 |
| Imagine preluată de pe e-transport.ro |
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Unul din momentele de neuitat aparţinând primilor ani de comunism a fost apariţia pe şoselele ţării a motocicletelor. Populaţia nu excela prin bogăţie, doar abia ieşisem din război, iar maşinile erau un lux la modul cel mai propriu. Aşa că, importul primelor motociclete (Jawa, cehoslovace) reprezenta o împlinire nesperată pentru românii amatori de plimbări. Dar, curând, s-a constatat că mai exista o faţă a problemei... Iar un banc al vremii ne va descrie cel mai bine respectiva stare de lucruri. Se spune că preşedintele Americii se sfătuia cu un consilier cum să distrugă celelalte ţări. „Ruşilor le pocnim zece bombe atomice”, îi spune consilierul, „pentru că au suprafaţă mai mare”. „Perfect”, îl aprobă preşedintele. „Asta înseamnă că francezilor le vom arunca doar patru”, continuă el satisfăcut. Şi tot aşa, până ajung la România. În acel moment, consilierul îl întrerupe spunându-i că, în acest caz, nu e nevoie de nicio bombă atomică. „Şi atunci cum îi vom omorî pe români”, se miră preşedintele. „Lor le dăm motociclete”, i-ar fi răspuns consilierul...
Iar situaţia se pare că nu s-a schimbat, deşi vremurile sunt altele. Mor oameni, mor oameni şi asta e îngrozitor! Şi, ca de obicei, fiecare moarte ne arată că oamenii nu vor să înveţe din experienţa trecutului. Văd la televizor imagini cu un motociclist care depăşeşte o coloană, dar nu oricum, ci trecând cu nonşalanţă peste linia dublă! În acel moment, un şofer deschide uşa maşinii şi numai un noroc formidabil l-a salvat pe motociclist de a fi strivit de maşinile ce veneau pe sens opus. Ce face motociclistul cel norocos? Păi, ce să facă şi el? Sare cu arţag la şoferul cel deschizător de uşă, uitând că EL a fost cel care a depăşit maşina trecând peste linia dublă, iar şoferul era în dreptul său de a deschide orice uşă ar fi vrut pe stânga maşinii pentru că nimeni, dar absolut nimeni nu avea cum să-l depăşească conform legii, din moment ce el era chiar lângă linia dublă.
Este ora 00.18 minute, dacă mă iau după cifrele indicate de ceasul aflat pe noptieră. De ce mă uit la ceas la o asemnea oră, deşi m-am băgat în pat ca să dorm de pe la orele 22.45? Pentru că asta fac în fiecare noapte pe la aproximativ această oră. Dar de ce fac acest lucru în fiecare noapte la aproximativ aceeaşi oră? Răspunsul este dat de zgomotul apocaliptic produs de zecile de alarme de maşini, declanşate simultan. Iar declanşarea este produsă de motociclistul tembel care, nu se culcă până nu se opreşte pe fiecare alee din zonă, turează motorul la maximum, după care pleacă liniştit şi el la culcare, obosit de un oraş atât de zgomotos...
Stau pe bulevard, aşteptând sosirea unui autobuz. Pe sensul opus, văd cum porneşte un motociclist de la stop. Ambalează motorul la maximum şi ţăşneşte înaintea tuturor celor aflaţi la stop într-un zgomot de avion în decolare. Până la semaforul următor sunt fix 100 de metri. Semaforul e pe roşu, iar el trebuie ca să oprească. A lăsat pe asfalt un centimetru din cauciuc pentru 100 de metri. Credeţi că a fost un exemplar singular? Aiurea! După el, cât timp am mai aşteptat, au mai trecut vreo patru. Toţi ambalând motoarele în draci pentru 100 de metri. Fără niciun câştig, fără nicio performanţă. Doar expresia cea mai concretă a vorbei "mult zgomot pentru nimic"...
Merg în coloană spre Răzoare. Coloana înaintează un metru, coloana stă zece minute. Coloana mai înaintează un metru, coloana mai stă zece minute. Şi ciclul se repetă... Conduc de destui ani ca să o fac în ceea ce s-ar putea numi o manieră prudentă. Sunt poziţionat chiar pe mijlocul benzii şi bine fac, îmi spun satisfăcut. Satisfăcut pentru că văd cum, din senin, un motociclist mă depăşeşte pe dreapta, prin puţinul spaţiu rămas. Satisfacţia poziţionării îmi este dublată de faptul că, aproape imediat, un altul mă depăşeşte pe stânga, prin acelaşi puţin spaţiu rămas. Şi tot aşa, când pe stânga, când pe dreapta, că aşa se joacă fata...
Vin cu copila de la cumpărături. Nu suntem foarte încărcaţi, aşa că pot s-o apuc de mână şi s-o opresc atunci când vrem ca să treversăm aleea din faţa blocului. Aleea are mai puţin de 75 de metri lungime şi e foarte îngustată din cauza maşinilor parcate pe ambele laturi. Genul de alee pe care o întâlnim în orice cartier bucureştean. Şi bine am făcut că am prins-o de mână şi am oprit-o înainte ca să traverseze pentru că, din senin, apare un motociclist care parcurge aleea cu o asemenea viteză încât aproape nu îl vedem. Urmărit de un altul la mai puţin de două secunde. O cursă de viteză pe o alee de 75 de metri vi se pare un comportament de om normal? Dacă da, atunci vă rog ca să îmi răspundeţi la întrebarea următoare: dacă respectivii se simt înzestraţi cu asemenea abilităţi, de ce nu se înscriu pe un circuit, la o cursă sau ceva în genul ăsta? Altfel, ce şi cui vor ca să demonstreze?
Erh, am obosit ca să scriu despre inconştienţa motocicliştilor români. Pentru că ăştia sunt motocicliştii noştri... iar cei care cred că nu sunt, ei bine, ei sunt atât de puţini încât sunt excepţia care confirmă regula...
Să auzim de bine!
