Andrei Marga–Ce va fi în trei ani? O critică conceptuală (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Un prieten îmi trimte pe e-mail rândurile de mai jos. Am încercat să dibuiesc outorul articolului, deşi în ultimă instanţă este vorba doar de copierea unui discurs public, dar am găsit atât de multe surse încât nu pot identifica una originală. Aşa că, dacă cineva se supără, rog să fiu înştiinţat pentru a face menţionarea de rigoare. Articolul se referă la o serie de păreri enunţate de domnul Andrei Marga, profesor de mare anvergură culturală şi morală, ceea ce ne paote determian să-l urmărim cu cea mai mare atenţie.
Discursul inaugural rostit de Andrei Marga, la primirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 6 decembrie 2010.
“De la un proaspăt laureat al titlului de doctor honoris causa se aşteaptă nu numai să aducă mulţumiri, ci şi să formuleze un punct de vedere privind domeniile în care se simte stăpân. Am scris despre filosofia contemporană şi-mi vine mereu în minte întrebarea: ce mai rămâne din filosofia de acum cincizeci de ani în era globalizării? Am scris despre teologii majori ai secolului ultim şi mă întreb: de ce nu reuşesc intelectualii actuali să integreze neliniştile marilor teologi? Am scris despre argumentare şi-mi pun întrebarea: de ce se lasă contemporanii noştri persuadaţi de atât de multe argumente false şi argumentări rău construite? Mă întreb dacă proiectul european postbelic mai este bine înţeles după trei extinderi ale Uniunii Europene, dacă s-au preluat cu acurateţe, cel puţin în cultura de la noi, termenii precum democraţie sau laicitate, dacă nu cumva secularizarea are nevoie de corectură, dacă sensul vieţii nu a devenit, totuşi, confuz la oamenii de astăzi. Îmi pun multe alte întrebări de filosofie sau sociologie şi încerc răspunsuri proprii, pe datele vieţii actuale. Dar nu interogaţiile mele sunt importante, ci ceea ce se întreabă cei cărora am onoarea să mă adresez. De aceea, în cuvântul meu inaugural, ca membru al acestei prestigioase Universităţi, aş pleca dintr-un alt loc. Un cunoscut director de ziar şi televiziune m-a întrebat zilele trecute: „ce va fi în următorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar avem nevoie de răspunsuri la astfel de întrebări, iar un universitar care îşi ia în serios îndatoririle este obligat să le dea.
Îmi amintesc, însă, în prealabil, două situaţii: prima s-a petrecut prin 1923, când distinsul rector al Universităţii din Cluj, Iacob Iacubovici, a respins cererea de intrare în universitate a agronomilor spunând: „aceştia nu sunt încă de universitate!”. Putem comenta dacă renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un motiv rămâne de reţinut: nu poţi fi universitar fără a fi intelectual, iar un intelectual presupune, totuşi, o concepţie civică şi morală şi un angajament explicit pentru aceasta, pe lângă multe altele. A doua situaţie se petrece sub ochii noştri: dacă un universitar se desprinde din tăcerea adesea oportunistă şi, oricum, costisitoare de la noi şi formulează o opinie în chestiuni ale societăţii, diplomaţii de carton şi noii politruci, ce proliferează în regimul actual din România, pun imediat întrebarea aparent adâncă: cu ce partid este oare acela? Sofismul e simplu: se crede că orice opinie este partinică şi, deci, pătată de subiectivitate, încât orice vorbitor în viaţa publică ar fi bine să fie cel mult un participant care ascultă.
Îmi asum deliberat răspunderea de a discuta pe faţă chestiuni de viaţă, cu argumente fireşte, chiar dacă risc, la rândul meu, să fiu taxat drept „politic”. Replica mea e simplă: ţara, singura, de altfel, care a proclamat după 1989 „apolitismul” intelectualilor, România, o duce cel mai rău în Europa comunitară, iar pretinşii apolitici s-au dovedit a fi anodini propagandişti de sezon. Îmi asum ceea ce Toma d’Aquino spunea cu înţelepciune – „prostia este păcat” – iar Angela Merkel a afirmat recent, cu toată energia: „creştinismul nu este apolitic”, încât, prin implicaţie, intelectualul, demn de nume, nu este nicidecum apolitic.
Vreau să răspund, aşadar, la întrebarea: „ce va fi în trei ani în România?” Iau în seamă deciziile care au dus la situaţia actuală, de la care trebuie, în orice caz, să plecăm, pe care vreau să le evoc succint. O fac la Alba Iulia, căci aici, în locul Marii Unirii şi al reangajării moderne a României, răspunderea analizei trebuie să fie mai mare. Ne amintim, fireşte, ce se scrie în însufleţitoarea Declaraţie de la 1 Decembrie 1918: „În domeniul vieţii publice, se va instaura un regim de guvernare democratică. Drept de vot universal, secret, egal, pe bază de sistem comunal, pentru toţi cetăţenii bărbaţi şi femei ce au împlinit vârsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru presă, drept de întrunire şi de asociaţie. Libera manifestare a spiritului şi a răspândirii ideilor.”
Unde ne aflăm acum cu ţara noastră? Să amintim doar că Guvernul României din 2009-2010 a „reuşit” „performanţa” de a scădea cu 1/3 PIB-ul României, de a genera peste 600.000 de şomeri, de a mări datoria ţării la peste 90 de miliarde de Euro, de a tăia veniturile cetăţenilor cu 25-63% şi de a demotiva toate generaţiile. „Performanţa” este rară în Europa şi în lume şi nici o deviză n-a fost mai flagrant contrazisă, de faptele celor care au cultivat-o, pe cât este deviza „Să trăiţi bine!” lansată în 2004!
Autorităţile României nu au la această oră nici o proiecţie de viitor pentru ţară, nici un proiect major nu este în curs de realizare, populaţia tânjeşte să lucreze, dar unităţile se închid (după ce s-au închis peste 30.000 de unităţi în ultimii doi ani!). În 2008, „The Economist” scria că România va suferi datorită „incompetenţei” decidenţilor, iar Comisia Europeană arăta, în 2009, că România este vecină „incapacităţii administrative”. Recent, Banca Mondială acuza proiectul de buget 2010 că este făcut „după ureche”. În fapt, în 2009-2010 România a devenit univoc „lanterna roşie” a Uniunii Europene. Toate evaluările obiective, internaţionale (inclusiv temerea deunăzi exprimată la Washington DC, a „falimentului”) sunt negative în privinţa actualei Românii.
Mai profund decât orice, România trăieşte, sub multe aspecte, cel mai grav declin instituţional de la alegerile din 1948 încoace. S-a intrat în Uniunea Europeană (începând cu decizia din decembrie 1999), în NATO (începând cu pregătirile din 1996), dar meritul nu aparţine nicidecum liderilor de astăzi: nici unul dintre aceştia nu a fost în stare să închidă vreun capitol de negocieri, nici unul nu are la activ vreo faptă remarcabilă. Alegerile prezidenţiale din 2009, probabil singulare în Europa actuală, au reluat „tradiţia” din 1948: nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numărat voturile (după ce ministrul de interne a fost înlocuit brusc!), iar ambasadele României (începând cu cea de la Paris), au făcut executări de voturi cu viteză record pe continent! Apoi – tot ca premieră continentală – preşedintele (uzând de arbitrara sa confundare cu „suveranitatea poporului”) a rupt o bucată din PSD şi o alta din PNL (împotriva votului nominal şi a votului cetăţenilor) şi şi-a creat partiduţe la purtător. S-a ajuns astfel la „democraţia aritmetică” ce guvernează astăzi România, cu rezultatele amintite, şi, apoi, la o Curte Constituţională (prin deformarea, devenită regulă, a votului în Camera Deputaţilor). Preşedintele s-a instalat în fruntea unei ierarhii, numită pe drept „africană”, în lucrările de drept constituţional, îşi orientează fără orizont cetele de fideli (ce amintesc adesea de trupeţii din anii treizeci) şi dirijează cu rezultate mediocre o ţară deocamdată înmărmurită. Samuel Huntington vorbea de emergenţa unui „sistem pretorian”: România confirmă diagnoza: o preşedinţie ce destructurează instituţiile şi caută fără ezitare „uzurpări constituţionale” (precum slăbirea Parlamentului) şi „uzurpări legislative” (reducerea la tăcere a unor cetăţeni) pentru a promova un sistem ciocoiesc.
România este astăzi pradă unei patologii politice, pe care oricât am fi de îngăduitori, este realist să o luăm în seamă. Prima patologie a politicii româneşti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: acum se caută conflictualizarea celor care lucrează în sfera privată cu bugetarii, mai ieri au fost opuşi întreprinzătorilor salariaţii, acum câţiva ani, tinerii au fost mobilizaţi contra celor mai devreme născuţi şi aşa mai departe. Dă rezultate o astfel de politică? Se văd bine în jur rezultatele: stagnare în epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie şi relativă, a performanţelor şi, până la urmă, sărăcia.
De „guvernarea prin antagonizare” se leagă imediat alte patologii. Prima este „disfuncţia prezidenţialismului actual”: preşedinţia se interpretează pe sine ca o forţă în luptă deschisă (fie cu Parlamentul, fie cu opoziţia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) şi stimulează o „competiţie sălbatică (savage competition)”, în condiţiile unei politizări mai extinse decât oricând şi decât în orice altă societate. A doua este „fuga de răspundere a celor care decid”: aceştia aruncă vina nereuşitei pe orice („criza mondială”, „greaua moştenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supuşilor etc.), fără ca vreun moment să îşi asume vreo răspundere în generarea vizibilă a crizelor actuale. A treia este „constituţie fără constituţionalism”: cei care conduc împing societatea într-o luptă în care nu se mai respectă nici măcar Constituţia, ei înşişi (cum s-a observat, de pildă, la formarea majorităţii guvernamentale alternative, în 2009) căutând să se sustragă controlului constituţional. A patra este „conceperea instrumentalistă a legilor”: legile promovate spre Parlament de către decidenţi nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat în luptă. A cincea este „dictatura majorităţii aritmetice”: ideea profundă a democraţiei dintotdeauna şi de pretutindeni – aceea după care s-ar putea ca un singur cetăţean să aibă dreptate în faţa ecrasantelor majorităţi aritmetice – a rămas străină actualilor lideri din România, iar deciziile se adoptă, mecanic, cu majorităţi aritmetice. A şasea maladie, care încoronează oarecum panoplia nefericită a patologiilor politicii de astăzi din România, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclamă obsesiv dezideratul „guvernului tare”, în vreme ce orice ţară civilizată preferă „guvern competent”. În practică, la noi, se ajunge, astăzi, la compromisuri de neadmis pe seama adevărului şi performanţelor.
Nu această situaţie o voi descrie, însă, ci alta, care a făcut-o şi o face posibilă: este vorba de proasta înţelegere a democraţiei de către cei care conduc, care face ca democraţia să nu se mai deosebească îndeajuns de „consultarea maselor” din regimul de tristă amintire sau de „democraţia faptelor” a militanţilor extremismului de odinioară. Este o neînţelegere care transformă democraţia într-o simplă unealtă de promovare a intereselor de „gaşcă” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, căruia un distins intelectual ieşean îi caută zadarnic echivalentul în latină!) şi de controlare a societăţii. Vreau să ilustrez ideea neînţelegerii democraţiei de către autorităţile actuale din România prin trei observaţii.
Prima se referă la confundarea legitimităţii cu legalitatea. Trec peste faptul că la guvernanţii de astăzi nu este vreun semn că înţeleg ce înseamnă legitimitate. Ei cred că, după un scrutin legislativ la care au participat 40% dintre alegători, iar partidul lor a obţinut în jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este în regulă. În fapt, spus fără ocolişuri, în România actuală, nu există legitimitate a deciziilor, chiar dacă, forţând „democraţia aritmetică”, se obţine o legalitate chinuită. Oriunde în lume, astfel de guvernanţi ar fi precauţi, dacă ar avea cultura legitimării.
Este straniu comportamentul „aleşilor”: ştiind bine că nu vor mai fi aleşi a doua oară, cinismul întrece orice limită înregistrată în democraţiile europene. Peste noapte, unii devin „independenţi” (ceea ce este, în fond, ilegal, oricând aceştia putând fi acţionaţi în justiţie de către cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) şi relativizează, oportunist, toate opiniile lor anterioare. Alţii spun în privat ceea ce cred cu adevărat despre guvernanţi, pentru ca în declaraţii publice să îşi umfle pieptul, ca eroici apărători ai liniei partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, în numele „mandatului imperativ” al partidului, care îi târâie în soluţii proaste.
Guvernanţii actuali din România nu înţeleg că democraţia nu se lasă redusă la numărarea voturilor şi la stabilirea celui care are un vot în plus. „Democraţia aritmetică” şi „dictatura majorităţii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratică a lumii civilizate, iar un democrat onest ştie că un consens cât mai larg, mai ales atunci când aritmetica este subţire (câteva voturi în Parlament în plus), sau discutabilă (în definitiv, ce ar fi fost dacă la alegerile prezidenţiale din 2009 numărarea voturilor ar fi fost alta? sau dacă se lua în seamă victoria în ţară a candidatului rival?), este soluţia înţeleaptă. Carpaticii democraţi de mucava nu înţeleg – se vede prea bine – ce înseamnă democraţia. Până la urmă, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (după cum arată şi remarca unuia: „nu se obţin banii de la Bruxelles, căci se lucrează cu români!” sau invitaţia recentă a preşedintelui la „a folosi libertatea câştigată pentru a părăsi ţara”).

Să auzim de bine!

J’accuse!

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Rândurile de mai jos nu se constituie un plagiat al filipicei marelui Zola şi nici măcar o copiere a titlului. Am considerat că această formulare se potriveşte cel mai bine stării mele sufleteşti actuale.
J’accuse preşedinţii României! Prin neimplicarea lui, Iliescu a permis monstruozităţile făcute de hoardele de mineri şi apariţia căpuşelor şi a milionarilor de carton care nu au ştiut altceva decât să devalizeze resursele statului. Prin laşitatea şi slugărnicia sa, Constantinescu a permis cedarea Insulei Şerpilor, o bucată mică de pământ, dar de pământ românesc, în condiţiile în care orice stat se luptă să îşi apere şi un metru pătrat din teritoriu. Prin minciuna şi duplicitatea lui, Băsescu nu a făcut altceva decât să dezbine şi să ducă satisfacerea clientelei politice pe noi culmi de ticăloşie. Deşi toţi s-au intitulat “preşedinte al tuturor românilor”, niciunul nu a reuşit să dea vreunui român sentimentul că, oriunde s-ar afla, el se va simţi în siguranţă. Douăzeci de ani preşedinţie nu numai că nu au reuşit să conducă populaţia spre echilibru şi progres ci, a reuşit să dezbine oamenii şi să-i dezorienteze, aducând populaţia în situaţia de a fugi efectiv peste graniţe. Indiferent că a fost vorba de un preşedinte “jucător” sau de unul „nejucător”, nici unul din ei nu a reuşit să aducă pacea şi liniştea, nu a reuşit să insufle convingerea că trăim într-un stat de drept în care legile sunt respectate de către oricine.
J’accuse guvernele României! Toate guvernele care au funcţionat de la Revoluţie până acum au acţionat haotic, fără coordonare şi în lipsa oricărui plan de dezvoltare. Prin înţelegeri ascunse, bazate pe interese de afaceri şi clientelare au permis şi încurajat dezvoltarea hipertrofiată a unui sistem birocratic de administraţie, descurajând în acelaşi timp dezvoltarea firmelor mici şi mijlocii. Au blocat şi au anihilat orice iniţiativă ducând la prăbuşirea agriculturii, un sistem care aproape că merge de la sine. Aceeaşi complicitate a permis generalizarea hoţiei, corupţiei şi a înşelătoriei la orice nivel. Corupţia nu mai înseamnă plicul de bani dat anestezistului înaintea unei operaţii, ci legi emise pentru a încuraja sau acoperi un furt la nivel naţional. Privatizările s-au făcut în condiţiile cele mai defavorabile pentru stat şi nu au avut alt scop decât spolierea ţării pentru satisfacerea dorinţei de îmbogăţire personală. Hale, ferme sau uzine au dispărut, sisteme întregi de irigaţii sunt istorie, bănci numeroase au fost falimentate peste noapte. Ţara a ajuns să fie caracterizată de haos şi se poate spune că este neguvernabilă. Instituţiile administraţiei au acţionat la comandă politică, legile nu sunt urmărite şi aplicate, instituţiile şi-au căpătat sau şi-au pierdut prerogative la comandă politică. Niciun guvern nu a acţionat pentru întărirea aplicării şi urmăririi legii, niciun guvern nu a dat oamenilor încrederea că legea este şi este dreaptă.
J’accuse Parlamentul României! Indiferent de orientarea politică, indiferent de doctrinele strigate la întruniri, parlamentarii aleşi nu au avut altă grijă decât îmbuibarea proprie şi îmbogăţirea permanentă şi fără măsură. Orice promisiune a fost uitată, orice critică la adresa lor a fost ridiculizată sau anihilată, obrăznicia devenind o trăsătură a multora dintre cei aleşi. S-au emis o multitudine de legi doar pentru a se respecta cerinţele organismelor internaţionale, dar legile au fost emise greşit, tardiv sau incomplet, iar prin sistemul de a emite ulterior normele metodologice de aplicare, au fost emise legi care mai mult au blocat o activitate, decât s-o încurajeze. Întrunirile au fost şi sunt adevărate opere caricaturale din primele zile de existenţă a instituţiei şi până acum. Limba română a fost schimonosită şi batjocorită sub ochii placizi ai parlamentarilor. Parlamentarii şi-au pierdut credibilitatea şi respectul datorită comportării lor sfidătoare. Deşi este constituit în totalitate din membri aleşi, odată văzuţi pe posturi aceştia au uitat orice legătură cu alegătorii, discreditând şi demonetizând instituţia în sine şi autoritatea ei. Singurele legi la care s-a întrunit cvorum-ul sau au fost votate în unanimitate au rămas legile prin care parlamentarii îşi acordă drepturi de neimaginat pentru un om de bun simţ.
J’accuse partidele din România! Deşi intitulate “naţionale” în majoritatea lor, acestea nu au dovedit prin nimic că luptă şi apără interesele naţionale. Alianţele sau despărţirile au fost făcute de formă, membrii partidelor continuându-şi relaţiile personale de afaceri. Niciun partid nu a fost în stare să prezinte altceva decât platforme cu aspect de cereri sindicale. Niciun partid nu a fost capabil să prezinte şi să implementeze un program stabil şi realist de dezvoltare a economiei. Dezacordurile doctrinare au fost atât de prost înţelese încât partide naţionale, în loc să se alieze între ele s-au aliat cu UDMR, promovând astfel politica acestuia de dezmembrare a ţării şi creare de enclave. Niciun partid nu a reuşit să dovedească prin fapte că politica sa naţională a fost aplicată măcar la nivel economic. Politica lor economică s-a concretizat prin dispariţia unor întregi ramuri industriale, în locul promovării şi încurajării. Principiul competenţei, anunţat imediat după Revoluţie că va fi cel după care ne vom conduce de acum încolo s-a dovedit un bluf, iar în conducerile instituţiilor a fost numită clientela politică. Lipsa de personalităţi şi de profesionişti a fost şi este o realitate în partidele noastre, acestea ajungând să ceară mila actorilor sau cântăreţilor de a adera la un partid sau altul pentru posibilul lor aport de voturi.
J’accuse justiţia din România! Niciuna din instituţiile fundamentale ale statului nu a cunoscut o asemenea decădere aşa cum a cunoscut Justiţia. Inamovibilitatea judecătorilor s-a dovedit pentru aceştia doar o nouă posibilitate de abuz sau îmbogăţire. Beizadelele diferiţilor judecători fac legea în unele oraşe, iar justiţia îi eliberează la comandă. Criminali, asasini sau violatori sunt aduşi în faţa Justiţiei şi eliberaţi imediat pentru că nu prezintă pericol social. Dacă în Occident potenţa financiară îi dă hoţului o garanţie că va scăpa pentru că îşi va putea angaja cel mai bun avocat, la noi potenţa financiară îţi dă garanţia că vei scăpa pentru că vei avea cu ce mitui. Procesele durează până ce una din părţi decedează, iar aroganţa parlamentarilor a fost copiată. Permanent se fac schimbări sau modificări ale sistemului, dar nimic nu a reuşit să crească credibilitatea acestei instituţii. Procurorii fac greşeli puerile la întocmirea rechizitoriului, ceea ce permite chiar unui avocat stagiar să spulbere acuzaţiile de la prima înfăţişare. Niciunul din directorii sau funcţionarii din băncile falimentate cu ajutorul lor nu a fost judecat şi condamnat, nicio pierdere nu a fost recuperată.
J’accuse biserica din România! Anii de după Revoluţie au fost ani de schimbări şi pentru BOR. Dar în nicio perioadă aceasta nu a manifestat nicio atitudine şi nu a luat nicio măsură în ceea ce priveşte puzderia de secte apărute peste noapte. Nicio contra-măsură nu a fost luată privind misionarismul acestora, bonomia şi îngăduinţa bulversând credinţa din omeni sau făcându-i să şi-o piardă. Nicio măsură nu a fost luată privind educaţia copiilor şi tinerilor, ţara fiind realmente bântuită de bande de tineri drogaţi în căutarea unei repere valorice. Sub ochii BOR părinţii sunt bătuţi şi alungaţi, tinerii sunt abuzaţi şi exploataţi. Culmile pe care au ajuns hoţia şi prostituţia sunt şi rezultatul lipsei educaţiei religioase, a credinţei şi a necunoaşterii adevărurilor fundamentale.
J’accuse sindicatele din România! Pornită iniţial cu mare pompă şi condusă de neaveniţi, mişcarea sindicală a fost pas cu pas decapitată şi decimată, asistând placidă la ce i se întâmplă. Liderii de sindicat şi-au constituit platforme politice din mişcarea sindicală în vederea integrării ulterioare într-un partid sau altul. Revendicările sindicale s-au oprit la nivelul creşterilor salariale nejustificate de creşterea productivităţii şi nu au avut niciodată în vedere întărirea sau dezvoltarea vreunei ramuri a economiei. Sindicatele au dat dovadă de aceeaşi opacitate ca şi partidele politice în ceea ce priveşte viitorul economiei şi crearea unei baze solide de dezvoltare. Membrii sindicatelor nu au ştiut să-şi formeze şi să-şi păstreze platformele de revendicări, s-au lăsat manevraţi politic şi nu au dat semne de virulenţă atunci când drepturile câştigate le-au fost ameninţate.
J’accuse mass media din România! O acuz pentru că din primele ei zile de libertate nu a ştiut să-şi formeze un cod deontologic, nu a ştiut să-şi stabilească şi să respecte un nivel minim de profesionalism. Primele ziare libere au avut un caracter preponderent erotic, fiind înlocuite ulterior de tabloide în care pornografia este la ea acasă. Niciun mijloc mass media nu a avut în vedere rolul educativ pe care îl are aceasta în cultura unei ţări, niciunul nu a cultivat responsabilitatea şi profesionalismul. Astăzi, citim articole scrise de redactori agramaţi, articole care sunt apologii ale nimicului. Publicaţiile sunt de un partizanat făţiş, iar minciuna şi dezinformarea abundă. Posturile de radio transmit în limbi neînţelese de majoritatea locuitorilor ţării, iar emisiunile lor sunt permanent amendate datorită conţinutului lor deplasat. Posturile de televiziune au ajuns să transmită filme pentru copii la care şi unui adult îi este greu să se uite. În general, mass media românească s-a complăcut în a fi transformată în trambulină de vot, creând în mintea oamenilor confuzia că alegerile se fac pe baza concursurilor televizate de întrebări şi răspunsuri sau de telegenie, în loc să se facă pe baza rezultatelor palpabile şi a activităţii personale.
J’accuse cetăţenii României! Da, noi, chiar noi suntem părtaşi la situaţia în care am ajuns. Societatea civilă a fost şi a rămas doar o noţiune, iar atunci când aceasta a ieşit la iveală a făcut-o din motive de partizanat politic. Nu am ştiut să ne organizăm, nu am ştiut să ne grupăm, nu am ştiut să ne ajutăm, nu am ştiut să ne susţinem interesele, am dorit răul celui de lângă noi. Am refuzat cu îndârjire să ne gândim la ziua de mâine. Bunăstarea vecinului a fost un motiv de ură şi invidie şi nu unul de emulaţie. Ne-am limitat la interesele noastre mici şi egoiste scăpând din vedere că suntem părţi ale unui sistem. Am fost impresionaţi să atraşi de poza unui candidat şi nu de abilităţile lui profesionale. Datorită nouă au ajuns în parlament analfabeţi şi oameni fără nicio pregătire politică. Noi i-am trimis acolo, nimeni altcineva. Şi tot noi i-am lăsat să-şi facă mendrele. Nu am dat dovadă de spirit civic, nimic din ceea ce priveşte societatea nu ne-a interesat. Ne-am lăsat copiii pradă unui sistem educaţional aleatoriu, rezumându-ne să dăm vina pe şcoală. Ne-am lăsat bătrânii pradă disperării uitând că şi noi vom ajunge odată la fel. Ne-am lăsat amăgiţi de vorbe şi promisiuni iterate cu ocazia alegerilor, în loc să ne lăsăm conduşi de fapte. Ne-am lăsat amăgiţi de lacrimi de crocodil fără să ne gândim la urmări. Noi suntem cei care îi rugăm pe doctori sau pe funcţionari să ia mită, după care ne plângem de corupţia din societate. Am refuzat să ieşim din matca strâmtă şi comodă a concepţiei de “tătuc conducător”, am refuzat să învăţăm ce e bine şi civilizat de la cei din jurul nostru, devenind exportatori de hoţie şi prostituţie. Noi suntem cei care încurajează prin acceptare neamprostia şi vulgaritatea. Am refuzat să învăţăm să stăm pe picioarele noastre. Şi să stăm drept.
Să auzim de bine!