Bal demascat

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Scriam în postarea anterioară despre capitalul nesperat de imagine căpătat de PNL mulţumită domnului Johannis (pentru că acesta este numele dânsului, Johannis şi nu Iohannis cum ortografiază mass-media românească). Confundarea dânsului cu PNL-ul este exact arma dorită şi aşteptată de PDL-ul cel cu blana schimbată.
Mizând pe această confuzie şi ştiind că ea nu va ţine mult, PDL-ul apasă puternic pe acceleraţie, punând la înaintare PNL-ul, partid care, o spunem cu regret, nu mai are nimic comun cu doctrina liberală, eroarea sistematică pe care o fac fiind asemănătoare cu cea a ţăranului care, având mulţi iepuri pe ogor, aduce multe vulpi ca să-i stârpească, vulpi care, mai apoi, îi mănâncă puii, ceea ce îl determină să caute alţi prădători ca să-l scape de vulpi şi aşa mai departe...
Nicicând, de douăzeci şi cinci de ani încoace, reprezentanţii PNL nu au manifestat o atitudine atât de viscerală, atâta ură nejustificată, fapt care ne întăreşte convingerea că au căpătat deja chipul PDL.
Această schimbare forţată de atitudine asociată cu graba (justificată pentru ei prin prisma ultimelor evenimente penale) de a accede la guvernare îi determină pe reprezentanţii PNL (e uşor de observat că PDL rămâne consecvent în umbră) să comită erori grave de gândire şi să lanseze silogisme pa bandă rulantă.
O primă enormitate frecvent lansată în spaţul public este aceea că, după alegerile prezidenţiale s-a schimbat majoritatea parlamentară. Nimic mai fals din simplul motiv că alegerile prezidenţiale nu au nimic în comun cu cele parlamentare. Faptul că este ales un preşedinte sau altul nu poate schimba nimic în parlament, care îşi are alegeri specifice, conform unor legi specifice, cu nimic asemănătoare cu cele care reglementează alegerile prezidenţiale, nici ca formă şi nici ca date de desfăşurare.
Dar aceasta este doar o glumă de copil pe lângă aceea debitată de domnul Nicolaescu (pe care, cu sinceritate, l-am admirat în calitate de ministru al sănătăţii) care ne anunţă cu emfază că în 2015 sau 2016 (!) actualul guvern va fi debarcat, că este un guvern “pe făraş” şi că nu are niciun drept să mai emită vreun Cod fiscal valabil până în anul 2019!. Guvernul actual are aceleaşi drepturi ca oricare alt guvern de a emite un Cod fiscal pentru oricâţi ani vrea, are aceleaşi drepturi pe care le-a avut guvernul Boc când a contractat împrumuturi uriaşe pentru termene mult mai lungi decât un an, are dreptul să guverneze pentru că de aia este guvern.
În niciun caz, chiar fiind “pe făraş”, nu are dreptul să se ducă acasă şi să nu facă nimic, aşteptând anul 2016 ca să fie debarcat, doar pentru că aşa vrea onorabilul domn. Iar exemplul viu este acelaşi guvern Boc care a guvernat până în ultima clipă înaintea debarcării şi ai cărui membrii nu s-au dus acasă să aştepte debarcarea pentru că erau “pe făraş”. Deşi, poate că era mai bine pentru ţară...
Ca un punct de vedere personal, am fi preferat o altfel de manifestare a liberalilor. De exemplu, a domnului Rareş Mănescu, ales primar de sector şase, pe care nu l-a mai văzut niciun alegător de la alegeri încoace. Nici pe dânsul şi nici roadele muncii dânsului, cum ar fi alei asfaltate, gropi astupate, parcuri finisate sau locuri de joacă, ceea ce îi poate oferi certitudinea că, şi dacă guvernul actual va pleca “pe făraş”, la alegerile locale viitoare numărul alegătorilor dânsului va fi mult mai redus.
Desigur că, din poză nu putea lipsi domnul Băsescu, nelipsitul preşedinte de televizor, care nu mai conteneşte cu declaraţiile privind necesitatea ca un preşedinte să schimbe guvernul pentru a-şi instala o echipă proprie, uitând (pentru a câta oară?) că România nu e ţara lui ca să facă ce vrea în şi cu ea, deasupra dorinţelor sale (şi alor noastre) fiind Constituţia care nu pomeneşte nimic de o republică prezidenţială sau de amestecul preşedintelui în treburile guvernului sau ale parlamentului.
Să auzim de bine!
P.S. Într-o postare anterioară ne-am aventurat în a opina că, aşa cum avem o Beyonce de România, doamna Elena Udrea se doreşte o nouă Ioana d”Arc, una de România. Iată că viaţa bate blogul şi dânsa ne confirmă supoziţia („Mai bine mă ardeaţi pe rug”).

Dreapta strâmbă (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dacă articolul anterior a fost scris într-o manieră mai veselă, datorată în parte şi celor citite pe site-ul Deutsche Welle, problema prezenţei dreptei pe scena politică românească este cât se poate de serioasă şi în acest registru o vom trata astăzi.
Prezenţa unei forţe de opoziţie consistente şi eficace este la fel de necesară unui sistem social precum îi este necesar unui organism viu un sistem nervos vegetativ, care temperează acţiunile sistemului nervos central. De altfel, este şi greu de imaginat un organism viu care ar putea merge doar cu picioarele de pe partea stângă, fără cele din dreapta şi vice-versa...
Un prim pas care ar trebui făcut în ideea reorganizării forţelor de dreapta ar fi acela de a nu mai asocia această ideologie cu imaginea domnului Ungureanu. Domnul Ungureanu a fost “iepuraşul” scos de preşedinte din “pălăria politică”. Vor trebui să treacă mulţi ani până când populaţia va uita că a fost şeful unui serviciu de informaţii, calitate în care nu a avut voie să aibă nicio opţiune politică, iar succesele sale în calitate de ministru de externe sau de prim ministru pentru două luni nu au avut nimic notabil. De altfel, istoria ne arată cât de devastatoare poate fi asocierea unei ideologii la numele unei singure persoane. Dânsul poate rămâne foarte bine asociat cu imaginea unui candidat latent şi îndârjit la presedinţie. De altfel, tot mai multe voci şi tot mai serioase din PDL caută acum să minimalizeze această asociere.
Un alt plan pe care ar trebui acţionat ar fi cel al elitei româneşti. În pofida oricăror tradiţii istorice, elita românească se autodefineşte ce fiind de dreapta. Dar nu acest lucru îi este nociv, ci felul singular şi ermetic în care se autodefineşte, atitudinea fiind deosebit de păguboasă prin aroganţa şi dispreţul afişat faţă de populaţia din care, în mod paradoxal, se aşteaptă să-i apară mase de votanţi. O poziţie mult mai benefică şi mai constructivă ar fi ca în locul atitudinii “sunt în elită pentru că aşa consider eu” să se adopte atitudinea “sunt în elită pentru că metodele şi rezultatele mele sunt cele mai bune”. O elită care şi-ar pleca urechea la problemele maselor nu doar pentru a le asculta, dar şi pentru a le explica de ce un lucru este bun sau rău şi care sunt metodele cele mai eficiente de îndreptare, ar putea conta pe un electorat mult mai consistent şi mai consecvent.
Planul cel mai important de acţiune ar fi însă cel al partidelor, al unor partide constituite pe o ideologie autentică şi nu pe negarea adversarului. Douăzeci şi trei de ani de viaţă politică ar trebui să fie suficienţi pentru ca un partid, indiferent de orientarea sa, să fie conştient că va dobândi o poziţie solidă în ochii electoratului nu negându-şi oponenţii, ci concurându-i. O analiză lucidă a ultimei camplanii electorale ar trebui să arate că PDL a pierdut şi din cauza epitetelor descalificante acordate USL în locul unor argumentări economice realiste. O revigorare a dreptei româneşti nu se va putea face însă cu partide teoretice, cum este cazul PNŢ, achiziţionate, cum este Forţa Civică, sau însăilate peste noapte, ca urmare a unor directive prezidenţiale, cum a fost cazul PDL, ci cu partide autentice, formate ca un rezultat al opţiunilor electoratului. O eroare fundamentală şi persistentă a analiştilor de tot felul este aceea că, în imaginea revigorată a dreptei se uită includerea PNL. Partid care este practic cel mai mare şi mai puternic partid de dreapta. Iar faptul că acum se află în cadrul USL nu trebuie să constituie un inconvenient, el urmând să părăsească uniunea mai devreme sau mai târziu prin chiar statutul de funcţionare al acesteia.
Ideea că electoratul de dreapta este unul aparţinător clasei de mijloc este la fel de contraproductivă. Nu numai pentru că falsitatea pricipiului este dovedită de istorie, ci pentru că limitează din start şi aprioric numărul alegătorilor favorabili. Simpatizanţi ai ideologiei de dreapta nu s-au recrutat doar din cadrul unei anumite clase, ci şi din cadrul tuturor claselor sociale. A vota un partid de dreapta sau de stânga nu ţine neapărat de apartenenţa la o clasă socială, ci de reflectarea de către respectivul partid a intereselor practice şi imediate ale electoratului şi de modul în care partidul şi-a respectat platforma şi promisiunile. Dovadă este chiar acelaşi electorat român care, la alegerile precedente a votat majoritar spre dreapta, pentru ca acum să voteze majoritar spre stânga.
În sfârşit, un alt aspect dăunător ideologiei de dreapta româneşti este perpetua vânătoare de comunişti. Resursele şi energia consumate în această direcţie sunt absolut inutile, atâta vreme cât ideologia comunistă există şi va exista nu numai în România, ci în orice ţară de pe glob. Comunişti există şi în Statele Unite şi în Franţa sau în Anglia. Dar niciun partid serios din respectivele ţări nu-şi consumă resursele cu vânătoarea unei ideologii. În primul rând pentru că nu ar fi democratic... Iar PNŢ este umbra vie a rezultatului unei lupte fără nicio finalitate. Electoratul este acum destul de matur ca să fie pragmatic, să fie interesat să voteze rezultate, nu utiopii ideologice. Şi cel mai elocvent exemplu ar fi un inventar al partidelor cu orientare comunistă apărute în România imediat după 1989 comparativ cu situaţia actuală.
Indiferent de numele şi numărul partidelor care vor forma dreapta politică românească, acestea vor trebui să renunţe la mentalitatea de negare a adversarilor şi să îşi coordoneze eforturile spre o activitate concurenţială.
Să auzim de bine!

Dreapta strâmbă (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E vineri seara şi consider că, ziua fiind pe sfârşite, îmi pot permite o mică revistă a presei. De data asta ochii îmi cad pe pagina DW, adică Deutsche Welle, ceea ce, prin seriozitatea nemţească presupusă, îmi atrage atenţia. Articolul se numeşte Dreapta politică şi electoratul de dreapta. Din start, articolul îmi provoacă puternice accente de veselie pentru că văd că este asociat cu poza domnului Ungureanu. Ca să asociezi imaginea domnului Ungureanu cu imaginea unui catalizator al dreptei mi se pare, ca să folosesc un calificativ blajin, naivă. Nu pentru că dânsul, în cele şaptezeci de zile de guvernare nu s-a remarcat decât printr-un exces de trai bun pe banii contribuabililor şi obedienţa totală în faţa preşedintelui sau a baronilor PDL care acum îl repudiază in corpore, ci pentru declaraţia făcută după finalul alegerilor, când erija ARD într-un nucleu al dreptei româneşti, în condiţiile în care, prin chiar statutul său, ARD îşi încetase existenţa pe 9 decembrie la orele 21.01. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu dovedeşte altceva decât, ca să folosim acelaşi calificativ blajin, o mare naivitate. Din păcate, prin prestaţia avută, domnul Ungureanu nu poate fi asociat decât cu un comportament lamentabil atât ca premier, cât şi ca om politic.
Editorialul începe avântat: Un proiect pe termen lung pentru construcţia unei drepte politice moderne este acum mai necesar ca oricînd, după victoria zdrobitoare în alegeri a USL. Ceea ce este foarte corect şi de dorit, doar că, imediat încep şi abaterile de la linia dreaptă. Alianţa electorală ARD a fost un proiect pornit mult prea tîrziu, în care disensiunile dintre liderii unor partide au apărut încă de la început şi care nu a reuşit să transmită electoratului un mesaj puternic şi convingător că avem în faţă o nouă formaţiune politică de dreapta, şi nu un PDL, în mare parte acelaşi, camuflat de două mici partide satelit. Un astfel de mesaj nici nu ar fi putut să fie transmis convingător, pentru că era invalidat de realitate. Contradicţia în termeni este evidentă la autor. Pe de o parte, deplânge faptul că mesajul nu a putut fi transmis convingător, iar pe de altă parte recunoaşte că nici nu avea cum, fiind invalidat de realitate. Atunci ce ar fi vrut autorul? O altă realitate? Cum putem înţelege expresia avem în faţă o nouă formaţiune politică de dreapta, şi nu un PDL? Există cu adevărat celelalte două partide? Sunt ele emanaţia unui electorat real? Au ele şi alţi membri în afară de cei doi preşedinţi? A mai rămas ceva din partidul şi ideologia ţărănistă în ceea ce se numeşte acum PNŢ? PDL chiar a fost SINGURUL partid din coaliţie şi asta o recunosc acum cu regret chiar membri acestui partid.
ARD a dus o campanie electorală anemică, parcă hotărîtă să piardă dezastruos, agresivă în lozinci şi în conferinţe de presă, dar fără substanţă, fără a explica oamenilor greşelile şi abuzurile guvernării USL, fără a le spune şi propriile greşeli, fără a le oferi soluţii realiste care să contrazică promisiunile populiste şi mincinoase ale USL. Ne permitem o nouă intervenţie în text, nu pentru că nu avem ce face, ci pentru că autorul articolului uită cu generozitate faptul că ARD nu s-a putut exprima plenar din cauza unui preşedinte pe nume Băsescu, care a preluat funcţia de propagandist şef prin apariţiile zilnice la televizor, lucru remarcat cu năduf chiar de unii membri PDL. Cât despre referirile la USL, ele sunt dezastruoase, ca de obicei pentru intelectualitatea subţire. Purtat de aripile fanteziei, desigur că poţi acuza un rival politic şi de lucruri încă nefăcute, dar în niciun caz, până acum, USL nu poate fi acuzat de promisiuni neîndeplinite.
Genul acesta de campanii electorale lozincarde, practicate la noi de 23 de ani, îmi aduce în minte următorul episod.
La mitingul organizat de ARD în Bucureşti înaintea referendunului din această vară de demitere a preşedintelui, la care, printre alte lozinci, s-a strigat şi "Jos comuniştii!", desigur cu referire la USL, am auzit o fetiţă de vreo şase ani, care striga şi ea de mama focului, întrebîndu-l la încheierea mitingului pe tatăl ei: "Tată, dar cum o să scăpăm noi de comunişti dacă doar strigăm?" Tatăl fetiţei a rămas pe loc fără răspuns, chiar s-a oprit din mers şi părea că se concentrează pentru a-i răspunde convingător fiicei lui. Poate că pe drum a găsit un răspuns potrivit pentru un copil de şase ani. Aici, cu adevărat putem remarca influenţa fostului PNŢ. Pentru că numai ei se mai pot lupta acum, după douăzeci şi trei de ani de la Revoluţie, cu nişte comunişti morţi sau pensionaţi şi cu un comunism fără partide şi fără manifestări. Dacă totuşi, simpatizanţii ARD nu pregetă în a căuta comunişti vinovaţi şi activi, atunci să facă bine să se uite spre Palatul Cotroceni. Oricum, exemplul PNŢ poate fi o pildă de finalitate pentru lupta anticomunistă fără rost şi fără obiect. E pur şi simplu straniu ca, după atâţia ani de conducere abuzivă şi dispreţuitoare a dreptei să cauţi vinovaţi de eşecul acesteia în existenţa unor comunişti imaginari.
Revin la nevoia construcţiei unei drepte politice moderne. Să presupunem că ea s-ar putea realiza în jurul unui PDL reformat, repopulat cu oameni autentic de dreapta, care nu au fost promovaţi în partid din cauza aceluiaşi clientelism care domină toate partidele. Să luăm în calcul şi un cîştig de vigoare şi popularitate al Partidului Forţa Civică, precum şi o resuscitare a PNŢCD. Cu utopii nu se poate clădi nimic consistent. Singur autorul recunoaşte un clientelism universal, inclusiv în PDL, întorcându-se la aceeaşi contradicţie în termeni care, se pare că-l urmăreşte. O resuscitare a PNŢ nu se mai poate face nici cu respiraţie gură la gură, nu pentru că nu s-a reuşit nimic în acest domeniu de atâţia amar de ani, ci pentru că nu ai cui.
Intervine însă o mare problemă, şi anume de unde ne "procurăm" electoratul de dreapta? Să nu uităm că nici un guvern pînă acum, de 23 de ani încoace, nu a fost susţinut de o majoritate parlamentară exclusiv de dreapta. Atîta timp cît România nu va avea o clasă de mijloc substanţială, orice construcţie politică de dreapta va rămîne profund minoritară. Privind în urmă, să nu ne facem iluzii că PDL a cîştigat alegerile parlamentare în 2008, cu 33 de procente, întrucît candidaţii partidului ar fi fost votaţi doar de electoratul de dreapta. Acum, confuzia a ajuns toală. Cum adică de unde ne "procurăm" electoratul de dreapta? Electoratul trebuie procurat? Nu cumva situaţia este exact pe dos, în sensul că un partid rezultă ca urmare a existenţei unui număr semnificativ de simpatizanţi sau adepţi ai unei doctrine? Întâi facem partidul şi apoi umblăm, precum Diogene, să căutăm electorat? Păi, din ce se face partidul, dacă nu din membri, din electorat?
O mare parte din electorat votează de multe ori după cu totul alte criterii decît acela ce priveşte convingerile politice. În condiţiile în care am avea bine reprezentată o clasă de mijloc, lucrurile nu ar mai sta aşa. Un partid de dreapta ar şti care este electoratul pe care se bazează, la fel cum şi electoratul din clasa de mijloc ar şti care este partidul care îi reprezintă cel mai bine interesele, ne învaţă autorul în continuare. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este un mare adevăr. Procesul electoral este unul pragmatic prin definiţie. Un votant de azi al PDL poate vota PSD la alegerile următoare, dacă acest partid îi prezintă o platformă mai apropiată de dorinţele proprii sau imaginea realizărilor este mai puternică. Iar acesta este un lucru cât se poate de firesc şi de normal şi se numeşte, în limbaj popular, democraţie. Doar fanaticii şi membrii cu carnet pot vota un partid indiferent de prostiile făcute sau spuse…
Ne aflăm acum în situaţia în care USL şi noul Guvern Ponta ar trebui să promoveze acele politici care să încurajeze prin măsuri fiscale mediul de afaceri, să promoveze investiţiile, să sprijine dezvoltarea profesiilor liberale. Altfel spus, să facă o prioritate din conturarea unei adevărate clase de mijloc. Mă îndoiesc că USL are o asemenea prioritate. Deşi este absurd să consideri o echivalenţă între electoratul de dreapta şi clasa de mijloc, aici cred că am ajuns la un pasaj antologic. Pasaj în care autorul cere şi face răspunzător USL de formarea unui electorat de dreapta! Păi, dacă e de dreapta, de ce nu l-a făcut şi de ce nu şi-l face PDL? Poate o minte echilibrată, ca să nu zic altfel, să ceară unui partid să formeze electoratul advers? Şi PDL ce să facă, să formeze electoratul pentru USL?
Mă întreb, redactorul Alina Kühnel nu citeşte înaintea publicării articolele scrise de domnul George Arun? Hai că e tare! USL e prezumtivul vinovat că nu construieşte un electorat de dreapta pentru PDL! Pe cuvânt că e o perlă! Articolul chiar merită citit!
Să auzim de bine!

Comuniştii din PSD

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu câteva luni în urmă în apropierea blocului meu am descoperit o plăcută surpriză: un loc de joacă pentru copii. Amenajat de primărie, locul are şi o anexă, la fel de amenajată, pentru partea mai sedentară a persoanelor adulte din zonă, fiind dotat cu bănci şi mese la care se poate juca şah sau table.
Locul a fost amenajat pe un fost maidan şi vă spun pe cuvânt de onoare că mi-a provocat o mare bucurie. În special, datorită zecilor de copilaşi pe care îi văd jucăndu-se mai toată ziua sub privirile atente ale mamelor sau bunicilor care au şi ele prilejul de a mai schimba o reţetă sau un model de pulover...
Trec pe aleea care mărgineşte spaţiul pentru adulţi. Pe bancă, patru pensionari care discută. După vârstă, cred că discută politică... La picioarele lor un câine cu capsa pusă îşi caută un moment de odihnă. Aşa cum trec pe lângă ei, îl aud pe unul spunând:... nu mai am niciun chef să-i ascult pe comuniştii ăia din PSD... Vorbe simple, vorbe de clacă, dar care îmi trezesc câteva consideraţii.
Iar prima consideraţie care îmi vine în minte este aceea că acum, la douăzeci şi doi de ani de la căderea comunismului, mai sunt oameni care pomenesc de existenţa lui contemporană. Cine sunt comuniştii de azi? Tinerii care nici măcar nu au auzit de Ceauşescu? Sau bătrânii senili şi decrepiţi care încă mai trăiesc? Care e forma lor de manifestare, care e doctrina lor, care sunt acţiunile lor? A vorbi acum despre existenţa comunismului în România mi se pare mai mult decâ vetust, mi se pare anacronic. Chiar pentru nişte bătrâni în parc. Dar să mergem mai departe.
Domnul respectiv pomenea de comuniştii din PSD. Să presupunem adevărul spuselor lui. Dar atunci, nu mă pot abţine să nu întreb: a existat vreun membru din partidele constituite după 1989 care să nu fi fost comunist la vremea aceea? În condiţiile în care, la acea dată, în ţară existau milioane de membri ai P.C.R sau U.T.C., a existat sau există un singur partid românesc fără comunişti? Nu pot să nu mă întreb cât de comunist n-a mai fost domnul Constantinescu atunci când a renunţat la Insula Şerpilor dintr-un condei? Sau cât de comunist n-a mai fost atunci când a fost de acord cu atacarea sârbilor, prieteni de secole ai românilor, de pe teritoriul românesc? Oare dorinţa meschină de a da din coadă doar pentru a fi considerat mai european decât europenii te absolvă de comunismul din tine? Nu mă pot abţine să nu mă întreb cât de comunist n-a mai fost domnul Băsescu atunci când a făcut flota praf? Sau cât de comunist n-a mai fost atunci când a minţit-o pe doamna Merkel spunând că suspendarea preşedintelui nu este prevăzută în constituţie?
Da, vorbe slabe, vorbe negândite, vorbe de clacă, dar care ne arată o latură a personalităţii româneşti, aceea de a trăi încremenit în proiect. Sau, poate mă înşel, şi respectivul domn se săturase să-i audă pe comuniştii din P.S.D. şi dorea să-i audă pe cei din alte partide?
Să auzim de bine!