Cum se montează un şifonier

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nea Ion este vecinul nostru. Om cumsecade, crescut şi trăit în spiritul neaoş românesc: nu se îmbată decât vinerea şi nu îşi bate nevasta decât joia. Îşi aprinde ţigara ori de câte ori iese din casă şi, ceea ce e mai grav, şi când intră în casă. Chiar dacă nu e casa lui. E drept că nu fumează mai mult de două pachete pe zi, astfel încât mirosul de tutun să nu-l acopere pe cel de băutură. Omul a rămas în cărţile de specialitate prin încercarea pe care a făcut-o de a mesteca un supozitor de Coprol, în loc să-l îndese viguros acolo unde îi era locul.
Astăzi mă trezesc cu el la uşă. După ce-şi aprinde ţigara şi după pompatul mâinilor de rigoare, omul dă glas unei cereri de ajutor: şi-a cumpărat un şifonier nou şi are nevoie de cineva înalt şi puternic să-l ajute. Adică de mine. Mândru că, în sfârşit, activitatea mea în bodybuilding va căpăta o valorificare, accept.
Îmi mut masa musculară în apartamentul lui şi observ cu uimire că omul reuşise de unul singur să fixeze pe picioare planşeul de jos al şifonierului, un perete intermediar şi cei doi pereţi de capăt. Planul întocmit de el era ca, odată ce el pune pereţii pe poziţie, eu să le trag câţiva pumni pentru a se îmbina nuturile. Ca să mă ajute, el urma să-mi ţină contra pe faţa cealaltă a peretelui. Bun, zis şi făcut, ne apucăm de treabă. Aşezăm pereţii utilizând toate mâinile din dotare, omul trece de partea cealaltă şi, după câteva momente de concentrare, aud comanda: dă-i! Şi i-am dat.
Au fost necesare câteva minute bune ca să se risipească praful din încăpere şi ca aşchiile să se aşeze. După care, am văzut oripilat cum dispăruse orice formă sau idee de panou, şifonier sau îmbinare. Totul era îmbinări rupte, panouri despicate şi mult praf. Atât de mult că abia l-am văzut că iese de sub un panou damblagit, smulgându-şi părul din cap:
- Ce-mi făcuşi, bre, ce-mi făcuşi? M-ai lăsat fără şifonier!
- Stai puţin, nea Ioane. Nu matale mi-ai spus să îi dau un pumn? I-am dat.
- Da, bre, i-ai dat, da’ chiar aşa fără milă?
Să auzim de bine!

Ion şi Coprolul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Chiar dacă nu este, Ion, vecinul meu îşi dă toată silinţa să fie un bărbat adevărat. Mi-am dat seama de asta imediat ce mi-a mărturisit că îşi bate nevasta în fiecare joi pentru că, deşi poate el nu ştie de ce, ea ştie cu siguranţă. Banii îi câştigă din ce muncesc el ca tehnician pe la un post de radio, iar ea ca femeie de serviciu pe la o sală de concerte. Sunt ani buni de când în casa lor s-a aşternut armonia. Practic, de când ea a descoperit că e mai bine să-şi ascundă ţuica în maşina de spălat. Iar joia, oricum e zi de plată a întreţinerii, aşa că nu prea are cine s-o audă când ţipă în pumnii lui. Au un copil, dar nu stă cu ei pentru că ea susţine că nu-i al ei, iar el susţine că nu-i al lui. Încet, încet, din bătaie în bătaie, au ajuns la pensionare şi îşi petrec cea mai mare parte a zilei bântuind pe la vecinii dornici de linişte. Apariţia lor provoacă de cele mai multe ori momente de deconectare pentru că este imposibil să nu spună o prostie. Aşa că, lumea din bloc îi primeşte cu o oarecare simpatie, ca să nu zic curiozitate.
Astăzi a fost rândul lui să apară la uşa noastră. Îi deschid oarecum neliniştit pentru că, deşi se află doar la un metru de mine, nu-i simt mirosul de alcool. Omul are o privire neliniştită şi, cerându-şi scuze pentru deranj, îmi mărturiseşte secretul vieţii lui: este constipat. Mă gândesc preţ de câteva clipe şi îi răspund că, în situaţia lui, cea mai bună soluţie este un Coprol. Omul îmi mulţumeşte şi dispare din câmpul meu vizual. Nu trece mult şi aud iarăşi soneria. Deschid ca să dau de aceeaşi faţă. De data asta, omul recunoaşte că nu are aşa ceva în casă şi mă întrebă dacă îl pot ajuta. Caut în dulapul cu medicamente şi găsesc o folie cu trei cartuşe de supozitor. I-o dau şi îi precizez să nu ia mai mult de două că va fi vai de fundul lui la modul cel mai propriu. Trec aproximativ două ore şi aud din nou soneria. Tot Ion era. Ochii holbaţi îmi spun că ceva este în neregulă cu el sau cu fundul lui. Folosind alfabetul latin şi limba română încerc să-i smulg o mărturisire:
- Ce este, nea Ioane, ce s-a întâmplat?
- Mmmglldbmml, îmi răspunde el cu aceeaşi privire holbată.
- Nu te înţeleg, vorbeşte cu litere de tipar, îi sugerez eu binevoitor.
- Bbbmmmlgnnnblllgp.
Cu această ocazie îi observ o oarecare greutate în mişcarea maxilarului din dotare. Ca să fiu mai exact, acesta îi este încleştat. Omul face un efort deosebit ca să-şi deschidă gura şi să-mi spună în timp ce mestecă o pastă albă şi groasă:
- Le-am luat pe toate trei, spune el dintr-o suflare.
- Eşti nebun! strig eu la el. Cum naiba le-ai băgat pe toate trei în fund? întreb eu mai mult ca să-mi revin. O să-ţi facă explozie!
- În fund trebuiau? se miră el. Eu mă chinui să le mestec de o oră...
Să auzim de bine!