O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un mic dejun copios ne trezeşte la realitatea înconjurătoare: este o nouă zi şi noi încă nu am plecat. Drept pentru care ne fixăm în chingile maşinii şi decidem să atacăm Braşovul.

Identificăm urgent calea de urmat datorită faptului, surprinzător în România, că există indicatoare rutiere pe tot locul. Intrăm în Braşovul dorit pe o stradă în pantă şi găsim loc de parcare chiar în faţa hotelului ARO. Ca să fiu sincer, prin Braşov am trecut de nenumărate ori, dar de fiecare dată în aceeaşi manieră, adică am trecut. Spre ruşinea noastră, nu ne-am oprit niciodată suficient timp ca să apucăm să vedem ceva ca lumea. Ca orice provincial de Bucureşti, habar nu am cum să folosesc parcometrul în dreptul căruia tocmai am oprit. Dar amabilitatea aborigenilor nu se dezminte şi un cetăţean cumsecade ne dă indicaţiile strict necesare. Bag în parcometru monedele necesare unei staţionări de o oră, traversăm şi ne oprim nehotărâţi de direcţia în care să apucăm, dar cu o întrebare nerostită pe buze: şi dacă vom sta mai mult de o oră, ce vom face? Vin fuga la maşină de acolo de unde voi fi şi mai bag o monedă?

În acesta econdiţii, vedem un cetăţean cu aspect paşnic şi îl abordez:

- Bună ziua! Noi nu suntem din Braşov. Sunteţi amabil să ne spuneţi în ce direcţie să o luăm dacă vrem să vizităm ceva interesant?

- Sigur că da! ne răspunde amabil omul. O luaţi pe strada asta la stânga. Nu aveţi câţiva lei să ajutaţi un om amărât?

Miloasă, soţia îl îndatorează cu câţiva lei şi ne îndepărtăm oarecum surprinşi de acest mod intim de abordare a turiştilor.

Mergem cu capetele pe sus, nu pentru că suntem trufaşi, ci pentru că adorăm clădirile minunate, iar Braşovul are clădiri minunate. Aproape la fiecare zece metri trebuie să ne oprim pentru că este ceva frumos sau interesant de fotografiat. Din fotografie în fotografie ne trezim în Piaţa Sfatului şi acolo, ce să vezi, în spatele câtorva clădiri se iveşte Biserica Neagră în toată splendoarea ei. Tremurând de nerăbdare, ne îndreptăm spre uşa uriaşei biserici cu dorinţa de a vedea şi fotografia. Am citit despre ea, am văzut-o în nenumărate reportaje, ard de nerăbdare să o admir în realitate.

Dar speranţele ne sunt brutal spulberate. Nu numai că nu am voie să fotografiez (chiar şi fără bliţ), dar trebuie plătită o taxă de opt lei de persoană. Refuz intrarea nu pentru că taxa mi se pare uriaşă, ci pentru că este o taxă pusă pe credinţă. De unde ştie iniţiatorul ei că omul intră ca să se roage sau doar ca să o viziteze? Este prima dată în cariera mea de turist când dau peste o biserică activă, dar cu taxă la intrare. Desigur, mai există biserici cu taxă la intrare (cum e Sf. Sofia în Istanbul) dar nu sunt biserici active, sunt muzee, oamenii intră doar în scop de vizitare.

Supăraţi foc din cauza acestui eşec mai ne învârtim puţin prin piaţă, după care ne reîntoarcem la maşină. După o haltă la un punct de belvedere unde reuşesc să fotografiez o panoramă frumoasă a oraşului, ajungem la hotel mult prea devreme, aşa că decidem să privim lumea de sus.

La pas agale ajungem la staţia de plecare a telecabinei şi o abordăm pe aceea care urcă cel mai sus. Şaptezeci de lei ne costă două bilete, de unde tragem concluzia că schiatul e cu adevărat un sport scump, din momnet ce trebuie să plăteşti asemenea sumă de câteva ori pe zi pentru a beneficia din plin de plăcerile oferite de acest sport. Geamurile cabinei sunt zgâriate de la numeroasele schiuri sau raniţe transportate, aşa că a face o fotografie de calitate în aceste condiţii este o utopie. Dar totuşi încerc câteva...

Opt minute durează călătoria şi un sfert de oră statul sus, pe vârf. Pentru că este ceaţă, vântul bate destul de tare, iar de văzut nu se vede nimic mai departe de zece metri. Coborâm la nivelul staţiunii oarecum consolaţi că, deh, a fost ceaţă, ce să-i faci, prilej de a observa cum sus, pe înălţimi, vântul spulberase toată ceaţa şi soarele strălucea...

Nu ne dăm bătuţi cu una cu două şi, după câteva străzi parcurse, reuşesc câteva cadre de noapte care îmi plac. La hotel nu ne facem încă bagajele pentru că vom avea timp şi mâine, după micul dejun, dar facem un lucru destul de rar întâmplat nouă: ne uităm la televizor. Dar nu pentru mult timp pentru că am reuşit să învăţăm pe de rost toate filmele difuzate de posturile noastre de televiziune...

Pornim a doua zi pe drumul de costişă ce duce la Bucureşti, dar tot pe relaţia Râşnov-Predeal. Asta pentru că, drumul fiind mai puţin aglomerat decât DN1, îmi permit un gest umanitar. Adică, să îi arăt soţiei ce manevre trebuie să faci ca să poţi păstra maşina pe trasă în viraje strânse, chiar dacă sunt negociate cu viteză... Întâlnim drumul naţional şi luăm cap compas Sinaia. Ei bine, dragii mei, există în viaţa oricărui bărbat care trece prin Sinaia un moment de cumpănă: să oprească la o ciorbă de burtă au ba? Sunt un om slab şi supus păcatului, aşa că tragem în parcarea de acum binecunoscută şi ne fixăm la o masă în local. Chelneriţa vine amabilă să ne întrebe ce dorim de la viaţă, dar îi retez elanul scurt: Două ciorbe de burtă! Femeia măreşte ochii şi întreabă mieros: Cu ardei iuteee? Daaa, îi răspund salivând abundent. Şi cu smântână, continui cu ultimele puteri. Vineee! pleacă femeia extaziată.
Mane, tekel, fares (numărat, cântărit, împărţit) spune Biblia. Acestea au fost, dragii mei, impresiile foarte scurte şi sumare ale unei raite prin Ţara Bârsei. Cum ne-am simţit? Excelent! De ce excelent, cu toate că mulţumirea noastră nu a fost deplină? Pentru că peste tot am văzut nu numai locuri minunate, ci şi oameni minunaţi care, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, măcar încearcă să sfinţească locul.

Să auzim de bine!

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cum vă spuneam, ajunşi în parcarea de la poalele cetăţii ne decidem spre cel de al doilea punct: peştera Valea Cetăţii. Drept pentru care luăm drumul înapoi pentru o scurtă distanţă şi, lucru rar întâlnit în România, vedem un panou indicator care ne arată că am ajuns. Parcăm, trecem de bariera cu turnicheţi şi intrăm pe un drum pietruit îngrijit, cu bănci de odihnă pe marginea lui şi, o altă culme a turismului românesc, cu mici panouri care indică ce distanţă mai ai de parcurs şi timpul estimat până la peşteră! Da, îmi plac tot mai mult aceste locuri şi oamenii care le populează.

Aşa cum stau rezemat lângă un mic chioşc aşteptând să vină soţia, văd un domn solid împingând o motoretă pe drumeag. Ajuns în dreptul meu îl salut (vechi obicei montan de pe vremea când eram ghid), omul îmi răspunde şi se opreşte pentru a-şi lega motoreta de un stâlp. O scurtă conversaţie închegată pe marginea utilităţii gestului său se finalizezază cu o remarcă a bunului om de parcă ar fi citit blogul meu: de douăzeci şi patru de ani se fâţâie românii prin cele străinătăţi, dar nimic bun nu s-a lipit de ei, n-au învăţat nimic. E dureros că şi aici, în Ţara Bârsei, îmi este dat să aud de la un necunoscut aceeaşi concluzie nefavorabilă la care am ajuns şi eu...

Ajunşi la peşteră suntem îndrumaţi politicos spre casa de bilete, după care o tânără ghidă ne ia în primire. Bob numărat trecem de turnicheţii de control şi pătrundem în măruntaiele peşterii. Nimeni nu intră neînsoţit de ghidă, iar peştera este dotată cu sistem de alarmă cu senzori de mişcare, astfel că orice turist întârziat sau rătăcit este identificat imediat. Accesul se face pe pasarele metalice în stare excelentă (nu ruginite sau rupte) iar tunelurile sunt iluminate discret.

Acum, accesul în peşteră se poate face în picioare dar, iniţial, accesul se făcea pe burtă pentru că nu exista decât o mică bortă prin care te puteai strecura. Peştera se datorează unui fenomen numit de implozie hidrografică, dar asta nu îi face interiorul mai puţin spectaculos. Trecem pe lângă formaţiunile de la sol numite stalagmite şi ne trec fiori la gândul că  dinozaurii bântuiau locurile în bună voie pe vremurile când o asemenea formaţiune era mai mică cu doar câţiva centimetri...

Ajungem într-o sală de forma unei cupole, sală în care se ţin şi concerte, evident de muzică de calitate. Sala este atât de înaltă încât trebuie să setez bliţul (care este unul de putere) pe puterea lui maximă pentru a putea fotografia tavanul. În dreapta mea, o picătură căzută din tavan plesneşte o stalagmită la intervale regulate într-o explozie de stropi, dar, spre ciuda mea, nu reuşesc să prind momentul deşi fotografiez cu rafală.

Şi iată momentul culminant al vizitei noastre: cu acordul nostru, ghida întrerupe lumina pentru câteva momente. Ce urmează este chipul Întunericului Absolut, este întunericul mormântului. Nimic nu se vede, au dispărut orice repere, nu ştii dacă eşti sus sau jos, dacă mergi la stânga sau la dreapta, singurul lucru pe care îl mai poţi face este să respiri. Nu există niciun mediu mai întunecat, niciun mediu mai absolut în proprietăţile sale. Răsuflăm uşuraţi la reaprinderea luminilor şi suntem bucuroşi nu doar pentru că îi vedem pe cei din jurul nostru, ci şi pentru că ne vedem pe noi.

La ieşire ghida se oferă politicoasă să le facă poze amatorilor cu aparatele lor, dar noi o refuzăm politicos şi ne bucurăm de folosirea telecomenzii. Atacăm coborâşul spre şosea şi se pare că suntem ultimii turişti pe ziua de azi pentru că auzim în urma noastră discuţii privind momentul activării alarmei. Ne suim în maşină, dar ziua nu este sfârşită, aşa că decidem să parcăm maşina la hotel şi să dăm o raită prin staţiune.

Zis şi făcut! O luăm la întâmplare pe străzile staţiunii cu speranţa identificării unor puncte de atracţie. Ei, dragii mei, aici dăm de o lacună a turismului montan local. Pentru că, pe lângă vile şi pensiuni foarte moderne şi epatante, pe lângă hoteluri pompoase sau cu nume pompoase nu dăm peste nimic altceva. Nu ne îndeletnicim cu managementul în turism, dar suntem unanimi în a considera că nu este suficient să asiguri locuri de cazare pentru turişti, chiar dacă e vorba de munte. Pentru că omul, oricât de pasionat schior ar fi, poate mai e pasionat şi de biliard sau vrea să-şi dea copilul în căluşei sau să-i ghicească o babă în palmă şi câte şi

mai câte. Iar noaptea nu prea se omoară cu prezenţa schiorii pe pârtie, ca să nu zic că nu au voie. Ia încercaţi să vă reamintiţi câte posibilităţi de distracţie ştiţi în Mamaia, de exemplu, pe doar o sută de metri de faleză. Aici? Hoteluri şi iar hoteluri, iar lângă ele alte hoteluri. Vrei o pereche de şosete, asta că eşti la munte, la schi? Cucu! Vrei o pereche de apreschiuri pentru că nu mai suporţi clăparii plini de noroiul de pe pârtie? Cucu! Îi plac copilului păcănelele? Cucu! În aceste condiţii, întrebarea firească ce îi vine în minte oricărui turist normal este: de ce să vin aici unde nu am alte opţiuni decât datul pe doage, când pot să mă duc aiurea şi găsesc alte şapte distracţii?

Ne întoarcem la hotel bucuroşi că am reuşit să găsim o tonetă de unde să achiziţionăm a sticlă de apă (că Pepsi nu aveau...).

Să auzim de bine!