marți, 9 septembrie 2014

Thasos în doi (7)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Micul dejun de azi ne oferă o surpriză. Nu, nu e una legată de miros sau gust, ci una legată de barbă. Unul dintre ospătari şi-a ras barba şi aproape că nu-l mai recunoaştem. Ca o paranteză, pot să vă spun că grecilor le stă bine cu barbă. Terminăm liniştiţi produsele culese de la bufetul suedez, ne luăm bagajele şi pornim spre Pachis.
Cum vă spuneam, plaja Pachis are două secţiuni: cea din stânga se numeşte Elis, iar cea din dreapta (acea cu mojito-ul ticălos) se numeşte Tropical. Cu administratorul de la Elis mă cunosc din vedere, ne salutăm şi schimbăm câteva cuvinte atunci când ne vedem şi chiar am stat mai zilele trecute pe şezlongurile de acolo.
Astăzi, sculându-ne mai târziu, ajungem mai târziu la plajă, destul de târziu ca să observăm că nu mai sunt umbrele libere. Ne învârtim printre şezlonguri, căutăm, dar fără folos. La un moment dat, observ două şezlonguri chiar în apropierea barului. Le ocupăm şi începem dezbrăcarea, dar nu trecem de nivelul bluzelor pentru că iată, vine amicul meu, administratorul. Încerc un scurt schimb de cuvinte în greceşte cu omul, dar acesta îmi atrage atenţia politicos că şezlongurile nu sunt libere, ci sunt ale echipei şi, pe cale de consecinţă, trebuie să le eliberez.
Deşi conversaţia a fost cât se poate de politicoasă, mă simt puţin ofensat şi nedumerit de pretenţiile anunţate, aşa că ne mutăm la Tropical, iar la Elis nu vom mai intra pe toată durata şederii. Cât a durat mutatul catrafuselor am încercat să analizez situaţia prin postura dacă aş fi fost eu administratorul: să păstrez şezlongurile pentru cei doi oameni ai mei care, oricum, nu stau cât e ziua de lungă, ei umblând printre umbrele cu comenzile sau să pierd doi clienţi, fie şi numai pentru o zi. Şi îmi revine înaintea ochilor imaginea localului din Teologos unde, pentru o imagine proastă produsă de o eroare de comportament de acum doi ani, nici acum nu intrăm, nu numai noi, ci şi alţi şaisprezece oameni...
Acum, fiţi sinceri şi recunoaşteţi: ce pot face doi oameni în căutare de umbrele libere atunci când le găsesc şi acestea se află în dreptul barului Topical? Exact, comandă un mojito! Fiind o oră destul de târzie, i-am comandat şi soţiei unul şi rău am făcut pentru că tot restul zilei abia s-a ţinnut să nu adoarmă...
Ieri după amiază, pe când bântuiam străduţele Limenasului, am găsit o mică prăvălie şi mi-am cumpărat o pereche de ochelari de soare din aceia bengoşi, cu sticle de un albastru metalizat intens. Acum, abia ieşit din apă, îmi pun ochelarii pe nas şi, înainte de a mă aşeza pe şezlong, stau cu braţele întinse în lături ca să mă usuc. Pe plajă e linişte, valuri nu sunt ca să foşnească, iar dogoarea soarelui mă face să mă abţin cu greu să nu aţipesc, chiar stând în picioare. În această linişte, îmi este dat să ascult fără nicio intenţie o scurtă conversaţie purtată între două familii de greci, aflate în imediata noastră apropiere.
- Cine crezi că sunt ăştia? întreabă cineva din stânga mea. Ai idee (vorbele mă lasă rece)?
- Nu ştiu, dar am impresia că sunt români, vine răspunsul din dreapta (precizarea mă face să devin atent),
- Iar tipul se crede Superman (abia mă abţin să nu izbucnesc în râs pentru că este clar că, din cauza ochelarilor, precizarea se referă la mine)!
Mă depărtez ca să pot râde în voie, după care îi povestesc întâmplarea şi soţiei, care tocmai ieşise din mare. Întâmplarea a avut şi o urmare practică. De atunci soţia foloseşte apelativul ori de câte ori este o treabă de făcut, în genul Superman, vezi că trebuie să duci gunoiul şi altele asemănătoare...
După cuvenita schimbare de seară, ne deplasăm în oraş, parcăm şi ne îndreptăm spre Doukas unde vreau să mă răsfăţ cu o porţie de peşte spadă aşa cum numai aici se prepară. În aşteptarea sosirii comenzii, domnul L., patronul, ia loc la masa noastră şi putem avea o scurtă conversaţie. Printre altele, omul îmi spune:
- Restaurantul ăsta l-a avut bunicul meu. El a lăsat afacerea tatălui meu.
- Iar tata v-a lăsat afacerea dumneavoastră, completez eu la nimereală.
- Exact, bunicul i-a lăsat afacerea tatei, iar el mie. Şi eu o voi lăsa fiului meu.
Gândindu-mă la carenţele educative şi mentalităţile tineretului din zilele noastre, îi spun:
- Şi băiatul ce zice? E de acord?
Omul se uită la mine de parcă aş fi comis un sacrilegiu.
- Cum adică dacă-i place? Păi, el e chelner în local. Iar soţia lucrează la bucătărie.
Îl privesc cu consternare. Localul îl evaluez la o cifră de afaceri de un milion de euro pe sezon. Şi totuşi, acest om, patronul, lucrează aici zi şi noapte, strânge farfurii, ia comenzi, încasează note de plată, iar fiul lui este chelner, nu beizadea care sparge banii părinţilor prin cluburi. Ce mare, ce uriaşă diferenţă de mentalitate, la care patronii români nu cred că vor ajunge nici peste o sută de ani. Şi îmi amintesc de domnul Stratos, o persoană care nu putea fi considerată săracă în niciun caz, dar care îşi dăduse fiica la şcoală aici, în Limenas, nu în Elveţia şi care nu se gândea să se mute în capitală pentru că, după cum spunea el, de ce m-aş duce acolo dacă viaţa mea e la fel aici şi acolo?
Şi mă gândesc la tinerii noştri analfabeţi care, după ce pică bacul cu nota doi pentru că n-au ştiut să facă altceva decât să toace banii babacilor pe beţii prin cluburi, declară că vor să plece în străinătate pentru că aici nu se poate face nimic. Şi mă gândesc la diferenţele economice dintre diferitele zone ale României, motiv pentru mulţi de a spune că ei vor la Bucureşti pentru că aici, în orăşelul lor, nu pot face nimic. Mă gândesc chiar şi la tânărul mirositor din restaurantul hotelului, care strânge vesela şi spală vase ca să-şi susţină dorinţa de învăţătură şi nu e de părere că ar trebui să plece în altă ţară pentru că aici nu poate face nimic...
Îl felicit şi bunul om ne părăseşte pentru că, iată, a venit comanda, servită, ca de obicei, pe un ditamai platoul nu ca să te impresioneze, ci pentru că porţia este cu adevărat uriaşă. O stacană de vin Retsina alb s-a asortat atât de bine că nici nu ştim când am terminat-o. Terminăm cu greu şi tradiţionala îngheţată, dar asta nu ne face să renunţăm la clătitele cu îngheţată, aşa că, după un scurt tur prin câteva magazine, luăm loc în localul unde eliberăm viciul din noi:
- Bună seara! Bine aţi venit!
- Bună seara! Bine v-am găsit!
- Cu ce?
- Cu afine şi cu vanilie.
- Vă mulţumesc!
- Vă mulţumesc!
Asta e discuţia minimală care are loc în fiecare seară şi care dă frâu liber plăcerilor noastre culinare în materie de clătite.
Într-o pauză masticatorie mă decid să trimit un sms.
- Cui îi scrii? se interesează soţia.
- Lu’ naşu’. Trebuia să dea un semn de viaţă de trei zile şi până acum, nimic. Nu înţeleg ce e cu ei.
Nu trec cinci minute şi sună telefonul. La aparat e naşu’:
- Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, mă ia el pe nepregătite.
- De ce? Ce-am făcut? îl întreb eu îngrijorat.
- Ai trimis sms-ul.
- Şi ce mare brânză e asta? Dar parcă trebuia să dai TU un semn de viaţă ca să ne întâlnim după ce veniţi...
- Da, aşa e, doar că am sărit în piscină în primele cinci minute de la sosirea la hotel şi aveam telefonul în buzunar. Nu mai am niciun număr în memoria lui.
- Cum Dumnezeu ai reuşit?
- Habar n-am. Am observat abia după a doua săritură... Acum mi-am cumprat o gioarsă de doi euro, dar nu mai am niciun număr şi aştept să mă sune populaţia.
Stabilim ora şi locul întâlnirii de mâine şi plecăm fericiţi spre hotel. La urma urmei, nu doar concediul în doi îţi oferă satisfacţii...
Să auzim de bine!

3 comentarii:

  1. Un SMS lu' naşu'???? Hmmmm... in sfarsit, una peste alta multumesc pentru seria asta. M-a facut sa ma simt bine, ca intotdeauna. Asa ca voi desface un Mythos in sanatatea voastra - suntem si noi in Grecia pentru o saptamana. Va iubim.

    RăspundețiȘtergere
  2. Va rog sa ma scuzati, dar mor de ras citind ispravile cu nasu' dumneavoastra. As zice ca sunt desprinse din Nea Marin si Nasu' Pantelica...Multumesc pentru calitatea blogului dumneavoastra.

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Silvia: iar eu vă mulţumesc pentru aprecieri.

    RăspundețiȘtergere

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!