luni, 24 martie 2014

Dorul (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cuvântul dor mi s-a părut întotdeauna un cuvânt dificil. La fel ca în cazul cuvintelor patrie, mamă sau iubire, explicaţiile dicţionarului sunt insuficiente. Ele nu pot reda decât aspectul semantic, de suprafaţă, în interiorul lor fiind ascunse sensuri care ne depăşesc puterea de exprimare. Şi dorul este cel care mă mână acum la drum. Dorul de origine, dorul de matcă, dorul de locuri incredibil de frumoase şi de oameni de basm. Căci un basm mi-a fost copilăria printre acei oameni, hălăduind prin acele locuri.
Viaţa mi-a dat prilejul să cunosc multe ţări, mulţi oameni şi multe graiuri. Dar niciodată, niciunde nu mi-am putut scoate din suflet dorul de comuna mică şi pierdută în inima Ardealului, comună care mi-a fost leagănul copilăriei, nicio limbă nu mi s-a părut mai frumoasă ca aceea vorbită de oamenii locului, niciun popor nu i s-a părut mai nobil ca sătenii comunei, nicio imagine nu a întrecut-o în frumuseţe pe cea a a dealurilor blânde şi bogate.
Ne sculăm la ora şapte, un mic dejun frugal şi plecarea! La ora opt fac plinul la benzinărie, dar abia pe la nouă reuşim să ieşim din Bucureşti. Ca de obicei, alături îmi este soţia, aşa cum am jurat amândoi în faţa preotului: împreună la bine şi la rău. Intrăm în trombă pe aşa numita autostradă A 1 şi kilometrii încep să se scurgă ameţitor. Am ales plecarea pe acest traseu în mod special, pentru a pune mai mult în evidenţă frumuseţea drumului ce va să vie dincolo de Sibiu. Căci mersul pe autostradă, dincolo de confortul oferit de viteză, nu-mi oferă nimic. Peisajul este monoton, tern, imaginea de la kilometrul 48 este la fel cu aceea de la kilometrul 96. Ca să mai înviorez atmosfera mă joc pe comenzile volanului, sărind de la un post de radio la altul. De fapt, gestul meu nu este chiar inutil, având în vedere că ne este greu să suportăm inepţiile debitate pe bandă rulantă de crainici rârâiţi, cu tonul că spun mari şi invulnerabile axiome.
Prelungirea autostrăzii cu o linie de centură binevenită ne oferă prilejul de a scăpa de aglomeraţia Piteştiului şi intrăm pe traseul spre Sibiu. Abordăm cu regret Dealul Negru nu pentru că este lipsit de frumuseţe ci, din contră, pentru faptul că frumuseţea nu îi este pusă suficient în valoare prin lipsa copacilor înverziţi.
În Călimăneşti ne oprim pentru a acorda respectul cuvenit mănăstriii Cozia. Nu numai pentru că a fost şi este un centru religios, ci pentru istoria care o reprezintă şi pe care o reprezintă. Ctitorie a marelui domnitor Mircea cel Bătrân, a fost un centru excepţional de cultură. Aici Filos, logofătul domnitorului a compus versuri şi cântece religioase, fiind considerat primul poet român, tot aici funcţionând sub patronaj bisericesc şi o şcoală mănăstirească. Pictura i-a fost realizată pe la 1390 (!), domnitorul Neagoe Basarab a construit fântâna, iar domnitorul martir Constantin Brâncoveanu a construit pridvorul în care se poate identifica atât de uşor minunatul stil brâncovenesc.
Ne continuăm drumul, ieşim din Căciulata şi vedem în stânga drumul spre Voineasa. O staţiune cu o amplasare superbă, un aer pur şi peisaje de vis. Îmi privesc soţia şi văd în ochii ei curiozitatea. Îmi promit că o voi aduce în această staţiune pentru că frumuseţea locurilor merită orice efort.
Serpentinele, Oltul leneş curgător şi munţii care mai au zăpadă pe vârfuri ne conduc prin vale până la Turnul Sfărâmat, numit impropriu de unii Turnul Roşu. Adevăratul Turn Roşu se află în altă parte, fiind construit de saşi mult mai târziu. Pentru că ruinele pe care le vedem şi care încă mai străjuiesc Oltul sunt din timpul primului război dacic, unii istorici considerând că a fost construit de soldaţii romani luaţi prizonieri de daci şi transformaţi în scalvi. Turnul a fost năruit nu de vremuri sau intemperii, ci de oştenii lui Murad la întorcerea de la asediul Sibiului.
Din Sibiu ne abatem spre Mediaş, Târnăveni, apoi spre Iernut şi Luduş, de unde luăm drumul spre Zaul de Câmpie şi Sărmaş.
Dacă până la Sibiu munţii au fost cei care ne-au ţinut tovărăşie, de acum încolo, dealurile ne leagănă în găvanele lor. Urcăm şi coborâm printre dealuri domoale, ca nişte spinări de moşnegi, dealuri bogate care ne aţin privirile, ne scot din monotonie şi parcă ne ocrotesc. Frumuseţea spinărilor lor tărcate de munca ţăranilor este greu de descris chiar de un iubitor al lor cum sunt şi este însoţită de frumuseţea numelor localităţilor. Slimnic, Şeica Mare, Agârbiciu, Ucerdea sau Sărmaşu sunt doar câteva nume care îmi sună la ureche aidoma cântecului unor sirene, nume intraductibile, neaoşe, nume vechi, nume dragi inimii mele, chiar dacă nu cunosc localităţile. Dar numele lor îmi spun că sunt acolo, pe pământul Ardealului, că sunt şi ale mele şi ale copiiilor mei, că fac parte din ceea ce sunt, din rădăcinile mele.
De la Sărmaşu mergem spre nord. Adică spre casă. Pentru că acasă mergem.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!