luni, 25 august 2014

Săritorul la înălţime

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Educaţia, experienţa, anturajul, alţi factori contribuie la formarea unui spirit mai mult sau mai puţin civic la fiecare dintre noi. Fenomenul nu e de azi, de ieri, ci den bătrâni, vorba cronicaruilui, dovadă fiind chiar faptul că românii au alocat un termen specific persoanei cu abilităţi civice: săritor. E un tip săritor este expresia folosită pentru a caracteriza un individ care nu stă mult pe gânduri când e vorba de dat un ajutor.
Ei bine, sunt un săritor. Binele făcut îmi provoacă o activitate mai intensă a glandelor suprarenale sau a mai ştiu eu căror glande, care se apucă să secrete vârtos tot felul de hormoni şi enzime, provocându-mi o stare de euforie care poate dura şi o jumătate de zi. O bătrână nu-şi poate căra sacoşele de la piaţă? Dacă intră în câmpul meu vizual problema e ca şi rezolvată. Imediat mă ofer să o ajut. Nu poate un bătrân sau un olog să traverseze şi am apucat să-l văd? Gata, omul a scăpat de grijă. O mămică se chinuie să-şi urce căruciorul în autobuz, iar eu sunt în staţie? Fiţi siguri că are asigurat şi coborâtul.
Recunosc că uneori, această atitudine civică îmi poate provoca şi unele reacţii adverse. De pildă, oferindu-mă să ajut o doamnă în vârstă să ducă un colet la poştă, am fost la momentul cel mai apropiat din viaţa mea de a contracta o hernie acută, atât de greu era pachetul... Întotdeauna folosesc o adresare cât mai civilizată şi prietenoasă, iar uneori chiar mi se răspunde, ca atunci când, de exemplu, văd un moş nesimţit că aruncă ambalajul de la un pachet de ţigări pe stradă: Bună ziua, zic eu, nu vă supăraţi, vedeţi că aţi pierdut o hârtie, continui eu amabil. Omul se apleacă, ridică hârtia, îşi dă seama despre ce e vorba, mă înjură şi lucrurile reintră în normal.
Asta e, sunt săritor, săritor la nevoie, mă străduiesc să fiu unul la înălţime şi nu cred că mă voi schimba curând.
Tocmai m-am urcat în troleibuz pe drumul de costişă ce mă duce spre casă. Caut cu ardoare un loc liber, dar nu pentru că îmi place să stau pe scaun în faţa vârstnicilor, ci pentru că tocmai am început un roman captivant şi abia aştept să-mi deschid tableta.
Troleibuzul e plin atât cât să mai fie liber doar un scaun, unul din cele duble aflate pe roţile din spate. Mă îndrept spre locul râvnit în timp ce îmi desfac gentuţa cu tableta şi apuc să observ că locul de la geam este ocupat de o jună blondă, care se luptă cu oberlihtul. Este evident că oberlihtul se acţionează foarte greu şi e nevoie de intervenţia unei mâini puternice, de bărbat, pentru a scuti biata fiinţă de suferinţa curentului. Parcă am spus că sunt săritor, nu? Aşa că, las gentuţa pe scaun, daţi-mi voie, îi spun cu voce virilă, în timp ce îndepărtez degeţelele-i delicate, apuc închizătoarea cu degetele-mi puternice, după care, cu o mişcare bărbătească, zbang! închid oberlihtul cu braţu-mi puternic.
Victorios şi cu satisfacţia lucrului bine făcut întipărită pe faţă, mă aşez şi eu lângă delicata copilă, gândindu-mă că romanul va fi acum şi mai captivant. Dar nu apuc să deschid tableta pentru că simt o privire venind din lateral. E reacţia de mulţumire a blondei, gândesc eu mulţumit, aşa că întorc spre ea o faţă toată numai zâmbet. Întâlnesc doi ochi fioroşi lansându-mi priviri de laser cu neon de 45 MW, in timp ce, cu o voce cu tonalităţi joase din cauza mâniei, blonda îmi spune:
- EU vroiam să-l deschid!
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!