marți, 25 martie 2014

Dorul (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ajungem la poarta casei către orele cinci după amiază. La castel în poartă oare cine bate? este întrebarea pe care sperăm să o auzim. Dar rămânem cu speranţa pentru că nimeni şi nimic nu mişcă în curte. Dar nu pentru mult timp pentru că un căţel flocos şi înţelept găseşte o soluţie: vine la poartă, ne priveşte câteva momente, după care aleargă în fundul ogrăzii şi începe să latre. Measajul e cât se poate de clar pentru cei aflaţi acolo: veniţi, e cineva la poartă!
Iar Ion, bunul meu văr, înţelege mesajul în toată claritatea lui şi vine de ne deschide poarta. Sincer cum îl ştim, bunul om ne mărturiseşte că toţi ai casei erau hăt, departe, în fundul grădinii, ocupaţi fizic şi auditiv cu o drujbă cu care tăiau nişte copaci putrezi.
Garez maşina în curte, suntem poftiţi în casă şi ne punem pe aşteptat. Şi aşteptăm. Pentru că treaba, odată începută, nu poate fi lăsată neterminată. Odată reîntregită familia, nu apuc să rostesc decât o surtă alocuţiune:
- Mărioară dragă, tot drumul am condus cu gândul că, ajuns aici voi mânca slănină cu ceapă. Pentru că roşiile nu sunt făcute încă, completez cu ochi rugători.
- D’apăi slănină cu ceapă o să-ţi dau!
Bunul simţ mă împiedică să vă spun cât de mare a fost bucata de slănină... Dar pot să vă spun că am ajutat-o să alunece cu patru pahare de pălincă. Culmea nu este că eu am băut patru pahare din celebra băutură, ci că soţia mea a băut şi ea două! E pentru prima dată când o văd făcând aşa ceva şi e un semn cât se poate de clar că se simte bine.
Convivii povestesc, glumesc şi râd, aşa cum sunt veniţi de la drum sau de la muncă, îi privesc şi mă întreb dacă Ion a făcut ţuica în butoiul ştiut de mine. Butoi uriaş, cât un stat de om, butoi pe care, copil fiind, mă punea unchiul meu să îl umplu cu găleţi de prune. Evident, după ce le culegeam. Aparent, culesul unor prune nu pare o activitate silnică, dar când e vorba de zeci de pruni, iar prunele pentru ţuică (numite fârţâguşe) sunt de mărimea unei măsline, ei bine, atunci activitatea devenea una cât se poate de puţin atractivă.
Dar monotonia strică omenia, drept pentru care vărul meu dă fuga în cămară şi aduce o stacană de vin făcut din via din spatele casei. Nu a scos mult, doar vreo optzeci de vedre şi, pentru că nu are beci există riscul să facă floare. Aşa că bem cu spor pentru a-i da mâna necesară de ajutor...
Mă simt bine în casa lor, în una din casele în care am copilărit. Pentru că tot satul era al meu. Erau vremuri când satul era plin de copii, toţi prieteni, toţi puşi pe joacă şi care bântuiam casele părinţilor fără teamă. Acolo unde ni se făcea foame, acolo mâncam. Unde ni se făcea sete, acolo ne ostoiam. Gardurile nu constituiau oprelişti serioase, iar oamenii se luminau la faţă când vedeau că li se umple curtea de copii. Refuzam să mă consider orăşean şi abia la paisprezece ani am renunţat să mai umblu desculţ pe uliţele satului. În camera unde mă aflu acum frămâna mătuşa Maria aluatul pentru tăiţeii de casă, aici îi povesteam ce fac oamenii prin Bucureşti şi ea mă asculta cu ochii măriţi şi mâna la gură. Nemuritori mi se păreau atunci oamenii şi de neschimbat locurile. Timpul se oprise într-o eternitate copilărească şi nu îmi puteam imagina că viaţa viitoare ar putea arăta altfel. Fotografiile cu cei duşi îmi arată acum cât mă înşelam.
Verişoara mea se scuză şi se duce în camera din faţă ca să ne pregătească aşternuturile. E camera în care dormeam, atunci când doream să dorm aici, până la ora nouă dimineaţa, oră indecentă până la ruşine pentru gospodarii locului. Obosit după o zi de hălăduit pe dealurile din jur sau după o noapte de citit, îmi era greu, dacă nu imposibil să mă scol mai devreme.
- Fraţilor, spune soţia, mă scuzaţi, dar eu vreau...
Au fost ultimele ei cuvinte. Pentru că în acel moment s-a stins lumina, nu numai în casă, ci în tot satul. Rămânem muţi minute bune. Noi, pentru că, deşi am vrut să luăm cu noi o lanternă la plecare, nu am luat-o, iar ei pentru că nici măcar nu aveau. Au dispărut din case lămpaşele cu gaz aşa cum au dispărut costumele naţionale şi multe, multe altele. Lămpaş la lumina căruia mâncam seara caş de bivoliţă şi castraveciori puşi la murat la fereastră, lămpaş la lumina căruia mă spălam, îmi spuneam rugăciunea şi mă culcam. Lămapş la lumina căruia bunica mea, mama bună cum se spune pe aici, îşi pieptăna părul negru abanos şi lung până la talie, iar eu o admiram şi îi sărutam obrajii rumeni ca două mere.
În foiala produsă de patru persoane care orbecăie printr-o casă, reuşim să vedem în crengile de iederă care se află la fereastra camerei o umbră ce seamănă cu un cocoş.
- Ce ciudat loc de cuibărit şi-a găsit cocoşul ăsta, îi precizez eu soţiei.
Evenimentele viitoare îmi vor dovedi că nu locul era ciudat.
Să auzim de bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!