Şcoala afterschool

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Copiii noştri sunt stresaţi. Şi nu oricum, ci rău de tot. Aşa au decis psihologii. Sau sociologii. Cine îi stresează? Păi, culoarea roşie a pixului cu care se scrie nota. De sute de ani copiii îşi văd notele trecute cu roşu de către profesori şi nu s-au stresat. Acum se stresează pentru că văd câteva secunde câteva liniuţe şi o semnătură. Culoarea roşie a ambalajelor bomboanelor nu îi stresează. Culoarea roşie a bluzelor sau a ojei cu care încep să-şi dea fetele de la unsprezece ani nu îi stresează. Culoarea roşie a rujului cu care se maimuţăresc elevele nu îi stresează. Culoarea roşie a înscrisurilor de pe tricouri nu îi stresează. Culoarea roşie a maşinilor sport după care întorc privirile nu îi stresează. În schimb, sunt în pragul de a pierde anul şcolar pentru că văd câteva secunde o notă scrisă cu roşu.
Credeţi că acesta le aste singurul stres? Nu, nici vorbă! Copiii noştri mai sunt stresaţi de sintagma “lucrare de control”. Groaznice cuvinte! Depresive cuvinte! Psihologii sau sociologii au decis ca să fie înlocuită cu “evaluare”. Termenul de “control” nu va mai fi întâlnit de ei niciodată în viaţă. Şeful lor nu îi va “controla”, ci îi va “evalua”. Poliţistul le va cere actele la “evaluare”. Soţiile îi vor “evalua” la portofele. La medic nu vor mai merge la “control”, ci la “evaluare”.
Copiii noştri cer tot mai mult şi oferă tot mai puţin. Tot ce e altfel decât dorinţele lor îi stresează. Nu îi stresează că fumează în curtea şcolii, dar îi stresează nota scrisă cu roşu. Nu îi streseză că termină liceul având nivelul cunoştinţelor la cel de semianalfabet. Pe ei îi stresează un simplu cuvânt. Copiii noştri cei stresaţi din nimicuri sunt tot mai puţin pregătiţi pentru viaţă. Un simplu cuvânt, o simplă liniuţă roşie le dă viaţa peste cap. Copiii noştri sunt tot mai mult crescuţi în borcan. Orice adiere de vânt îi va pune la pat, orice cuvânt la va provoca depresii psihice, orice atingere le va provoca leziuni ireparabile, orice fărâmă de mâncare le va da sănătatea peste cap pe viaţă. Orice problemă îi va trimite automat în braţele psihologilor atât de grijulii. Sau sociologilor atât de grijulii. Viaţă care le va fi tot mai virtuală, tot mai depărtată de cea reală. Viaţa pe Facebook le va oferi adevăratele momente de fericire şi împlinire. Viaţa tastând în faţa monitorului va fi viaţa lor ideală, lipsită de contacte fizice, de concret, de mişcare. O viaţă ireală, o viaţă pe monitor, o viaţă care îi fragiliza tot mai mult, până vor ajunge umbrele unor fiinţe care trăiesc în aerul şi pe pământul planetei.
Dar, după cum spune proverbul, poate tot răul e spre bine. Poate aşa, feriţi de asemenea stresuri, nu vor mai râde ca tembelii spunând că Moş Ion Roată a fost un fotbalist.
Să auzim de bine!

Interviul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt şef de serviciu într-o mare firmă. Am pornit cu un serviciu format doar din mine, iar acum am şase subordonaţi şi încă mai este nevoie. Vorbesc cu şefa de personal şi îi solicit câteva CV-uri. Trec câteva zile şi primesc un teanc. Fac o primă selecţie şi încep să chem oamenii la interviuri. În timpul zilei sunt prea ocupat, aşa că le organizez după program. În felul acesta, în trei zile am reuşit să cunosc o bună parte din candidaţi. Azi trebuie să se prezinte un tip care lucrează la Griviţa Roşie. Sau, mă rog, la ceea ce a mai rămas din ea.
Ciocăneşte, intră, se prezintă şi îl invit să ia loc. Un tânăr, puţin grăsuţ, cu mâinile cam fine, lent în mişcări, dar politicos. Printre altele, aflu că lucrează pe o funcţie fără prea multe responsabilităţi şi câştigă puţin sub salariul mediu pe economie. Normal, imediat după ce aflu această informaţie, îi prezint noul post, responsabilităţile pe care le implică şi îl întreb care ar fi pretenţiile lui salariale. Îmi spune o cifră astronomică. Deşi e confidenţial, cunosc salariul directorului meu şi este cam jumătate din ce îmi cere el! Sunt bulversat de tupeul lui. Încerc să îi explic faptul că responsabilităţile lui nu sunt nici pe departe atât de importante încât să solicite acest salariu. Senin, flăcăul îmi răspunde:
- Ştiţi ce? Acolo unde lucrez acum, pe banii care îi iau acum, vin de dimineaţă, îmi fac o cafea şi citesc ziarul până pe la ora zece. Ca să nu mai stau să citesc ziarul trebuie să fiu plătit mult mai mult. Dacă nu îmi puteţi da banii ăştia, prefer să mă întorc unde lucrez acum.
După care, se ridică, mă salută şi iese.
Să auzim de bine!