele istorice indiferent de numărul morţilor lăsate de aceştia în urmă, noi îl batjocoream pe domnul Ştefan din cauza numărului nevestelor.
Dacă în alte privinţe am fost protoconişti sau, cel mai rău, sincronişti, la acest capitol al patriotismului am rămas în urmă, suntem în retardă, cum se spune (atenţie, termenul nu se confundă cu retardat). Împinşi de la spate de europeniştii dintre noi, am ajuns să nu mai cunoaştem sensul adevărat al cuvintelor, considerând că tot ce se referă la patrie ţine de cel mai feroce comunism.
Cu ochii la America şi binefacerile ei presupuse sau dorite, ne-au trebuit mai bine de douăzeci şi trei de ani ca să observăm că nu există film american în care să nu le vedem fluturând drapelul şi că drapelul naţional este un motiv de mândrie, nicidecum de ruşine.
Cu ochii la aceeaşi Americă nu am văzut că, într-o uniune de state noi, aproape fără istorie şi heterogenă cât cuprinde, nu există niciun american care să se considere naţionalist, oricâte steaguri şi-a arborat la poartă. Spre deosebire de noi, care ne lăudăm cu o istorie de mii de ani şi cu unitatea noastră, dar în şoaptă, pe la colţuri.
Privind cu jind la aceeaşi Americă nu am mai văzut că acolo nu există petrecere sau festivitate, începând cu botezul copilului şi terminând cu Ziua Independenţei la care să nu se arboreze nu unul, ci zeci sau sute de drapeluri naţionale aşa, fără nicio jenă.
Ocupaţi cu filmatul clipurilor muzicale doar în America, românii noştri nu au mai avut timp să observe că nu există vreo clădire a unei instituţii, începând cu creşele şi terminând cu clădirea Congresului, care să nu aibă arborat drapelul american nu doar de ziua naţională ci, aşa, în ciudă, tot timpul.
Slugi obediente şi zeloase ale unor aşa zise principii europene, ne-am făcut praf istoria, limba şi tradiţiile fără să ne ceară nimeni aşa ceva.
Asta este, pe scurt şi parţial, moştenirea lăsată urmaşilor de locuitorii ţării timp de douăzeci şi trei de ani de europenism: un patriotism real şi temeinic, susţinut de orice alte valori, numai de cele naţionale, nu! La mulţi ani, România!
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!