joi, 27 martie 2014

Dorul (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În curtea casei ne aşteaptă o surpriză având o înfăţişare cunoscută. Nu este altcineva decât buna Mărioară care ne-a pregătit un coş întreg cu bunătăţi pentru acasă: ouă proaspete, vin, palincă, slănină, borcane cu murături şi câte altele.
- Că doar nu plecaţi din casă străină, se justifică ea.
O sărutăm şi o îmbrăţişăm şi niciun refuz de-al nostru nu o poate face să renunţe la încărcarea portbagajului.
Stau în mijlocul curţii cu mâinile în buzunare şi picioarele răşchirate privind dealul de peste drum. Acolo este casa Anicăi, o altă mătuşă, şi aşa îmi plăcea să fac pe grozavul stând în carul cu gunoi de grajd cu care plecam de la ea din curte ca să îl împrăştiem pe câmp.
Cornel, vărul meu, mâna doar din hăis şi cea uriaşii boi blânzi şi puternici. Tot cu el mergeam şi când trebuiau făcute arăturile. Din brazda lăsată de cuţitul plugului scoteam cu beţişoare larve de cărăbuşi, albe, grase şi supărate nevoie mare pe noi. Masivitatea şi puterea boilor ne impunea un respect pe care nu-l aveam faţă de blândele vaci cu care eram trimişi la păscut pe dealuri. Cum scăpam din raza vizuală a comunei, ne suiam pe spinările lor late şi, ţinându-le de coarne, ne imaginam conducând motociclete fabuloase. Biciul. Biciul a fost instrumentul descoperit de unchiul meu pentru a ne tempera zelul motorist şi de a relua producţia cincinală de lapte a bietelor văcuţe.
Imaginaţia noastră nu avea limite, aşa că nu a durat mult până am descoperit o distracţie mult mai nutritivă. Odată venite vacile de la păscut, eram trimişi să le mulgem, prilej de a încinge adevărate lupte de stropit cu lapte cald şi gras, unul de o parte a vacii şi altul de cealaltă, unul trăgând de o ţâţă, altul de alta. Cel mult zece minute ne lua ca să-i golim ugerul gras şi cald de tot laptele strâns peste zi. Tot utilizarea biciului s-a dovedit salvatoare pentru producătoarele noastre de lapte. Dar astea erau doar pozne copilăreşti pentru că nimic nu ne putea ştirbi dragostea faţă de animale. Şi mulţi ani, una din marile plăceri mi-a fost aceea de a mă cuibări în ieslea cu fân pentru a le urmări ochii umani de blânzi, de a le simţi răsuflarea caldă şi limba aspră în căutarea smocului de fân. Asta dacă nu mă ascundeam în claia de fân din curte ca să adorm cu privirea înfiptă în cerul abisal de limpede, mângâiat de lumina palidă a miliardelor de stele.
Un vis mi-a fost copilăria trăită pe acele meleaguri şi tot ca un vis s-a dus. Un clipit, atât, un clipit a fost nevoie şi am ajuns cel de acum. Oameni, case, locuri sau obicieiuri au dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Chiar dacă s-au mai stins din amintiri, sper să nu uit niciodată în faţa copiiilor mei că am fost copil. Altfel, acesta va fi primul semn al bătrâneţii.
Plecăm prin Gherla, mânat mai mult de dorinţa de a-i arăta soţiei celebrul tablou Coborârea de pe cruce pictat de Rubens, unul dintre cele trei tablouri rubensiene aflate în România. Tabloul este adăpostit de catedrala armenească. Dar dorinţa noastră rămâne doar o dorinţă pentru că, deşi este duminică, deşi este un lăcaş de cult, uşile sunt închise.
Mă mulţumesc să trag câteva cadre prin ochiurile de geam ale uşii şi să mă crucesc de prostia administratorilor care îşi imaginează că vor atrage trurişti scriind toate plăcuţele explicative în ungureşte, catedrala fiind una armenească. Nemulţumiţi de o democraţie pe care nu o înţelegem, ne suim în maşină şi plecăm grăbiţi spre Bucureşti, nu de alta, dar o furtună puternică se anunţă la orizont.
Până după Sibiu reuşim să prindem câteva porţiuni de autostradă, ceea ce ne apropie cu rapiditate de capitală. Dar nu există crimă perfectă, aşa că, în loc să continui pe aşa-zisa A 1, iau drumul Braşovului şi ne întoarecem pe Valea Prahovei. Suntem trişti, ne simţim încă sufletele apăsate de aminitirile retrăite, de curăţenia şi frumuseţea unor vremuri care nu mai sunt şi nici nu vor mai fi, atât de trişti încât nici nu mai oprim în Sinaia la tradiţionala noastră ciorbă de burtă. Nu ne bucură nici consumul de 6,3 litri la sută înregistrat de maşină cu climatronicul duduind. Ce a urmat se ştie: intrarea în Bucureşti pe DN 1 la orele cinci după-amiază. Adică mai bine de o oră până în poarta casei.
- Ei, ce zici? îmi întreb soţia mai mult din priviri. Mai mergem?
- Poate. Nu ştiu. Vedem la anul, îmi răspunde ea scurt.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!