Limba de râs

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Despre modul în care limba română este stâlcită, pocită şi batjocorită am mai scris. La fel şi despre ridicolul cu care se acoperă cei care folosesc neologismele la modă fără discernământ, cum am scris şi despre snobismul jalnic al celor din publicitate.
Am scris şi despre lipsa totală de autoritate a forurilor competente şi neimplicarea acestora în a împiedica metisarea limbii române. Vi se pare că exagerez? Atunci urmăriţi un film indian. Veţi avea ocazia să ascultaţi limba hindi, o limbă milenară, siluită de englezisme. Dar, măcar, ei au scuza că au fost colonie. Noi, se pare că dorim să fim.
Există o aviditate, o dorinţă cvasi-unanimă de a substitui cuvintele româneşti cu echivalentul lor englezesc, deşi acest lucru nu aduce nicio îmbunătăţire exprimării. Fenomenul este asociat celui de omitere cu bună ştiinţă a diacriticelor, acuzat fiind Windows-ul, deşi nu am mai întâlnit o asemenea atitudine la alte naţii. Aţi văzut o publicaţie franceză, de orice natură a ei, fără acentele sau diacriticile cuvenite? Dar una germană fără umlaut-uri? Poate vreuna cehească? Sau ungurească? Nu, în niciun caz. Deşi niciuna nu poate fi suspectată că nu foloseşte Windows-ul... Noi suntem port-drapelul acestei atitudinii duşmănoase faţă de propria limbă.
Dar această atitudine nu duce doar la aspecte patetice atât ale limbii române, cât şi ale vorbitorilor unei asemenea limbi stâlcite, ci şi la unele hilare.
Într-un interviu recent, una din membrele unei trupe româneşti, pe care am auzit-o cântând doar englezeşte şi care este foarte promovată de un post de televiziune, spunea, la terminarea unui flash mob: A fost foarte fan (fun, în englezeşte, limba română fiind una fonetică). Numai că fun este substantiv, nu adjectiv şi traducerea exprimării ei ar fi: A fost foarte distracţie. Dacă chiar dorea să fie englezită, corect ar fi fost să spună: A fost foarte funny, funny fiind adjectiv şi însemnând distractiv, traducerea putând fi în acest caz: A fost foarte distractiv, ceea ce ar avea un oarecare sens. Iată cum snobismul face casă bună cu prostia, rezultatul ducând la aspecte hilare.
Dar dacă aspectul de mai sus nu vi s-a părut o culme a veseliei, haideţi să vedem un titlu scris într-o publicaţie care are oroaore de diacritice: Nasul lui Jean de la Craiova, călcat de recuperatori!
Da, exact aşa scrie: Jean de la Craiova a fost călcat pe nas de recuperatori. Cumplit moment să te calce nişte recuperatori tocmai pe nas, ştiut fiind faptul că aceştia sunt persoane, în general, cu gabarit depăşit. Oare nu l-a durut nasul după aceea?
Să auzim bine!

Graţierea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu ceva timp în urmă, un bun prieten mă întreba de unde mă inspir pentru articolele mele, de unde scot zeci sau sute de teme pentru articole. Răspunsul a fost simplu: viaţa mi le oferă. Nu trebuie să inventez nimic, nu trebuie să fabulez, nu trebuie să stau treaz noaptea ca să caut subiecte. Ele apar la tot pasul pe cale naturală. Şi iată unul dintre ele.

Deşi sunt un duşman înverşunat al fotbalului, cel puţin al celui românesc, ideea de dreptate nu-mi este mai puţin vie. Iar în ultimul timp, subiecte pe această temă curg cu nemiluita. Nu includ aici plângerile jalnice şi lipsite de orice urmă de bărbăţie ale “luptătorului luminii”, ci graţierea unui fotbalist, pe numele lui Gică Popescu. Deşi omul s-a exprimat cât se poate de demn că nu doreşte aşa ceva, iată că subiectul nu a putut fi evitat nici de domnul Ponta.

Fost procuror, deci având o puternică pregătire juridică, domnul Ponta se exprimă în sensul că, dacă ar fi preşedinte, l-ar graţia pe respectivul fotbalist pentru că, nu-i aşa, statul nu are nimic de câştigat din asta.

Deşi pregătirea mea juridică nu este nici cât o umbră a celei avute de domnul Ponta, sunt nevoit să fac precizarea că această afirmaţie este una aiuritoare. Luat de valul electoral şi al atragerii de voturi, se pare că domnul Ponta face această afirmaţie în scopul câştigării adeziunii simpatizanţilor fotbalistului împricinat. Pentru că altfel nu pot justifica eroarea că vinovaţii nu trebuie închişi sau trebuie eliberaţi pentru că nu aduc profit.

Niciun puşcăriaş nu a adus profit ba, gândindu-ne la drepturile omului pe care doar ei le revendică, nu şi victimele lor, puşcăriile sunt o sursă de cheltuieli enorme, începând cu condiţiile de detenţie şi terminând cu asistenţa oferită acestora.

Mergând pe acestă idee, ar trebui desfiinţate puşcăriile pentru că, nu-i aşa, ce câştig are statul că, de exemplu, un hoţ de buzunare este închis? Niciunul. De când sunt puşcăriile pe lume, şi un copil de la emisiunea “Copiii spun lucruri trăsnite” ştie că această instituţie are cel puţin două roluri: de pedepsire a vinovatului şi de izolare a răufăcătorului pentru binele societăţii. De câştig de pe urma acestuia nu se pomeneşte nici măcar în cazul ocnaşilor sau a celor condamnaţi la muncă silnică.

Revenind antipatia pe care mi-am declarat-o la început faţă de fotbal, sper ca fotbalistul Gică Popescu să dea dovadă în continuare de aceeaşi demnitate (pe care i-am admirat-o) şi să nu cupleze la asemenea idei de profit...

Să auzim de bine!