Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca tot studentul cu bursă, singura modalitate de a îmbina plăcutul cu utilul pe parcursul vacanţei de vară este angajarea. Alţi colegi mi-au luat-o de mult înainte şi eu încă nu mă hotărăsc. Mirciulică şi Mihăiţă mă asaltează zilnic cu ameninţarea că ei pleacă la mare.
- Aveţi bani?
- Nţ.
- Aveţi unde sta?
- Nţ.
- Aveţi ce mânca?
- Nţ.
- Atunci de ce mergeţi la mare?
- Ca să ne distrăm.
- Unde şi pe ce bani veţi sta? continui eu seria întrebărilor.
- Asta e treaba TA, vine răspunsul lor la unison.
E discuţia care are loc aproape zilnic. Îmi fac o socoteală elementară că, dacă merg la mare, nu mă mai pot angaja, iar dacă mă angajez, sigur nu voi mai vedea marea cea mare. Mirciulică, deşi are un IQ sub valoarea 12, vine cu soluţia:
- Hai, măi, te angajezi pe litoral. Găseşti tu ceva, acolo, nu se poate.
Îndemnul lui îmi dă aripi. Iar Mirciulică, ispititor ca o sirenă, continuă:
- Tu o iei înainte, te angajezi şi, după ce ai rezolvat problemele, ne cauţi şi nouă cazare. Noi venim şi gata, totul e rezolvat, tu munceşti şi astfel ne poţi plăti cazarea şi masa.
Iată ce simplu se poate rezolva cea mai complexă problemă, îmi spun în gând şi o iau din loc. A doua zi debarc în gara Constanţa şi încep căutările. Piaţa e plină de solicitări pentru ingineri frigotehnişti, comis voiajori, doctori veterinari, asistente maternale, proiectanţi principali, directori de magazin, contabili, sudori categoria a II-a, dar nimic sezonier. Abătut, mă plimb pe faleza din Mamaia, gândindu-mă ce le voi spune la raportul de seară. Cu coada ochiului, văd o hârtie lipită de o vitrină: Angajăm salvamari. Frânez brusc, iau datele de contact şi mă reped la sediul respectiv. A doua zi sunt angajat ca salvamar (deşi în cartea de muncă scrie marinar) cu zonă clară de patrulat, test de competenţă luat cu brio şi barcă pe inventar. Odată cu angajarea s-a rezolvat şi problema cazării: pe mal, printre nişte terase, o magazie părăsită ţine loc de depozit pentru vâsle, parâme şi alte accesorii din dotarea salvamarilor. Iar pe colacii de parâme se doarme excelent. Îmi sun prietenii şi le spun cu bucurie că am rezolvat nu numai problema angajării, dar şi cazarea. Iar după două zile o rezolv şi pe cea cu mâncarea. Ospătăriţele de la terasele din zonă au ajuns să mă cunoască şi mă hrănesc moka.
Acum, ca să respect adevărul istoric, prietenii mei nu prea sunt încântaţi de confortul oferit, dar având în vedere avantajele financiare, acceptă fără prea multe proteste. Singurele griji pe care le am sunt să nu îi pocnesc prea tare cu vâsla pe înotătorii temerari, iar dacă văd că vreunul se îneacă, să verific înainte de a-l apuca de păr dacă poartă perucă. Există însă şi alte griji, mai profunde. Una din ele este aceea de a şti să manevrezi barca. Trebuie să fii atent în permanenţă ca axa longitudinală a bărcii să fie permanent perpendiculară pe val. Altfel, cel mai mic val te poate răsturna fără probleme.
Zilele trec şi nimic deosebit nu se întâmplă. Turiştii îşi văd liniştiţi de bronzatul lor, unii vin şi alţii pleacă, marea e calmă, copiii se bălăcesc la mal împreună cu părinţii, iar cei cu spirit întreprinzător se apucă de construit castele cu găletuşele din dotare. Prietenii mei sunt mulţumiţi până la urmă că banii pe care îi câştig ne ajung tuturor şi chiar văd la ei o oarecare plăcere atunci când vine ora culcării pe colaci.
Ziua de azi e ca toate celelalte, exceptând faptul că marea e puţin montată. Adică are valuri. Un vânt rebel a început să bată în timpul după amiezii şi nu dă semne că ar vrea să se oprească. S-a terminat şi programul de plajă, aşa că turiştii se retrag în grupuri compacte spre hoteluri, iar noi, salvamarii, începem să venim cu bărcile la edec. Cel din dreapta mea dă semne evidente că nu poate controla barca aşa cum trebuie: când e pe val, când lângă. Mă uit spre el şi îl văd cum se chinuie la rame. Sunt oarecum mirat de comportarea lui pentru că până acum se exprimase în numeroase rânduri că este un as al navigaţiei şi că străbunii lui au fost spânzuraţi pentru piraterie... Ajung cu barca la mal şi încep să o trag la edec ajutat de prietenii mei. O ultimă privire spre coleg tocmai la timp ca să-l văd cum dispare sub valul care îi răstoarnă barca. După câteva clipe, îi văd capul cum apare ca un dop, iar strigătele lui acoperă vuietul valurilor:
- Ajutooor! Mă îneeec! Nu ştiu să înooot!
Să auzim de bine!
