Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne repezim la micul dejun mai devreme pentru că la ora 09.30 trecute fix avem întâlnire cu naşu’ la Golden Beach. Cât timp molfăim la produsele culinare din farfurii, mai aruncăm şi câte o privire prin sală. Efortul a meritat din plin. Primul pe care îl observăm este un ins care poartă o bluză roz, dar nu o poartă oricât şi nici oricum. O poartă de vreo cinci zile cu gulerul ridicat astfel încât să se poată vedea numele fabricantului, aidoma celor care poartă ochelarii de soare cu eticheta fabricantului pe lentilă. Ne amuzăm câteva momente de neam-prostia ambulantă, dar asta nu este decât o formă nevinovată. Pentru că o alta, mai gravă, o vedem la o masă vecină unde, cei doi comeseni au lăsat în farfurie un munte de felii de pâine nefolosite. A-ţi umple farfuria peste măsură pentru ca, apoi să nu mănânci, şi asta ni se pare o formă de neam-prostie, dar care nu ne mai amuză.
Ne îndreptăm spre maşină discutând pe această temă, care ne oferă subiecte la tot pasul, cum este şi acest şofer (bucureştean, deh) care îşi parchează maşina seara doar la peronul principal al hotelului, chiar dacă prin asta blochează toată aleea.
Îl ştim pe naşu' ca fiind unul dintre cei mai punctuali oameni din sud-estul Europei, aşa că pornim în trombă şi ajungem la plaja Golden Beach la ora 09.15 trecute fix. În timp ce scoatem catrafusele de plajă din maşină, doi flăcăi tomnatici mă roagă să le spun cum ajung la Grota Sirenelor sau Piscină, cum îi spunem noi, ca să facă niscai poze. Le explic în detaliu şi tare m-ar bucura să nimerească, pentru că se dovedesc novici în ale loculul, iar de aici, drumul este deosebit de întortocheat.
Ocupăm două umbrele cu şezlongurile aferente şi aşteptăm. Şi aşteptăm. La ora 09.40 pun mâna pe telefon şi sun.
- Ooo, ce faci, te-ai sculat? mă ia el la rost.
- Eşti sănătos la cap? Ştii cât e ceasul?
- Uite, acuma plecăm.
Pe la 10 sun din nou, îngrijorat că s-ar putea rătăci din cauza drumului întortocheat.
- Pe unde sunteţi?
- Unde să fim? Acum ieşim din hotel.
Îi lăsăm în plata Domnului şi ne vedem de activităţile noastre obişnuiite de plajă, mai puţin consumul de mojito. Pe la ora 11 sună telefonul. Este el, naşu'.
- Ce faceţi frate, mă admonestează el? Mai veniţi la plajă sau nu?
- Bre, noi suntem deja la a doua baie, ce Dumnezeu!
- Hai, măi, nu se poate. Uite, eu sunt pe plajă, am slipul verde. Ne-am săturat de când vă aşteptăm... Nu mă vezi? Acum fac semne cu mâna.
- Cum să te văd pe o plajă de trei kilometri? Ţi-am spus că ne întâlnim la monument. Eşti la monument?
- Nu.
- Atunci vino la monument! Hai, acum! Eu ies în şosea, ca să mă vezi.
După un sfert de oră apar, în sfârşit, şi ei. Îi îndrum la locul păstrat şi am satisfacţia să-i văd rămaşi cu gura căscată.
- Frate, ne-ai rupt! E minunat, e cea mai mişto plajă pe care am văzut-o până acum.
De bucurie desfac repede două cutii de Mithos rece şi ne cinstim. Ne simţim bine, spune glume, ne povestim diferite întâmplări hazoase şi bem bere rece. Omul ştie înota, aşa că îmi găsesc partener pentru o scurtă partidă de înot, spre indignarea soaţelor care ne pierd din vedere o bună perioadă de timp.
Întrucât ei au deja un program plătit pentru după-amiază, stabilim locul şi ora întâlnirii pentru mâine. Iar pentru că ei se duc să mănânce ceva de prânz, dau şi eu o fugă la o mică tavernă din zonă ca să achiziţionez un gyros şi un frappe, prilej de a mă lua în beţe cu chelnerul, care nu vrea să primească bacşiş!
Către orele şase ne despărţim, ei ducându-se spre Potos, unde sunt cazaţi, iar noi spre Limenas. În drum ne oprim şi la magazinul Carrefour, doar-doar vom mai găsi băuturile dorite. Nici vorbă de ele, aşa că ne mulţumim cu niscai baxuri cu cutii de diferite sucuri şi facem observaţia că, spre deosebire de sortimentele de Coca, foarte bine reprezentate, cele de Pepsi sunt aproape inexistente, lucru confirmat şi de vânzătoare.
După primenirea zilnică de la hotel decidem să mâncăm iarăşi “la hârtie”, cum îi spunem noi tavernei unde eşti servit pe o coală de hârtie. Dar nu ne ducem imediat, ci după o scurtă plimbare pe dig, prilej de a admira asfinţitul dimpreună cu câteva iahturi ancorate la cheu, care nu mai sunt iahturi, ci adevărate vapoare. Impresionante ca aspect şi realizare tehnică, par la fel de impresionante şi prin cheltuielile de întreţinere. Departe de noi să ne dorim aşa ceva, dar la unul mai mititel, aşa, ca pentru noi, parcă nu am zice nu...
Considerăm că seara nu poate fi terminată fără nelipsitele clătite, aşa că adăstăm şi la stabilimentul cu pricina. Şi pentru că îmi promisese că face cinste, ne oprim şi la un alt local, unde se serveşte iaurt îngheţat. Văzându-mi neştiinţa în ale aprovizionării (pentru că sistemul este unul de autoservire), un flăcău dezgheţat în privinţa iaurtului îngheţat vine şi mă îndrumă: de unde să pun în pahar, cât să pun, cum să-mi aleg topping-ul etc. Cu fiecare pas, uimirea şi admiraţia mea cresc gândindu-mă că voi beneficia de toate aceste bunătăţi la un euro şi jumătate, aşa cum e scris preţul pe eticheta din vitrină. Termin de făcut toate selecţiile şi mă aleg cu un pahar mare, plin cu iaurt îngheţat şi tot felul de adaosuri, care mai de care mai aromate.
- Acum, veniţi la cântar, mă îndrumă omul cu amabilitate.
Nu înţeleg ce să caut la cântar cu un produs care are un preţ fix, dar accept.
- Şapte euro şi jumătate, mă anunţă el victorios.
Văzând privirile îngrijorate schimbate cu soţia, omul se simte dator să ne lămurească cum e situaţia, şi anume că preţul afişat e doar pentru un pahar mic de iaurt, fără alte adăugiri, care sunt la vreo doi euro fiecare.
Ne dăm bătuţi şi ne retragem la o măsuţă unde consumăm iaurtul, înghiţindu-l cu şapte noduri şi jumătate. Pe drumul spre casă ne permitem o scurtă discuţie legată de un fenomen ciudat: am văzut sau traversat nenumărate localităţi în Grecia, ne-am plimbat pe cele mai dosnice sau centrale străduţe sau bulevarde, am văzut monumente şi locuri frumoase, dar un lucru nu am văzut. Pieţe. Pieţe nu am văzut nicăieri. E drept, am văzut produse agroalimentare în supermarket-uri sau minimarket-uri, am văzut magazine oarecum asemănătoare aprozarelor de la noi, dar pieţe, aşa cum este Piaţa Drumul Taberei sau Gorjului nu am văzut.
Iar la hotel nu avem televizor în continuare...
Să auzim de bine!
Ne repezim la micul dejun mai devreme pentru că la ora 09.30 trecute fix avem întâlnire cu naşu’ la Golden Beach. Cât timp molfăim la produsele culinare din farfurii, mai aruncăm şi câte o privire prin sală. Efortul a meritat din plin. Primul pe care îl observăm este un ins care poartă o bluză roz, dar nu o poartă oricât şi nici oricum. O poartă de vreo cinci zile cu gulerul ridicat astfel încât să se poată vedea numele fabricantului, aidoma celor care poartă ochelarii de soare cu eticheta fabricantului pe lentilă. Ne amuzăm câteva momente de neam-prostia ambulantă, dar asta nu este decât o formă nevinovată. Pentru că o alta, mai gravă, o vedem la o masă vecină unde, cei doi comeseni au lăsat în farfurie un munte de felii de pâine nefolosite. A-ţi umple farfuria peste măsură pentru ca, apoi să nu mănânci, şi asta ni se pare o formă de neam-prostie, dar care nu ne mai amuză.
Ne îndreptăm spre maşină discutând pe această temă, care ne oferă subiecte la tot pasul, cum este şi acest şofer (bucureştean, deh) care îşi parchează maşina seara doar la peronul principal al hotelului, chiar dacă prin asta blochează toată aleea.
Îl ştim pe naşu' ca fiind unul dintre cei mai punctuali oameni din sud-estul Europei, aşa că pornim în trombă şi ajungem la plaja Golden Beach la ora 09.15 trecute fix. În timp ce scoatem catrafusele de plajă din maşină, doi flăcăi tomnatici mă roagă să le spun cum ajung la Grota Sirenelor sau Piscină, cum îi spunem noi, ca să facă niscai poze. Le explic în detaliu şi tare m-ar bucura să nimerească, pentru că se dovedesc novici în ale loculul, iar de aici, drumul este deosebit de întortocheat.
Ocupăm două umbrele cu şezlongurile aferente şi aşteptăm. Şi aşteptăm. La ora 09.40 pun mâna pe telefon şi sun.
- Ooo, ce faci, te-ai sculat? mă ia el la rost.
- Eşti sănătos la cap? Ştii cât e ceasul?
- Uite, acuma plecăm.
Pe la 10 sun din nou, îngrijorat că s-ar putea rătăci din cauza drumului întortocheat.
- Pe unde sunteţi?
- Unde să fim? Acum ieşim din hotel.
Îi lăsăm în plata Domnului şi ne vedem de activităţile noastre obişnuiite de plajă, mai puţin consumul de mojito. Pe la ora 11 sună telefonul. Este el, naşu'.
- Ce faceţi frate, mă admonestează el? Mai veniţi la plajă sau nu?
- Bre, noi suntem deja la a doua baie, ce Dumnezeu!
- Hai, măi, nu se poate. Uite, eu sunt pe plajă, am slipul verde. Ne-am săturat de când vă aşteptăm... Nu mă vezi? Acum fac semne cu mâna.
- Cum să te văd pe o plajă de trei kilometri? Ţi-am spus că ne întâlnim la monument. Eşti la monument?
- Nu.
- Atunci vino la monument! Hai, acum! Eu ies în şosea, ca să mă vezi.
După un sfert de oră apar, în sfârşit, şi ei. Îi îndrum la locul păstrat şi am satisfacţia să-i văd rămaşi cu gura căscată.
- Frate, ne-ai rupt! E minunat, e cea mai mişto plajă pe care am văzut-o până acum.
De bucurie desfac repede două cutii de Mithos rece şi ne cinstim. Ne simţim bine, spune glume, ne povestim diferite întâmplări hazoase şi bem bere rece. Omul ştie înota, aşa că îmi găsesc partener pentru o scurtă partidă de înot, spre indignarea soaţelor care ne pierd din vedere o bună perioadă de timp.
Întrucât ei au deja un program plătit pentru după-amiază, stabilim locul şi ora întâlnirii pentru mâine. Iar pentru că ei se duc să mănânce ceva de prânz, dau şi eu o fugă la o mică tavernă din zonă ca să achiziţionez un gyros şi un frappe, prilej de a mă lua în beţe cu chelnerul, care nu vrea să primească bacşiş!
Către orele şase ne despărţim, ei ducându-se spre Potos, unde sunt cazaţi, iar noi spre Limenas. În drum ne oprim şi la magazinul Carrefour, doar-doar vom mai găsi băuturile dorite. Nici vorbă de ele, aşa că ne mulţumim cu niscai baxuri cu cutii de diferite sucuri şi facem observaţia că, spre deosebire de sortimentele de Coca, foarte bine reprezentate, cele de Pepsi sunt aproape inexistente, lucru confirmat şi de vânzătoare.
După primenirea zilnică de la hotel decidem să mâncăm iarăşi “la hârtie”, cum îi spunem noi tavernei unde eşti servit pe o coală de hârtie. Dar nu ne ducem imediat, ci după o scurtă plimbare pe dig, prilej de a admira asfinţitul dimpreună cu câteva iahturi ancorate la cheu, care nu mai sunt iahturi, ci adevărate vapoare. Impresionante ca aspect şi realizare tehnică, par la fel de impresionante şi prin cheltuielile de întreţinere. Departe de noi să ne dorim aşa ceva, dar la unul mai mititel, aşa, ca pentru noi, parcă nu am zice nu...
Considerăm că seara nu poate fi terminată fără nelipsitele clătite, aşa că adăstăm şi la stabilimentul cu pricina. Şi pentru că îmi promisese că face cinste, ne oprim şi la un alt local, unde se serveşte iaurt îngheţat. Văzându-mi neştiinţa în ale aprovizionării (pentru că sistemul este unul de autoservire), un flăcău dezgheţat în privinţa iaurtului îngheţat vine şi mă îndrumă: de unde să pun în pahar, cât să pun, cum să-mi aleg topping-ul etc. Cu fiecare pas, uimirea şi admiraţia mea cresc gândindu-mă că voi beneficia de toate aceste bunătăţi la un euro şi jumătate, aşa cum e scris preţul pe eticheta din vitrină. Termin de făcut toate selecţiile şi mă aleg cu un pahar mare, plin cu iaurt îngheţat şi tot felul de adaosuri, care mai de care mai aromate.
- Acum, veniţi la cântar, mă îndrumă omul cu amabilitate.
Nu înţeleg ce să caut la cântar cu un produs care are un preţ fix, dar accept.
- Şapte euro şi jumătate, mă anunţă el victorios.
Văzând privirile îngrijorate schimbate cu soţia, omul se simte dator să ne lămurească cum e situaţia, şi anume că preţul afişat e doar pentru un pahar mic de iaurt, fără alte adăugiri, care sunt la vreo doi euro fiecare.
Ne dăm bătuţi şi ne retragem la o măsuţă unde consumăm iaurtul, înghiţindu-l cu şapte noduri şi jumătate. Pe drumul spre casă ne permitem o scurtă discuţie legată de un fenomen ciudat: am văzut sau traversat nenumărate localităţi în Grecia, ne-am plimbat pe cele mai dosnice sau centrale străduţe sau bulevarde, am văzut monumente şi locuri frumoase, dar un lucru nu am văzut. Pieţe. Pieţe nu am văzut nicăieri. E drept, am văzut produse agroalimentare în supermarket-uri sau minimarket-uri, am văzut magazine oarecum asemănătoare aprozarelor de la noi, dar pieţe, aşa cum este Piaţa Drumul Taberei sau Gorjului nu am văzut.
Iar la hotel nu avem televizor în continuare...
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!