O raită prin Braşov

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că viaţa ne readuce pe plaiurile Ţării Bârsei după mai bine de o jumătate de an. Pornesc motorul maşinii pe la ora opt şi un sfert, spunându-i soţiei, fără nicio intenţie jignitoare: vom ajunge la hotel la ora unu. Paşnică şi obişnuită cu evaluările mele temporale, se mulţumeşte să-şi pună centura şi să desfacă sticla cu sucul cel dătător de viaţă, de care nu mă pot lipsi atunci când conduc. O oprire la o staţie de benzină pentru o alimentare consistentă şi, în sfârşit, pornim la drum.
Drumul din Bucureşti până în Poiana Braşov este lung şi dificil pentru nişte oameni obişnuiţi cu etape scurte de mers, de cel mult o mie cinci sute de kilometri pe zi, aşa că se impune o oprire de refacere ghiciţi unde? Exact, în Sinaia, la localul cu ciorba de burtă mult visată. Fără precizări suplimentare, chelnerul ne aduce ditamai porţiile, însoţite de obişnuita smântână şi obişnuiţii ardei iuţi (care, între noi fie vorba, au meritat toţi banii).
Cu burţile gogonate reintrăm în traseu respectând viteza legală, prilej de a observa că sinaioţii au terminat să-şi pună bordurile şi, probabil, aşteaptă nerăbdători primăvara pentru a le schimba şi pe acestea... La intrarea în Predeal virăm la stânga şi intrăm pe traseul spre Râşnov pe care îl parcurgem admirând culorile minunate ale pădurilor într-o toamnă târzie. Intrăm în Poiana Braşov fără de greşeală şi, după un scurt proces decizional, virez stânga pentru ca, după vreo sută de metri să ne apară hotelul pe partea dreaptă. Parchez regulamentar, opresc motorul şi mă uit semnificativ la ceasul meu antiacvatic, antimagnetic şi antiseptic: este fix ora treisprezece.
După o procedură de cazare foarte rapidă aburcăm bagajele în cameră şi rămânem bujbe în mijlocul ei: vremea este mizerabilă şi niciun medic nu ţi-ar recomanda o plimbare în atari condiţii. Ne mulţumim să despachetăm realaxaţi, să ne schimbăm de haine la fel de relaxaţi şi să dăm o scurtă raită pe aleile staţiunii şi mai relaxaţi, de unde ne întoarcem bine muraţi, cu toată folosirea intensivă a umbrelelor. O cină pe care o doream frugală se transformă, datorită insistenţelor ospătarului, într-un adevărat festin, ceea ce face ca, ulterior, să urmărim emisiunile la televizor culcaţi pe spate deoarece burţile ne împiedică obţinerea altei poziţii. Adormim cu ochii pironiţi pe geam, la primii fulgi care au început să cadă...
A doua zi ne sculăm pe la ora nouă, hăpăim cu poftă un mic dejun consistent şi decidem, văzând că urgia se mai domolise, să dăm o fugă până în Braşov. Prima observaţie pe care o putem face este gradul crescut de motorizare al braşovenilor, grad care face ca găsirea unui loc de parcare să frizeze paranormalul. Kilometrii făcuţi întru îndeplinirea acestui deziderat ne prilejuiesc o a doua observaţie: nu reuşim să vedem mutată, ruptă sau îndoită nici măcar o bornă pentru împiedicarea parcării, nu reuşim să identificăm nici măcar un separator vertical (acelea din cauciuc) călcat, îndoit sau rupt, nu reuşim să vedem niciun separator orizontal mutat de la locul lui sau smuls. Toate, dar absolut toate sunt la locul lor, în stare intactă. Toate străzile sunt marcate, toate locurile de parcare sunt delimitate şi numerotate, toate sunt la locul lor, funcţionează şi nimeni nu le ignoră sau nu le distruge. Este o senzaţie stranie pentru un bucureştean, fie el din Drumul Taberei, ca să vadă cum şoferii nu întorc maşinile călcând separatoarele, cum şoferii parcheză fără să îndoaie bornele, cum şoferii se respectă pe sine respectându-i pe ceilalţi.
Şi găsim un loc de parcare, un loc cu verdeaţă (cu plată, e drept) în parcarea unui supermagazin. În parcare este un automat unde introduci suma aferentă timpului de staţionare. Când ţi-ai terminat treaba, te urci în maşină şi pleci. Dacă ai depăşit timpul, te duci la paznic, plăteşti diferenţa, te urci în maşină şi pleci. Braşovul se pare că este un oraş al oamenilor civilizaţi, din moment ce vedem doi ţigani care, fără scandal sau discuţii inutile, vin de bună voie şi nesiliţi de nimeni să plăteasc staţionatul suplimentar fără gură mare sau scandal, la fel de civilizaţi ca oricare alţi cetăţeni.
Dacă tot suntem în parcarea unui magazin, atunci haidem să vedem şi magazinul. După câteva ture obositoare prin diferite raioane, soţia mă roagă să o aştept pentru a merge la grupul sanitar. Prilej pentru mine de a întâlni noi surprize. Aşa cum stau pe un scaun şi aştept, văd cum una din vânzătoare se apropie de intrarea în grupul sanitar, o vede pe femeia de serviciu şi îi spune „Bună ziua!”, după care intră. Mă gândesc la posibilitatea ca vânzătoarea să fie sub influenţa băuturilor alcoolice, dar iată că o altă vânzătoare se apropie, îi spune femeii de serviciu „Bună ziua!” şi intră. E mult, prea mult pentru un bucureştean, aşa că mă ridic nervos de pe scaun, tocmai când un domn (care, după port, nu pare a fi vânzător) se apropie cu aceleaşi intenţii, o salută pe femeia de serviciu şi intră. Dumnezeule, se pare că populaţia civilizată din România s-a retras aici, în Braşov!
Reîntorşi în mediul exterior, pornim în periplul nostru pe străzile oraşului sucindu-ne gâturile în toate direcţiile pentru că, să ştiţi de la mine, Braşovul este un oraş cu case frumoase. Kilometrii parcurşi pe străduţele oraşului şi căutarea unor locaţii sau obiective le prilejuiesc localnicilor etalarea întregii lor amabilităţi. Ni se dau referinţe cât se poate de precise, cu distanţe măsurate la metru, indiferent că e vorba de civili sau poliţişti, toate cu zâmbetul pe buze şi cu toată deferenţa. Chiar ne simţim bine pe străzile Braşovului, aşa că refuzăm să ne întoarcem la maşină. Şi bine am făcut, pentru că iată, în timp ce admirăm o clădire, ne este dat să ascultăm dialogul dintre un tânăr şi un domn mai în vârstă, prin care junele îşi etalează efectul total de convertire obţinut de propagandă. “Gândeşte-te şi tu”, spune tânărul, „suntem în NATO, suntem în Uniunea Europeană şi noi importăm gaze de la ruşi. E posibil aşa ceva? Spre asta ne îndreptăm?” Nu, sigur că nu e posibil, îmi vine să-i explic junelui. Chiar dacă toată Europa (nu doar cea occidentală), în frunte cu Germania, importă gaze de la ruşi, noi trebuie să importăm de la portughezi, ca să nu ne mai suspectăm de comunism.
Iată că drumurile ne duc spre un loc de tradiţie, un loc nu numai frumos, dar şi gustos. E vorba de localul Gaura dulce. Acum, localul are două secţiuni: una modernă şi una clasică. Cea modernă este la stradă, mai vizibilă şi incredibil de frumoasă. Ghirlande şi buchete uriaşe din cele mai bogate flori ornează încăperea şi, deşi nu am intrat, sunt convins că, odată ajuns la interior, ai senzaţia că eşti în Madagascar. Iar pe pereţii vechii construcţii nu sunt scrise măscări sau sloganuri politice, ci precizări de genul „Circulă în oraş şi o glumă pe seama acestui local. Când cineva întreabă unde este Gaura dulce i se răspundea s-o caute în fundul Cerbului” (micul dezacord de timpi nu-mi aparţine). Deşi amuzaţi de cele citite, nu putem să nu facem şi o altă remarcă: numele localurilor. În perioada comunistă localurile erau numerotate, îţi invitai soţia la o cină romantică la restaurantul numărul 456. După Revoluţie, Bucureştii au fost împânziţi de localuri cu nume cât mai englezite, cât mai depărtate de limba română, cât mai snoabe şi atât de sofisticate încât şi salariaţilor lor le este greu să le pronunţe, de parcă în ele ar intra doar locuitori din Commonwealth. Unde eşti tu un “Leul şi cârnatul”, un „La Sfântul Gheorghe ucigând balaurul” sau un „La Nae Cişmea”? Ei bine, în Braşov localurile (cel puţin cele văzute de noi) au nume neaoşe. „Coroana”, „Gaura dulce” şi încă multe văzute de noi au nume cât se poate de sugestive, de neaoşe şi de plăcute. Ce bine s-ar simţi un bărbat care, după o sfadă cu nevasta i-ar spune “Plec la mama”, „La Mama” fiind o cârciumă din vecinătate, în loc de „Plec la International and pan european drink and food establishment”?
Citind aceste titulaturi neaoşe ne simţim bine, ne simţim ai locului şi singurul regret este că nu avem timp suficient ca să le vizităm pe toate. Plecând de lângă local avem ocazia să ne întâlnim cu doamna fără diacritice. Aşa am botezat-o eu, auzind expozeul gramatical pe care îl făcea unui grup de trei copilaşi pe care îi însoţea:
- De ce scrie BRASOV şi nu BRAŞOV? întreabă unul dintre micuţi.
- Pentru că, explică doct doamna, când se scrie cu litere mari nu se mai pun acele semne şi virguliţe care se numesc diacritice.
Regula poate fi valabilă în Zanzibar sau pe vârful Munţilor Altai, dar nu în ţările care îşi respectă limba. Nu am văzut niciun înscris în cehă, germană sau franceză (ţări care folosesc libi cu diacritice) scris cu majuscule sau minuscule, cu bold sau italice care să nu respecte semnele diacritice, cu o excepţie: România cu limba ei batjocorită de toţi şi cu orice prilej, limba română.
Oarecum dezamăgiţi de nivelul cultural etalat de doamna fără diacritice, ne continuăm plimbarea timp de încă vreo două ore. Plouă mocăneşte, preludiul ninsorii ce va să vie, noi ne plimbăm pe străzile Braşovului, admirăm clădirile şi facem poze (pe care, de altfel, le puteţi vedea pe http://fotobloguldindrumultaberei.blogspot.com).
Cu greu ne îndurăm să părăsim Braşovul şi ne îndreptăm spre parcarea unde lăsasem maşina. “Victorie!” îi spun soţiei arătând spre locurile libere din jurul maşinii noastre, lucru foarte important atunci când vrei să scoţi din pacare o maşină cu care ai reuşit să ocupi locul având doar trei centimetri liberi de fiecare parte. Ne apropiem voioşi, zornăind din chei, cu gândul că într-un minut vom fi liberi. Ce nu am observat noi a fost că, datorită ploii şi înclinării, zăpada pe care nu o curăţasem de pe acoperişul maşinii se prelinsese acum pe parbriz. Iar timpul necesar pentru curăţare a fost exact timpul necesar ca să se ocupe toate locurile libere din jur...
După un număr sporit de manevre, ajutat de soţie şi de senzorii de parcare, am reuşit să scot maşina şi să pornim spre casă, adică spre Poiana Braşov. Frumuseţea peisajului ne ajută să tecem peste injuriile şi clacsoanele şoferilor grăbiţi, care nu înţelegeau de ce trebuie să urci spre Poiană cu 20 km/oră...
Uite d’aia, pentru că avem o ţară frumoasă, cu oraşe frumoase, iar Braşovul este unul dintre ele.
Să auzim de bine!

Thasos în doi (10)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mâncăm micul dejun oarecum plouaţi. Şi la propriu şi la figurat. Naşu’ a plecat azi dimineată, tocmai când ne obişnuisem. Blestemăm săritul în piscină cu telefonul în buzunar care ne-a făcut să pierdem trei zile de petrecere împreună şi ne facem planurile pentru azi. Pentru că sunt nori şi trage a ploaie (erh, barometrul meu funcţionează şi aici, departe de casă) decidem să vizităm Melies şi, eventual, să vizităm fabrica de ulei de măsline.
Luăm drumul spre Skala Marion şi, pe breteaua cunoscută acum, ieşim pe sub şosea spre Melies. Drumul e superb şi, vă rog să mă credeţi, merită parcurs doar pentru peisaj. Încă odată ne minunăm de efectul datorat lipsei formelor de relief intermediare şi trecerea bruscă de la nivelul mării la cel al muntelui. Deşi nu sunt înalte (la noi sunt echivalentul dealurilor), această trecere bruscă îţi creează imagine unor piscuri înfricoşătoare prin înălţimea şi abruptul lor.
Peisajul este pigmentat de turme de capre, care de care mai simpatice, pe care le fotografiez de zor. Şi ajungem în Melies. O localitate pe cât de mică, pe atât de frumoasă, iar străzile tradiţionale înguste şi înclinate îşi au locul lor aparte. Cât timp ne învârtim pentru a ne stabili o direcţie, avem ocazia să vedem o lecţie de şoferie oferită de un grec care îşi întoarce maşina cu patru persoane în ea pe o stradă înclinată la 30 de grade, îngustă de nu puteau trece două maşini în acelaşi timp.
Primul obiectiv este chiar localitatea. Casele sunt clădite pe pantele muntelui, sprijinite unele de altele, pornind unele din altele, formând un fel de fagure uman. Margând pe aceste străduţe ajungem la biserică. Deşi renovată, păstrează prinse în noile ziduri elemente ale vechii construcţii. Facem poze şi ne întoarcem conduşi de săgeţi indicatoare spre “vechea piaţă”. Piaţă care, de fapt, este un spaţiu de vreo două sute de metri pătraţi în care se deschid trei taverne şi gospodăria unui localnic mai înstărit. În buna tradiţie grecească, nu sunt împrejmuiri, aşa că suntem la un pas de a lua loc la masa gospodarului (care tocmai pusese de un grătar cu familia...) în locul mesei uneia dintre taverne. Lăm loc şi instantaneu ne este adusă obişnuita sticlă cu apă rece şi pahare. Comandăm câte un suc şi o cafea grecească şi schimbăm câteva cuvinte cu o jună şi veselă chelneriţă, care ne spune că am putea vizita lacul aflat la doar doi sau trei kilometri depărtare pe un drum accesibil şi că fabrica de ulei e închisă până în noiembrie. Admirăm liniştea localnicilor risipiţi pe la mese şi încercăm să ne integrăm în ea. Localnicii vin, iau loc la mese, comandă un mizilic şi, dacă tot stau la taclale, patronul îi mai pune la mici treburi gospodăreşti, cum ar fi ştersul tacâmurilor. Se cunosc, sunt vecini, aici s-au născut, aici trăiesc şi aici vor muri, unici în trăsături, dar identici în comportamente, formând o comunitate de care, chiar dacă nu se mândresc, nici nu se vor despărţi. Crescut într-o comună întinsă pe vreo trei kilometri în lungul şoselei, cu case bine ascunse după garduri, îmi este dificil să intuiesc în totalitate mentalitatea unor oameni care stau cu uşile deschise tot timpul, cu case crescute una din alta şi cu pieţe de zece metri pătraţi din care se deschid intrările a trei gospodării.
Sentimentul de linişte, de calm, de înţelegere este atât de profund încât ne desprindem cu greu. Înainte de a părăsi “vechea piaţă”, o chem pe juna chelneriţă şi îi spun:
- Aici este un loc minunat! Este un mic colţ de rai.
Şi atunci, am parte de unul din şocurile acestui concediu când, fata, care părea o fire veselă, îmi răspunde cu privirea în gol şi cu o voce atât de seacă şi de goală, încât şi acum, când scriu, mă trec fiori:
- Da. Un colţ de rai.
Fără intonaţie, fără semne de punctuaţie, un glas sec de robot uman. Plecăm gândindu-ne la sensurile cuvintelor ei şi îndrept maşina spre lacul dorinţelor noastre imediate. Şi intrăm pe un drum forestier din care apar pietre atât de ascuţite, încât îmi este frică să nu-mi taie cauciucurile. Deşi eu sunt membrul familiei cu apetitul cel mai ridicat pentru risc, refuz să mai parcurg chiar şi un metru şi ne întoarcem, mulţumiţi cu faptul că măcar vom revedea peisajul superb al drumului până în Skala Marion.
Ajunşi la şosea ne îndreptăm spre Limenas cu intenţia de a identifica monumente nevizitate până acum. În Limenas deja picură uşor şi parchez în faţa unei clădiri aparent anodine, dar care, după ce cobor, se dovedeşte a fi fostul sediu al partidului extremist Χρήση αύγη/Zori de aur. Din câte ştiu, partidul este acum interzis pentru că au ajuns să se dedea la crime, dar asta nu ne împiedică să ne suim în maşină şi să plecăm în trombă spre o altă parcare...
Şi avem noroc în campania noastră pentru că, deşi a început să plouă binişor, apucăm să fotografiem templul lui Hercule, templu care mă îndeamnă la unele cugetări mai adânci. Construcţia, aşa cum este ea acum, o ruină, ocupă o suprafaţă ce mi se pare uriaşă, cred că sunt peste două mii cinci sute de metri pătraţi. Ori, ca o comunitate să construiască pentru un zeu, important, ce e drept, dar nu primordial în panteonul grecesc, un templu atât de mare, asta înseamnă că este vorba de o mare comunitate, de un organism potent şi funcţional. În general, când auzi sintagma „insule greceşti” te gândeşti la comunităţi minuscule, cu câteva case vopsite în alb şi plaje imense. Dar iată că aici, în Thasos, pe o insulă care nici măcar nu e printre cele mai mari, acum două mii de ani existau nu câţiva primitivi care săreau dintr-un copac în altul târându-şi cozile de maimuţă, ci o comunitate civilizată puternică, cu un mare potenţial uman şi economic, cu un ridicat nivel cultural şi economic care, doar uitându-te la aceste ruine, îţi apare în toată măreţia ei. Adăugând la acest templu Agora (uriaşă şi ea, pe care am vizitat-o în anii anteriori), Acropole, templul lui Dionysos, zidurile cetăţii şi porţile ei de intare, îmi apare o imagine grandioasă a oamenilor de aici, a civilizaţiei pe dalele căreia călcăm chiar acum.
Norocul ne surâde în continuare şi descoperim Poarta lui Zeus şi a Herei, construcţie la fel de impresionantă, precum şi Arcul lui Galerius (împărat roman care ocupă un loc aparte în sufletul meu), construcţii care nu fac decât să contureze şi mai bine imaginea unei Grecii antice pe care noi doar bănuim că o cunoaştem.
A trebuit să luăm Limenasul de două ori la picior de la un cap la altul ca să găsim o terasă cu scaune uscate după ploaia abia terminată... dar găsim şi ne aşezăm comod, dar nu pentru mult timp, pentru că locul devine foarte înghesuit. Mai mult, chelnerul vine şi preia comanda unei familii venite după noi. Sunt nervos pe ploaie, sunt nervos pe îngesuială, aşa că fac ce n-am făcut niciodată: mă iau la harţă cu omul. În timp ce se pregătea să le ia comanda, îl apuc de braţ şi îi spun scurt, în engleză, privinndu-l crâncen:
- Şi noi?
- Ce e cu noi? îmi răspunde omul mirat, dar politicos.
- Nouă când ne iei comanda? Stăm aici de cincisprezece minute.
- Cincisprezece minute, domnule? se miră el nevinovat.
- Da.
- O iau acum, îmi spune şi se întoarce cu carnetul spre noi.
- Nu, acum nu mai vreau nicio comandă. Ia-o la masa vecină şi mai vedem...
După vreo cinci minute, soţia îmi face semne:
- Fii atent, dă-i comanda! Omul aşteaptă în spatele tău.
Tocmai în acel moment îmi este dat să aud o conversaţie în grecește între chelnerul împricinat şi un coleg:
- Ce faci? De ce nu-i iei comanda?
- Mai aştept. Domnul este foarte supărat şi mi-e frică.
Impresionat de faptul că, şi atunci când vorbesc despre un client în particular, o fac cu politeţe, îl chem, îi dau comanda şi îi spun:
- Îmi pare rău că am fost nervos. Stai liniştit, nu sunt supărat. Vreau să rămânem prieteni.
Omul râde, dăm mâna, dar nu mai stăm mult din cauza înghesuielii.
Mâncăm la taverna cu meniul de patru euro şi jumătate şi am parte de o altă întâmplare. Văzându-mă cu banii în mână, unul dintre chelneri vine să-i încaseze, prilej cu care îi spun să reţină zece euro, în loc de nouă euro. Omul plecă cu banii şi revine după două minute cu restul pentru nouă euro, spunându-mi că nu poate lua mai mult decât a costat... Unde sunteţi, o, voi, chelneri din Bucureşti...
Plecăm oarecum ruşinaţi şi comutăm urgent pe meniul de clătite şi tot soţia este aceea care conduce pe drumul spre hotel. Iar aici, ei bine, aici avem o surpriză: ni s-a adus televizorul în cameră!
Să auzim de bine!

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un mic dejun copios ne trezeşte la realitatea înconjurătoare: este o nouă zi şi noi încă nu am plecat. Drept pentru care ne fixăm în chingile maşinii şi decidem să atacăm Braşovul.

Identificăm urgent calea de urmat datorită faptului, surprinzător în România, că există indicatoare rutiere pe tot locul. Intrăm în Braşovul dorit pe o stradă în pantă şi găsim loc de parcare chiar în faţa hotelului ARO. Ca să fiu sincer, prin Braşov am trecut de nenumărate ori, dar de fiecare dată în aceeaşi manieră, adică am trecut. Spre ruşinea noastră, nu ne-am oprit niciodată suficient timp ca să apucăm să vedem ceva ca lumea. Ca orice provincial de Bucureşti, habar nu am cum să folosesc parcometrul în dreptul căruia tocmai am oprit. Dar amabilitatea aborigenilor nu se dezminte şi un cetăţean cumsecade ne dă indicaţiile strict necesare. Bag în parcometru monedele necesare unei staţionări de o oră, traversăm şi ne oprim nehotărâţi de direcţia în care să apucăm, dar cu o întrebare nerostită pe buze: şi dacă vom sta mai mult de o oră, ce vom face? Vin fuga la maşină de acolo de unde voi fi şi mai bag o monedă?

În acesta econdiţii, vedem un cetăţean cu aspect paşnic şi îl abordez:

- Bună ziua! Noi nu suntem din Braşov. Sunteţi amabil să ne spuneţi în ce direcţie să o luăm dacă vrem să vizităm ceva interesant?

- Sigur că da! ne răspunde amabil omul. O luaţi pe strada asta la stânga. Nu aveţi câţiva lei să ajutaţi un om amărât?

Miloasă, soţia îl îndatorează cu câţiva lei şi ne îndepărtăm oarecum surprinşi de acest mod intim de abordare a turiştilor.

Mergem cu capetele pe sus, nu pentru că suntem trufaşi, ci pentru că adorăm clădirile minunate, iar Braşovul are clădiri minunate. Aproape la fiecare zece metri trebuie să ne oprim pentru că este ceva frumos sau interesant de fotografiat. Din fotografie în fotografie ne trezim în Piaţa Sfatului şi acolo, ce să vezi, în spatele câtorva clădiri se iveşte Biserica Neagră în toată splendoarea ei. Tremurând de nerăbdare, ne îndreptăm spre uşa uriaşei biserici cu dorinţa de a vedea şi fotografia. Am citit despre ea, am văzut-o în nenumărate reportaje, ard de nerăbdare să o admir în realitate.

Dar speranţele ne sunt brutal spulberate. Nu numai că nu am voie să fotografiez (chiar şi fără bliţ), dar trebuie plătită o taxă de opt lei de persoană. Refuz intrarea nu pentru că taxa mi se pare uriaşă, ci pentru că este o taxă pusă pe credinţă. De unde ştie iniţiatorul ei că omul intră ca să se roage sau doar ca să o viziteze? Este prima dată în cariera mea de turist când dau peste o biserică activă, dar cu taxă la intrare. Desigur, mai există biserici cu taxă la intrare (cum e Sf. Sofia în Istanbul) dar nu sunt biserici active, sunt muzee, oamenii intră doar în scop de vizitare.

Supăraţi foc din cauza acestui eşec mai ne învârtim puţin prin piaţă, după care ne reîntoarcem la maşină. După o haltă la un punct de belvedere unde reuşesc să fotografiez o panoramă frumoasă a oraşului, ajungem la hotel mult prea devreme, aşa că decidem să privim lumea de sus.

La pas agale ajungem la staţia de plecare a telecabinei şi o abordăm pe aceea care urcă cel mai sus. Şaptezeci de lei ne costă două bilete, de unde tragem concluzia că schiatul e cu adevărat un sport scump, din momnet ce trebuie să plăteşti asemenea sumă de câteva ori pe zi pentru a beneficia din plin de plăcerile oferite de acest sport. Geamurile cabinei sunt zgâriate de la numeroasele schiuri sau raniţe transportate, aşa că a face o fotografie de calitate în aceste condiţii este o utopie. Dar totuşi încerc câteva...

Opt minute durează călătoria şi un sfert de oră statul sus, pe vârf. Pentru că este ceaţă, vântul bate destul de tare, iar de văzut nu se vede nimic mai departe de zece metri. Coborâm la nivelul staţiunii oarecum consolaţi că, deh, a fost ceaţă, ce să-i faci, prilej de a observa cum sus, pe înălţimi, vântul spulberase toată ceaţa şi soarele strălucea...

Nu ne dăm bătuţi cu una cu două şi, după câteva străzi parcurse, reuşesc câteva cadre de noapte care îmi plac. La hotel nu ne facem încă bagajele pentru că vom avea timp şi mâine, după micul dejun, dar facem un lucru destul de rar întâmplat nouă: ne uităm la televizor. Dar nu pentru mult timp pentru că am reuşit să învăţăm pe de rost toate filmele difuzate de posturile noastre de televiziune...

Pornim a doua zi pe drumul de costişă ce duce la Bucureşti, dar tot pe relaţia Râşnov-Predeal. Asta pentru că, drumul fiind mai puţin aglomerat decât DN1, îmi permit un gest umanitar. Adică, să îi arăt soţiei ce manevre trebuie să faci ca să poţi păstra maşina pe trasă în viraje strânse, chiar dacă sunt negociate cu viteză... Întâlnim drumul naţional şi luăm cap compas Sinaia. Ei bine, dragii mei, există în viaţa oricărui bărbat care trece prin Sinaia un moment de cumpănă: să oprească la o ciorbă de burtă au ba? Sunt un om slab şi supus păcatului, aşa că tragem în parcarea de acum binecunoscută şi ne fixăm la o masă în local. Chelneriţa vine amabilă să ne întrebe ce dorim de la viaţă, dar îi retez elanul scurt: Două ciorbe de burtă! Femeia măreşte ochii şi întreabă mieros: Cu ardei iuteee? Daaa, îi răspund salivând abundent. Şi cu smântână, continui cu ultimele puteri. Vineee! pleacă femeia extaziată.
Mane, tekel, fares (numărat, cântărit, împărţit) spune Biblia. Acestea au fost, dragii mei, impresiile foarte scurte şi sumare ale unei raite prin Ţara Bârsei. Cum ne-am simţit? Excelent! De ce excelent, cu toate că mulţumirea noastră nu a fost deplină? Pentru că peste tot am văzut nu numai locuri minunate, ci şi oameni minunaţi care, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, măcar încearcă să sfinţească locul.

Să auzim de bine!

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cum vă spuneam, ajunşi în parcarea de la poalele cetăţii ne decidem spre cel de al doilea punct: peştera Valea Cetăţii. Drept pentru care luăm drumul înapoi pentru o scurtă distanţă şi, lucru rar întâlnit în România, vedem un panou indicator care ne arată că am ajuns. Parcăm, trecem de bariera cu turnicheţi şi intrăm pe un drum pietruit îngrijit, cu bănci de odihnă pe marginea lui şi, o altă culme a turismului românesc, cu mici panouri care indică ce distanţă mai ai de parcurs şi timpul estimat până la peşteră! Da, îmi plac tot mai mult aceste locuri şi oamenii care le populează.

Aşa cum stau rezemat lângă un mic chioşc aşteptând să vină soţia, văd un domn solid împingând o motoretă pe drumeag. Ajuns în dreptul meu îl salut (vechi obicei montan de pe vremea când eram ghid), omul îmi răspunde şi se opreşte pentru a-şi lega motoreta de un stâlp. O scurtă conversaţie închegată pe marginea utilităţii gestului său se finalizezază cu o remarcă a bunului om de parcă ar fi citit blogul meu: de douăzeci şi patru de ani se fâţâie românii prin cele străinătăţi, dar nimic bun nu s-a lipit de ei, n-au învăţat nimic. E dureros că şi aici, în Ţara Bârsei, îmi este dat să aud de la un necunoscut aceeaşi concluzie nefavorabilă la care am ajuns şi eu...

Ajunşi la peşteră suntem îndrumaţi politicos spre casa de bilete, după care o tânără ghidă ne ia în primire. Bob numărat trecem de turnicheţii de control şi pătrundem în măruntaiele peşterii. Nimeni nu intră neînsoţit de ghidă, iar peştera este dotată cu sistem de alarmă cu senzori de mişcare, astfel că orice turist întârziat sau rătăcit este identificat imediat. Accesul se face pe pasarele metalice în stare excelentă (nu ruginite sau rupte) iar tunelurile sunt iluminate discret.

Acum, accesul în peşteră se poate face în picioare dar, iniţial, accesul se făcea pe burtă pentru că nu exista decât o mică bortă prin care te puteai strecura. Peştera se datorează unui fenomen numit de implozie hidrografică, dar asta nu îi face interiorul mai puţin spectaculos. Trecem pe lângă formaţiunile de la sol numite stalagmite şi ne trec fiori la gândul că  dinozaurii bântuiau locurile în bună voie pe vremurile când o asemenea formaţiune era mai mică cu doar câţiva centimetri...

Ajungem într-o sală de forma unei cupole, sală în care se ţin şi concerte, evident de muzică de calitate. Sala este atât de înaltă încât trebuie să setez bliţul (care este unul de putere) pe puterea lui maximă pentru a putea fotografia tavanul. În dreapta mea, o picătură căzută din tavan plesneşte o stalagmită la intervale regulate într-o explozie de stropi, dar, spre ciuda mea, nu reuşesc să prind momentul deşi fotografiez cu rafală.

Şi iată momentul culminant al vizitei noastre: cu acordul nostru, ghida întrerupe lumina pentru câteva momente. Ce urmează este chipul Întunericului Absolut, este întunericul mormântului. Nimic nu se vede, au dispărut orice repere, nu ştii dacă eşti sus sau jos, dacă mergi la stânga sau la dreapta, singurul lucru pe care îl mai poţi face este să respiri. Nu există niciun mediu mai întunecat, niciun mediu mai absolut în proprietăţile sale. Răsuflăm uşuraţi la reaprinderea luminilor şi suntem bucuroşi nu doar pentru că îi vedem pe cei din jurul nostru, ci şi pentru că ne vedem pe noi.

La ieşire ghida se oferă politicoasă să le facă poze amatorilor cu aparatele lor, dar noi o refuzăm politicos şi ne bucurăm de folosirea telecomenzii. Atacăm coborâşul spre şosea şi se pare că suntem ultimii turişti pe ziua de azi pentru că auzim în urma noastră discuţii privind momentul activării alarmei. Ne suim în maşină, dar ziua nu este sfârşită, aşa că decidem să parcăm maşina la hotel şi să dăm o raită prin staţiune.

Zis şi făcut! O luăm la întâmplare pe străzile staţiunii cu speranţa identificării unor puncte de atracţie. Ei, dragii mei, aici dăm de o lacună a turismului montan local. Pentru că, pe lângă vile şi pensiuni foarte moderne şi epatante, pe lângă hoteluri pompoase sau cu nume pompoase nu dăm peste nimic altceva. Nu ne îndeletnicim cu managementul în turism, dar suntem unanimi în a considera că nu este suficient să asiguri locuri de cazare pentru turişti, chiar dacă e vorba de munte. Pentru că omul, oricât de pasionat schior ar fi, poate mai e pasionat şi de biliard sau vrea să-şi dea copilul în căluşei sau să-i ghicească o babă în palmă şi câte şi

mai câte. Iar noaptea nu prea se omoară cu prezenţa schiorii pe pârtie, ca să nu zic că nu au voie. Ia încercaţi să vă reamintiţi câte posibilităţi de distracţie ştiţi în Mamaia, de exemplu, pe doar o sută de metri de faleză. Aici? Hoteluri şi iar hoteluri, iar lângă ele alte hoteluri. Vrei o pereche de şosete, asta că eşti la munte, la schi? Cucu! Vrei o pereche de apreschiuri pentru că nu mai suporţi clăparii plini de noroiul de pe pârtie? Cucu! Îi plac copilului păcănelele? Cucu! În aceste condiţii, întrebarea firească ce îi vine în minte oricărui turist normal este: de ce să vin aici unde nu am alte opţiuni decât datul pe doage, când pot să mă duc aiurea şi găsesc alte şapte distracţii?

Ne întoarcem la hotel bucuroşi că am reuşit să găsim o tonetă de unde să achiziţionăm a sticlă de apă (că Pepsi nu aveau...).

Să auzim de bine!

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

“Femininul de la curs este cursă?” este întrebarea care mă frământă în momentul când încarc ultimele genţi în portbagaj şi mă aşez la volanul binecunoscut. Cu soţia alături, luăm drumul codrului la modul cel mai propriu, dacă ne gândim că vom merge în Poiana Braşov. Mai bine de patruzeci de minute ne-au fost necesare ca să ieşim din capitala iubitei noastre patrii, la o oră când presupuneam că populaţia se află deja la locurile de muncă şi, pe cale de consecinţă, şoselele vor fi mai libere.

Cu inima oarecum strânsă la vederea unui tamponări în lanţ pe partea cealaltă a şoselei, eveniment cu vreo şapte maşini implicate, intrăm pe DN 1, bucuroşi că am evitat o autostradă mai lungă decât drumul naţional...

Nici nu ştim când am ajuns în Sinaia şi tragem pe dreapta brusc. Brusc din cauză că suntem în faţa hotelului Bulevard, hotel pe care ne-am rezervat plăcerea să-l numim al nostru atunci când suntem în cadru intim. Asta pentru că am fost cazaţi acolo de nenumărate ori, este cald, curat, liniştit şi la restaurant mâncăm cea mai bună ciorbă de burtă existentă pe plaiurile mioritice. Şi aşa facem şi acum, dar după ce îmi comand un ceai fierbinte contra răcelii care mă încearcă. După ce îi promitem şefei de sală că vom reveni pe drumul de întoarcere, ne continuăm drumul pe o şosea relativ liniştită, dar plină de echipaje de poliţie (poate de aia e aşa de liniştită).

Şi iată-ne ajunşi în Poaiana Braşov, dar nu venind prin Braşov, ci prin Râşnov. Intraţi în staţiune suntem puşi în faţa unei dileme manifestată sub forma unei bifurcaţii. Instinctul meu de turist hârşit îmi spune să fac la dreapta. Îl ascult şi după nici o sută de metri nimeresc chiar în parcarea hotelului unde urma să fim cazaţi. După formalităţile înregistrării urcăm la cameră cu un lift chichinit, făcut pentru hoteluri aflate pe malul mării, nu pentru cele de la munte, unde oamenii bântuie cu rucsacuri, schiuri sau alte angarale după ei. Camera este mare, curată, iar baia ne rezervă o surpriză. Animat de acelaşi complex al nanismului, constructorul nu numai că a dotat hotelul cu nişte lifturi cu cabina cât o cutie de chibrituri, dar şi cu o cabină de duş asemănătoare. Este imposibil să ridici braţele dacă închizi uşile cabinei dar, aici e surpriza, chiar cu ele deschise, este imposibil să te mişti fără să atingi mânerul robinetului. Ceea ce va face ca, pe parcursul şederii noastre aici, fiecare duş să capete aspecte scandinave, jeturi de apă clocotită fiind urmate de altele cu apă rece ca gheaţa.

Despachetăm, ne curăţăm aşa, de suprafaţă, ne schimbăm şi atunci are loc unul dintre momentele care dau savoare vieţii în doi şi ţin aprinsă flacăra dragostei. Fără să ne vorbim, fără măcar să ne privim, dar perfect sincronizaţi, facem amândoi acelaşi lucru: ne luăm genţile foto şi ne repezim în maşină. Abia acolo ne privim şi ne întrebăm: încotro? Suntem doi oameni care iubesc turismul şi îl practică de la sculare până la culcare fără rezerve sau tocmeală. Decidem să atacăm cetatea Râşnovului pentru început.

Şoseaua de calitate ne duce la destinaţie cât ai zice Râşnov şi ne trezim într-un loc cu parcare, un loc cu verdeaţă. Iar de aici suntem îndrumaţi spre un tractor cu remorcă camuflat într-un trenuleţ de vacanţă. Chiar dacă este un serviciu privat şi plătit, personalul este de o politeţe rar întâlnită. Suntem îndrumaţi politicos spre casa de bilete şi la fel de politicos ni se deschide uşa vagonetului. La fel de politicos ni se deschide uşa la sosirea în faţa porţilor cetăţii şi suntem îndrumaţi spre intrare. Cetatea ni se înfăţişează impunătoare, dar fără a fi înspăimântătoare. Construită pe ruinele unei foste cetăţi a cavalerilor teutoni, care, şi aceasta a fost construită pe cele ale unei foste cetăţi dacice, Cumidava, atestată pe vremea împăratului Severus, cetatea ocupă un vărf situat cât se poate de strategic. Numit Rosnou în Evul Mediu sau Rosnov ceva mai târziu, numele de Râşnov apare ca o continuare românizată cât se poate de firească. Cetatea nu a fost un castru militar şi nici o reşedinţă domnească, deşi pe aici au trecut Sigismund de Luxembourg, Vlad Ţepeş sau Mihai Viteazul. Construită de meşteşugari pentru a le oferi adăpost contra atacurilor turceşti sau tătare, cetatea nu a fost cucerită niciodată, nici măcar de Mihai Viteazul. O singură dată s-a predat după un asediu, din cauza lipsei apei.

Pereţii abrupţi îi asigură o protecţie efectivă pe majoritatea laturilor, excepţie făcând latura aflată spre Ţara Bârsei, care este mai accesibilă. În punctul cel mai înalt descoperim două binocluri pentru vederi panoramice unde, contra unei monede de cincizeci de bani, ţi se oferă posibilitatea de a admira peisajul înconjurător într-un mod mai detaliat. După o scurtă panoramare începem un periplu pe străduţele cetăţii, prilej de cugetări asupra orgoliului nostru, cel al oamenilor de azi. Pentru că ceea ce se numea în acele vremuri locuinţă era, de fapt, o incintă de aproximativ şase metri pătraţi. Aici era sufrageria, dormitorul şi bucătăria. Casele celor înstăriţi mai aveau un etaj construit deasupra micii încăperi, accesul făcându-se printr-o scară interioară. Iarna, în camera de jos erau adăpostite vitele şi animalele aflate în proprietate, iar la etaj oamenii trăiau şi dormeau pe rogojini, învelindu-se cu cergi. Focul era făcut cu mare parcimonie din cauză că viaţa într-o cetate presupune resurse cât se poate de limitate şi bine chivernisite. În aceste cămăruţe oamenii vremii se năşteau, iubeau sau urau, creşteau copii sau ascultau poveţele bătrânilor, munceau, îşi îngrijeau animalele sau zăceau bonavi, ţeseau sau îşi ascuţeau armele, aici trăiau. Nu cred că există nici măcar un om din zilele noastre, dintre cei care duc o viaţă normală, să îşi imagineze că ar putea trăi chiar şi o singură zi în asemenea condiţii. De fapt, mulţumită unor străbuni muncitori, rezistenţi, modeşti şi căliţi ne datorăm existenţa noi, cei de azi...

Impesionaţi de aceste gânduri, nimerim într-o astfel de căsuţă unde o doamnă, cât se poate de educată şi manierată, ne prezintă un scurt istoric al uneletelor de ţesut cu care ea reuşise să înjghebeze un mic muzeu. Impresionantă colecţie, impresionantă erudiţia doamnei. După suita de poze de rigoare ne îndreptăm spre o altă incintă unde, un domn la fel de erudit şi manierat, ne prezintă o scurtă istorie a locurilor. În mica încăpere sunt adunate diferite obiecte istorice, începând cu hărţi şi teminând cu arme, toate pe cheltuială proprie, singura recompensă fiind câteva rânduri scrise în cartea de oaspeţi. Iată doi oameni de un devotament rar, în faţa cărora ne scotem pălăria, cu atât mai mult cu cât simpaticul istoric local fusese muncitor într-o fabrică de armament... Bunul domn ne pozează cu cea mai mare bunăvoinţă, iar noi ne continuăm plimbarea urcând în turnul de la intrare sau admirând un ditamai motănoiul care prinsese o cârtiţă şi se juca cu ea.

Ne reîntoarcem la tractorul-trenuleţ, unde suntem întâmpinaţi cu aceeaşi politeţe. Mai mult, în acel moment nemaifiind alţi turişti dornici de coborâre, trenuleţul coboară doar cu noi doi. Frumoase locuri, frumoase obiceiuri, frumoşi oameni...

Să auzim de bine!

Regizorul şi sălbaticii (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Formăm un grup de vreo patru ghizi trimişi la cabana Caraiman cu provizii. Oamenii de acolo rămăseseră blocaţi din cauza vremii proaste şi cabanierul dorea să evite apariţia actelor de canibalism, mai ales că erau şi copii de faţă... Cu ocazia asta, la Caraiman făcusem cunoştinţă cu un regizor prost inspirat (deşi, analizând faptele petrecute, am putea spune că era nenorocos) care ne jignise din prima zi. Drept pentru care, noi îi şi plătisem o poliţă atunci când ne solicitase participarea la o scenă cu o momâie pe care trebuia să o aducem în cabană. La sfârşitul zilei, plătind un rând de vin fiert, omul crezuse că ne potolise setea de sânge nevinovat.

Tocmai ne prezintă scenariul lui pentru ce intenţiona să filmăm a doua zi:

- Trei dintre voi vor sta pe marginea râpei, în timp ce, din fundul râpei se aud strigăte de ajutor. Auzind strigătele, unul din voi va coborî în rapel şi după câtva timp, cât ar fi să lege victima, va fi tras de ceilalţi, el urmând să aibă rănitul pe sania Akia. E simplu, nu? ne întrebă el cu un uşor tremur interogativ în glas.

- Nimic mai simplu, răspundem noi. Hai, vă mai lăsăm să mai daţi doar un rând de vin fiert şi să mergem la culcare ca mâine să fim odihniţi, îi sugerăm noi cooperanţi.

Bucuros de confirmarea noastră explicită şi necondiţionată, bunul regizor a mai dat nu unul, ci două rânduri de vin fiert, tocmai bune pentru un somn lin...
A doua zi, după programul de înviorare matinală şi un mediu dejun (nu mai eram de mult la vârsta unui mic dejun) compus din vitamine liposolubile şi carbohidraţi, ne deplasăm în grup compact la parter, în sala de mese, locul cel mai propice pentru completarea necesarului de cerinţe regizorale. Apoi, ne repezim cu căţel şi purcel pe marginea unei râpe din vecinătatea cabanei. Sub coordonarea regizorului, echipa tehnică îşi amplasează echipamentele profitând de vremea ce, se pare, ţine cu noi. Se aude comanda de acum ştiută, unul din noi coboară după buza râpei, leagă sania targă de cordelină după care, cel rămas sus începe să tragă violent şi cu mare viteză de cordelină izbind sania targă de toate stâncile şi steiurile din jur.

- Stooop! zbiară omul tremurând din tot corpul. Stooop! Ce faaaci?

- Îl aduc sus, îi răspunde inocent colegul, trăgând viguros de cordelină.

- Măi omule, îi sare ţandăra regizorului, crezi că eu sunt nebun? Cum o să aduci în halul ĂSTA un om sus? Ai? Îl faci bucăţi, nu-ţi dai seama? Ce mama dracului? Mai presupunem că e şi rănit, continuă el să bombăne.

- Da, răspunde colegul, da’ acum nu e niciun om pe sanie şi m-am gândit că vă grăbiţi că e frig.

- Nu, răspunde sec şi decis regizorul, nu sunt grăbit de loc şi nu simt niciun frig (aici îl credeam, era deja transpirat). De la capăt, decide el.

Se reia amplasarea, se aud strigătele, încă un coleg coboară şi se face linişte. După câteva minute de filmat în gol, regizorul opreşte filmarea, se apleacă peste buza râpei şi întrebă nervos:

- Ce mama naibii se întâmplă acolo?

- Nu stă, strigă unul din colegii de jos.

- Cum adică nu stă? Cine nu stă? Ce nu stă? întreabă răguşit regizorul, uitându-se la noi complet buimăcit.

- Colegul meu, vine răspunsul de din vale. Colegul meu nu stă să îl leg de sanie.

- De ce nu stai domnule? strigă din toate puterile regizorul de se aude până în Buşteni.

- Mi-a frică, vine răspunsul imediat. Mi-e frică să nu mă lovească de stânci cum a făcut adineaori cu sania.

Urmează alte câteva momente de tăcere deplină. Doar vântul şuiera uşor prin viorile brazilor spulberând zăpada aidoma viselor unor copii.

- În regulă, ne trezeşte regizorul pe toţi din reverie, de ajuns pentru azi. Vom filma mâine plecarea voastră printre nămeţii viscoliţi spre Piatra Arsă.

Şi aşa s-a întâmplat.

Să auzim de bine!

Regizorul şi sălbaticii (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem un grup de vreo patru ghizi trimişi cu provizii de la cabana Babele la cabana Caraiman, care rămăsese blocată din cauza ninsorilor abundente şi a unor avalanşe. În fapt, cazarea noastră era la Piatra Arsă unde participam la instruirea anuală a ghizilor montani. După ce am predat cabanierului raniţele noastre pline cu produse agroalimentare, ne-am retras la un vin fiert în sala de mese, sobri şi distinşi, aşa cum le stă bine unor ghizi. Spre nenorocul lui, la masă se găsea şi un regizor împreună cu echipa lui de filmare. Între două căni de vin fiert am aflat că eram exact ce îşi dorea el. Sarcina lui era să facă un film tematic despre salvarea turiştilor în cazul când aceştia rămân blocaţi în nămeţi sau prin cine ştie ce râpe îi mână destinul.

- Aţi înţeles, copii? ne întrebă el.

Atât ne-a trebuit. Cum adică, copii? Eram copiii lui, ne crescuse el? Revoltaţi instantaneu la unison, îi răspundem zâmbind cu gura până la urechi:

- Sigur, vă ajutăm cu cea mai mare plăcere.

Rămânem înţeleşi ca, a doua zi, după masa de dimineaţă, să ne întâlnim în sala de mese şi să trecem la fapte. Zis şi făcut. În sală, pe o masă din centru, era plasată o momâie care urma să joace rolul turistului tembel şi recuperat, pe care noi îl aduceam la cabană. Omul îşi amplasează camera de filmat, lumini etc, noi ieşim pe hol cu momâia după noi, urmând ca, la comanda ‚motor’ să irumpem în sală şi să punem momâia pe masă. Se aude comanda fatală, regizorul începe să filmeze şi noi să tropăim pe loc în hol. După câteva minute de tropăit, omul se impacientează, opreşte filmarea şi strigă la noi:

- Ce mama dracului faceţi? Nu intraţi?

- Aaa, intervine nevinovat unul din noi, noi am crezut că trebuia să ne spuneţi dumneavoastră să intrăm.

- Nuuu, mugeşte regizorul ţinându-se cu mâinile de cap. Nuuu! Intraţi la comanda ‘motor’. Aţi înţeles?

- Daaa, răspundem noi aidoma corului Madrigal, acum e clar.

Cât timp durase dialogul, o jună blondă cu părul în vânt se iveşte în capul scărilor cu intenţia vădită de a coborî. În şoaptă, îi solicităm colaborarea şi, spre surprinderea noastră, fata cuplează instantaneu. Aşa că, atunci când s-a auzit comanda cu pricina, noi dăm năvală în cameră ţinând blonda pe braţe cu părul fâlfâindu-i duios, o depunem pe masă, iar tipa se ridică alene într-un cot şi îl întrebă languros pe unul din noi:

- A fost bine, puiule?

Consternat de apariţie, tipul a uitat să oprească filmarea, drept pentru care începe iar să-şi care pumni în cap:

- Mă ucideţi! Mi se impută! zbiară el cu ochii cât cepele. Nu aşa ne-am înţeles!

- Ete na! ne sare nouă ţandăra. Adică, în loc să fiţi mulţumit că am adus o vietate în locul momâii, ne mai faceţi şi scandal? Nu mai înţelegem nimic.

-Măi, oameni buni, dragii mei, scumpilor, voi înţelegeţi româneşte? Eu dau comanda ‘motor’, iar voi intraţi uşor cu momâia pe braţe, cotiţi şi o depuneţi pe masă. Ce nu vă e clar?

- Ooo, aşa da, acum totul e foarte clar, răspundem noi în cor.

Şi o luăm de la capăt cu momâia după noi. Cu vocea tremurată, omul dă comanda. Noi luăm momâia pe braţe, dăm buzna în sală tropăind, cotim spre masă (aici regizorului i-a scăpat un uşor zâmbet de satisfacţie, oarecum prematură după părerea noastră) după care, ne continuăm virajul şi ieşim din cameră în aceleaşi tropăituri falnice.

După vreo cinci minute de tăcere profundă, regizorul a decis că e mai bine să renunţăm la scena asta.

Să auzim de bine!

Tăbăcirea pieilor

Imagine preluată de pe iyli.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sincer cum mă ştiţi, am recunoscut cu timp în urmă că am fost ghid. Şi nu din orice fel, ci varianta hard, ca să zic aşa, adică ghid montan. A, că mai făceam şi niscai tururi ale diferitelor oraşe cu autocarul, o făceam că să nu-mi ies din mână, cum se zice pe la noi, prin Drumul Taberei.

Referitor la diferite întâmplări petrecute cu ocazia exercitării acestei meserii am postat deja destule articole. Dacă stau să mă gândesc, aş putea acoperi necesarul de postări al blogului pe câteva luni povestindu-le pe toate (Iată câteva: deja povestite http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2011/04/efectele-unei-proteze.html#axzz1kHO5DHmm, http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/06/cum-sa-tii-pieptul-la-viespi.html#axzz1kHO5DHmm, http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/11/urcatul-in-alergare.html#axzz1kHO5DHmm, http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2011/03/ciorapii-lui-georgica.html#axzz1kHO5DHmm, http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/11/o-groaza-de-salvamontisti.html#axzz1kHO5DHmm, http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2011/12/sania-inversata.html#axzz1kHO5DHmm,

http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/07/garoul.html#axzz1kHO5DHmm,

http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2011/02/excursia-cu-colegii.html#axzz1kHO5DHmm,

http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2009/12/diminutive-din-sinaia.html#axzz1kHO5DHmm,

http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/12/pioletul.html#axzz1kHO5DHmm,

http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/12/parabola-cu-scoala.html#axzz1kHO5DHmm). Cea mai plăcută? După ce am condus două zile prin munţi un grup de vreo treizeci de copilaşi, la coborârea din tren în Gara de Nord, aceştia mi-au oferit o piesă de artizanat cu menţiunea „Celui mai bun ghid”. O păstrez la loc de cinste la căpătâi. Cea mai neplăcută? Aflându-ne în telecabina spre Cota 2000, unei turiste i s-a făcut rău şi a vomat chiar în rucsacul meu (mă aflam cu spatele la ea) ca să nu facă murdărie în telecabină... Am descoperit fapta comisă abia la cabană, când mi-am băgat mâna în rucsac ca să-mi scot şosetele de schimb…

Desigur că, repectând cutumele blogului, azi vă voi povesti tot o întâmplare veselă.

E vineri după-amiază. Zac în fotoliu şi citesc o carte. Vremea plăcută şi muzica discretă îmi creează cea mai potrivită atmosferă. Păsărele ciripesc pe ramuri, fluturi naivi îşi etalează zborul tăcut pe la fereastră, glasuri cristaline de copii se aud în depărtare (Mama lu’ Ionuuţ, mama lu’ Ionuuţ!), o gospodină bate maioneza cu telul… Brusc, această atmosferă idilică este spulberată de soneria de la intrare. Mă reped la uşă, deschid şi în prag dau de silueta cunoscută a bunului meu prieten Iulică.

- Salutare! mă salută insul zâmbind cu gura până la urechi.

- Salve şi mii de bombe! îi răspund eu încurajator. Hai fuga că se încălzeşte şerbetul! (aici e cazul să vă mărturisesc faptul că amândoi suntem mari amatori de şerbet. Evident, servit cu apă rece…)

Omul intră grăbit, salivând şi cu sufletul plin de speranţă. Ne aşezăm în fotolii cu câte o porţie babană de şerbet în paharele aburinde de rece ce e apa. Iulică îmi este bun coleg de breaslă şi o coincidenţă, care se va dovedi a fi nefericită, face ca să obţinem aceleaşi valori la măsurătorile antropometrice.

- Frate, am nevoie de ajutorul tău, apucă el să mormăie printre molfăituri.

- Aha, îi răspund eu, atent mai mult la şerbet, decât la el.

- Am un grup sâmbăta asta, continuă el sorbind ultimele picături de apă.

- Şi? continui eu la fel de neatent, crezând că are un grup mai mare şi are nevoie de un ajutor.

- Nu am echipament. Mai bine zis, nu mai am echipament.

Simt că este momentul să ridic o sprânceană. Vâzându-mi mimica, omul vine cu precizări.

- Frate, bocancii sug apa ca un burete, hanoracul e descusut, jambierele sunt ferfeniţă, ce să-ţi mai spun…

Declaraţia lui mă loveşte la trei coaste, unde e greu voinicului. Nu trecuseră nici două zile de când îmi cumpărasem un set nou. Bocanci noi, hanorac nou, jambiere noi, rucsac nou, ochelari noi. Câteva clipe mă gândesc dacă, nu cumva, m-a observat pe când ieşeam din magazin cu noile achiziţii. Dar Iulică nu e omul acesta. E prea corect, prea deschis şi prea leneş ca să umble teleleu prin oraş.

- Frate, trebuie să-ţi fac mărturisirea că sunt fericitul posesor al unui set nou. Inclusiv ochelari de schi! îi precizez ridicând un deget.

- Ah! vine răspunsul scurt şi explicit al individului.

- Ţi-am făcut precizarea nu ca să crezi că nu te voi ajuta, ci ca să înţelegi că sunt noi, noi de tot, nepurtate, dacă pot să mă exprim aşa. Adică, vreau să te rog să ai grijă de el, să nu mi-l strici. Nu voi suporta vederea nici măcar a unei zgârieturi.

- Frateee! zbiară omul sărind şi răsturnând paharul gol, te iubeseesc, îţi voi fi sclav pe vecie, să vii cu un notar să trec casa pe numele tău, să…

- Băiete, îl liniştesc eu cu un ton grav, fii serios, aşa cum te cunoaşte buna ta mamă. Dar te rog să reţii în mod deosebit aspectele legate de noutatea bocancilor: nepurtaţi, neatinşi! Aşa îi primeşti, aşa îi restitui!

Mai devorăm o porţie bună de şerbet, îl împroprietăresc cu echipamentul meu cel nou şi omul plecă smeţ ca un brad din frumoşii noştri munţi Carpaţi.

Trece ziua de sâmbătă, trece şi cea de duminică şi mai trece şi ziua de luni. Luni seara, exact când orice om normal se bucură de reîntoarcerea în sânul familiei iubitoare şi îşi caută papucii cu ardoare, aud soneria de la intrare. Deschid, şi în prag dau de acelaşi Iulică cu care mă întâlnisem vineri. Numai că, de data asta, omul nu mai zâmbeşte. Aş putea spune chiar că e trist. Zâmbetul i-a dispărut, umerii îi sunt aduşi, mersul chinuit. Arată atât de posac, încât mă tem că îmi va refuza şerbetul. Ia loc, îi pun în faţă porţia cuvenită de şerbet şi îi fac un semn explicit că îl ascult.

- Frate, ţi l-am adus. E în rucsac, l-am lăsat în hol. E neatins, aşa cum ai poruncit, articulează el cu greu.

- În regulă, ţi-ai câştigat şansa de a te bucura de viaţă în continuare, precizez eu ca nu cumva să creadă că restituirea echipamentului în stare de nefuncţionare ar fi rămas nepedepsită.

- Stai liniştit, totul e în perfectă stare. Inclusiv bocancii, oftează el din greu.

Observ în glasul lui o notă de obidă la adresa bocancilor mei, aşa că îi cer lămuriri:

- Ai ceva împotriva bocancilor mei? îl întreb eu privindu-l pe sub sprâncene.

- Dacă am ceva împotriva looor? Îi urăsc, îi detest, i-aş ucide dacă aş putea!

- Ho, ho! Ce şi-au făcut bieţii mei bocanci? Vezi cum vorbeşti că te tai de la porţia legală de şerbet!

- Bieţii tăi bocanci? M-au ucis, m-au schilodit, am picioarele numai răni şi călcâiele numai găuri! Bocanci? Instumente medievale de tortură! Nu mai am degete la picioare! Sunt făcuţi din oţel! Şi nu din oricare, ci din cel cu crom-wanadiu! M-au ros, m-au strâns, m-au bătut, m-au lăsat infirm, va trebui să-mi găsesc un cărucior pentru deplasare, îşi continuă el diatriba.

- Frate, te-am avertizat că sunt noi, încerc eu o scuză puerilă.

Pe motiv că trebuie să se refacă, omul mă mai uşurează de o porţie de şerbet, apoi pleacă cu durerea lui.

Trec şi restul zilelor săptămânii şi vine ea ziua de vineri când, aflu de la agenţie că am şi eu un grup pentru sfârşitul săptămânii. Sâmbătă dimineaţa mă scol cu noaptea în cap şi încep echiparea. Brusc, îmi aduc aminte de spusele bietului Iulică. Cu cea mai mare grijă încep procedura încălţării, pregătit de ce-i mai rău. Surpriză! Bocancii intră uşor pe picioarele încălţate cu şosete groase, şireturile se închid uşor, pielea lor este moale şi plăcută ca o mănuşă. Termin echiparea, părăsesc apartamentul şi parcurg câţiva metri. Nicio problemă, bocancii mei sunt moi, plăcuţi la călcătură, o adevărată plăcere să merg cu ei.

Morala cinică a povestirii? Ai o pereche de pantofi noi, tari şi nepurtaţi? Nicio problemă! Îi împrumuţi pentru o zi unui prieten. Sau unui duşman…

Să auzim de bine!!

Sania inversată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu este pentru prima dată când mergem într-o poiană. Că e vorba de o poiană cu flori sau că e vorba de Poiana Braşov, noi ne descurcăm. Şi când zic noi, asta înseamnă grupul nostru dur şi trecut prin multiple încercări, grup format din Mirciulică, Mihăiţă, Iulică şi subsemnatul.

Toti dorobanţi, toţi căciulari, vorba bardului, mai ales că suntem dotaţi cu nişte căciuli cât toate zilele aduse din vremuri imemoriale de la ruşi, ne-am decis ca să mergem la săniuş în Poiana Braşov. Având deja o oarecare experienţă de când cu păţania cu bobul, am decis ca, de data asta, să dăm dovadă de responsabilitate şi să luăm viaţa în piept în mod individual. Asta însemnând ca fiecare să venim cu sania lui şi să lăsăm pe pustie orice altă experienţă de dat pe zăpadă cu orice alt mijloc decât cu cunoscuta saniuţă.

Pentru deplasarea la locul faptei am decis să mergem tot cu maşina lui Mirciulică şi tot cu el la volan. Dintre avantajele acestei alegeri se remarcă de departe cel al benzinei plătite de tatăl lui Mirciulică, nu pentru că este un tip culant, ci pentru că şi-a lăsat portmoneul la îndemâna juniorului...

Aşa că, alimentăm la Favorit şi luăm drumul codrului la modul cel mai propriu. Dacă în alte situaţii eram conduşi de numitul Mirciulică cu 41 km/h acum, din cauza ninsorii care nu mai conteneşte, deja această viteză ni se pare una ameţitoare. Singurul element pozitiv este faptul că am reuşit ca să-l sculăm pe Mihăiţă la ore incredibil de matinale pentru organismul lui, cum ar fi ora 06.30! Iar avantajul îl remarcăm când verificăm ora sosirii, care este mult sub aşteptările noastre, cu toată viteza redusă cu care a condus Mirciulică. Ne cazăm de urgenţă şi pornim într-o scurtă incursiune de recunoaştere, deoarece nu vrem ca să mai pierdem timp mâine dimineaţă cu căutări sterile. Odată terminat raidul, seara ne-o petrecem la modul cel mai plăcut, întrucât am reuşit ca să ne afiliem unui grup care lucra la o bildingeală. Pentru cei veniţi mai curând în ţară, bildingeală este varianta uzuală a termenului românesc team building.

Cu muzică, cu dans, cu mâncare şi cu bancuri, seara a trecut uşor şi repede, aşa că mergem să dormim aşa cum ne-am aşternut. Ceasurile sună deşteptarea la orele şapte dimineaţa. Îmbrăcarea, un mic dejun consistent şi, cu săniile după noi, dăm fuga pe pârtie. E drept că, Mihăiţă vine oarecum mai la urma noastră, nu din cauza zăpezii, ci din cauza proastei înţelegeri a sensului cuvântului copios, care la el înseamnă chiar copios.

Primul intră în acţiune Mirciulică. Poziţia preferată de acesta este clasică, în sensul că respectivul se aşează în fund undeva pe sanie, se împinge cu picioarele şi, după ce porneşte, le pune pe tălpici. Ţinând seama de faptul că Mirciulică nu poate fi cântărit decât pe un cântar farmaceutic, poziţia adoptată nu îi oferă nicio satisfacţie deosebită, afară de o hurducăneală consistentă a fundului.

Al doilea intră în acţiune Iulică. El este omul la care se observă cel mai bine efectele studiilor superioare. Poziţia adoptată de el este una novatoare pornind de la poziţia clasică, în sensul că, se aşează în fund pe sanie, dar cu picioarele pe sanie. În acest fel, nu numai că îşi protejează picioarele de orice accident, dar nu mai are niciun control asupra saniei, lucru pe care îl observăm lesne când numitul nu mai ajunge la capătul pârtiei.

Întrucât o parte din digestie a fost efectuată, următorul la rând nu este altul decât Mihăiţă. Datorită efectelor de amortizare care sunt presupuse a le avea burta respectivului, acesta împinge sania şi, după ce capătă avânt, se trânteşte pe burtă ca sacul din pod. Dar încercarea lui este sortită eşecului chiar de la început din cauza greutăţii excesive, care face ca tălpicile să se scufunde în zăpadă după primii doi metri.

Acum urmez eu. Mă gândesc ce metodă să adopt şi cea mai convenabilă mi se pare cea a lui Mihăiţă, având în vedere că nu am nici de departe gabaritul lui. Drept pentru care, după ce împing sania câţiva metri, mă arunc pe ea pe burtă şi îi apuc cornele cu ambele mâini întinse. Avantajul poziţiei constă în aceea că pot folosi în voie picioarele pentru cârmit. Sania capătă repede viteză şi vântul începe să-mi şuiere pe la urechi. Ţin cornele saniei bine strânse în pumni şi bag adânc în zăpadă vârfurile ghetelor atunci când vreau ca să cârmesc. Zăpada străluceşte orbitor şi albul ei estompează orice denivelare. Inclusiv un ditamai mormanul de zăpada aflat întâmplător pe traiectoria mea. BUF! este sunetul surd produs de sania care se înfige în nămete într-o explozie de nori de zăpadă. În mod miraculos văd că am reuşit să trec prin morman, dar ceva s-a schimbat. Parcă simt mult mai pregnant onduleurile şi denivelările zăpezii. Chiar prea pregnant, ceea ce mă face să fiu mai atent cu persoana mea...

Pornind de la reconstituirile făcute ulterior pe baza imaginilor prinse de diferite aparate optice din zonă, la ieşirea din nămete se poate observa cu mare claritate că trecerea prin nămete a provocat un efect de switch: posesorul (adică eu) alunecă cu burta pe zăpadă, în timp ce sania (care trebuia să se află sub) se află pe spatele posesorului (adică a mea) pe tot traseul până la capătul pârtiei!

P.S. Vânătăile palmelor, produse în locul unde ţineam coarnele saniei, s-au estompat după o săptămână.

Să auzim de bine!

O legătură organică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Soarta noastră fuse crudă astă dată, ar fi spus marele Bolintineanu văzându-ne mutrele şi trupurile ostenite.
Tocmai am poposit la cabană, veniţi dintr-o ieşire de antrenament, aşa cum am fost învăţaţi la fiecare tabără de instruire anuală ca ghizi montani. De data asta, se pare că instructorul se întrecuse pe sine. E drept că şi vremea a ţinut cu el în sensul că viteza vântului nu trecea cu mult de 100 km/oră şi nici frig nu era mai jos de – 18 grade Celsius. Dacă la astea mai adăugaţi şi kilometri care am fost puşi... siliţi... obligaţi să îi parcurgem prin zăpada până mai sus de genunchi, atunci veţi avea o imagine cât de cât completă.
Nu ne arde de mâncare, nici de băutură, iar fumătorilor le tremură mâinile în aşa hal încât riscă să-şi bage ţigările în urechi. Culoarea feţelor noastre bate spre un vineţiu de toamnă cu mici irizaţii sângerii, care dau un aspect baroc imaginii generale. Zăcem de minute bune pe marginile paturilor şi ne privim abulici. În alte condiţii poate că am fi râs de moţul vreunuia sau de urechile altuia, dar acum suntem atât de obosiţi şi înfriguraţi încât suntem convinşi că, dacă deschidem gura, ne vor cădea dinţii pe pardoseală.
După câteva minute bune, ca să nu zic sferturi de oră, de zăcut încep să apară primele mişcări la cei mai voinici: Radu reuşeşte să se scobească în ureche, iar Matei face o tentativă de aplecare spre bocanci. Reuşeşte doar pe jumătate, în sensul că rămâne aşa, aplecat, cu mâinile atârnând şi de undeva de sub pat auzim un horcăit care ar vrea să ne spună ceva în genul:
- Fraţilor, pe mine mă lăsaţi aici până la primăvară...
Căldura dormitorului începe să îşi spună cuvântul şi, pe lângă feţele care capătă un spor de culoare roşie, pantalonii încep să se dezgheţe şi reuşim să facem primii paşi. Să nu credeţi că sunt paşi de om normal, cu şapte ani de acasă. Nuu, nici vorbă! Ne mişcăm aidoma celor de la secţiile de fizioterapie, târând picioarele, gâfâind şi ţinându-ne de paturile suprapuse. Mai târziu, după ce am revenit la viaţă, s-au auzit voci care susţineau că noi am fi putut fi folosiţi ca material documentar într-un film despre lagărele din Siberia.
Toţi suntem aşezaţi care cum putem pe paturile de jos întrucât nimeni nu are puterea şi curajul ca să se urce în patul de deasupra. Nu pentru că nu ar ajunge, ci de frică să nu cadă pentru că în acest caz s-ar sparge în cioburi ca o cană... Această aşezare face deosebit de dificilă deplasarea celor puţini printre paturile şi aşa destul de apropiate, riscurile de mutilare reciprocă crescând cu fiecare minut.
Port o pereche de bocanci a căror tălpi au fost într-o viaţă anterioară şenile de tanc rusesc T 88. Altfel nu îmi pot explica mărimea, duritatea şi ascuţişul striurilor. Încălţat cu aceşti bocanci de asasin încerc să mă deplasez printre paturi nu mai mult de 83,6 de centimetri, cu dorinţa sinceră de a face loc unui alt coleg care tot încerca să lase să-i cadă rucsacul şi nu reuşea din cauza înghesuielii. Era deja la a doua ratare şi printre gâfâituri ne-a dat de veste că dacă nici acum nu reuşeşte, ne roagă să nu-l îngropăm cu rucsacul. Fac un pas, reuşesc să îl fac şi pe al doilea, moment în care îmi este dat să aud un urlet cumplit, neomenesc, urlet care ar putea fi codificat în limbaj ASCII astfel:
- Aaargh!
Este vocea lui Cornel, transformată de frig şi durere care încearcă astfel să-mi semnalizeze că l-am călcat. Mă opresc brusc, privesc omul, privesc piciorul şi omul continuă în grai articulat, dovedind o înţelegere îngustă a relaţiei dintre om şi organele care-i constituie corpul:
- Bre, m-ai călcat pe picior, ce mama naibii! Mi l-ai zdrobit complet!
Prompt cum sunt, nu întârzii cu răspunsul:
- Lasă, bre, piciorul! Ce treabă ai cu el? Tu să fii sănătos!
În timpul celor patru zile rămase în tabără în continuare mi-a fost dat să îl văd de numeroase ori pe Cornel stând pe marginea patului, ţinându-şi piciorul în braţe şi încercând să găsească o modalitate de a înţelege cum s-ar putea simţi sănătos şi indiferent având un picior bolnav...
Să auzim de bine!

Vizitarea lacului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să nu credeţi că în Corfu nu aveţi ce vizita. Este o premisă greşită. De exemplu, lacul Korissia sau Korission. Lacul este amplasat în sudul laturii de vest a insulei Corfu. Îl desparte de mare un liman foarte îngust, iar peisajul înconjurător este superb. Atracţia cea mare este dată însă de asfinţiturile pe care le poţi prinde pe malurile acestui lac. Aşa că ne decidem să mergem să-l vizităm.
În linie dreaptă faţă de hotelul unde suntem cazaţi nu sunt mai mult de cinci kilometri. Dar linia dreaptă este valabilă oriunde în lume, chiar şi în Bangladesh, dar nu în Corfu. Asta pentru că insula este muntoasă, iar drumurile care străbat munţii se pare că au fost la origine cărările bătute de păstorii de capre, peste care acum s-a turnat asfalt. Altfel nu-mi explic multitudinea lor, drumul sinuos pe care îl urmează, numărul enorm de intersecţii şi îngustimea acestor drumuri. Prima dorinţă pe care ar trebui să şi-o pună orice locuitor al insulei atunci când pleacă de acasă ar fi „Dă Doamne să nu întâlnesc altă maşină pe drum”.
Admirăm o hartă turistică pentru a decide calea de urmat. Am scris “admirăm” pentru că de înţeles, nu înţelegem nimic. Sunt atât de multe intersecţii şi bifurcaţii încât trebuie să fii naiv ca să crezi că vei ajunge din prima acolo unde ţi-ai propus. Pornim făcându-ne cruce cu ambele mâini. Până la prima intersecţie a mers bine. A mers bine şi până la a doua. Curând observăm că drumul devine tot mai abrupt şi mai îngust. Consultarea hărţii nu ne mai este de niciun folos, iar drumul se îngustează, se îngustează… Ne gândim că am făcut o greşeală, aşa că încercăm să întoarcem. Reuşim cu preţul a cinci milimetri din cauciuc lăsaţi pe asfalt din cauza manevrelor numeroase. Ajungem la o intersecţie neremarcată la prima trecere şi încercăm abordarea ei. După câteva zeci de metri suntem nevoiţi să facem cale întoarsă pentru că se înfundă. Revenirea la drumul iniţial am făcut-o mergând cu spatele, pentru că de întors nu putea fi vorba.
Reluăm aburcarea pe şoseaua pe care începusem şi curând încep să apară serpentine tot mai dese şi mai strânse. În cele din urmă, drumul ne duce până în faţa unei vile cât toate zilele. Nu are nimic din elementele unui lac, aşa că ajungem la concluzia că am greşit drumul.
Ne întoarcem pe drumul pe care venisem şi observăm cu uimire că am trecut de o bifurcaţie fără să o observăm. Ne gândim că această bifurcaţie e de vină şi intrăm pe celălalt braţ al ei. După o bucată bună de mers, descoperim în creierul munţilor, ascunsă printre cedri şi pini o tavernă snack bar café! Trag pe dreapta şi blochez maşina cu toate frânele posibile şi toate pietrele de pe drum de frica pantei formidabile şi intru în stabiliment.
În local, la o masă, dau de doi moşi trecuţi lejer de optzeci de ani. Mă gândesc să ironizez puţin denumirea anglofilă atât de pompoasă, aşa că îi salut şi îi întreb în limba engleză dacă acesta este drumul spre lac. Spre surpriza generală a publicului, unul din moşi îmi răspunde într-o engleză ireproşabilă, ba chiar îmi dă şi indicaţiile necesare.
Le mulţumesc şi pornim plini de entuziasm pe noul drum în viaţă. Urcăm şi virăm în serpentine şi urcăm şi iar virăm şi tot aşa, până începem să coborâm şi se întâmplă ceea ce era mai rău de întâmplat. Din sens opus vedem o maşină cum urcă! Astfel am ajuns să constat pe pielea mea ce înseamnă politeţea la volan. Aici, este nevoie de o mică precizare. Şi în Grecia, ca de altfel în toate ţările din Uniunea Europeană, sunt valabile şi legiferate aceleaşi reguli şi semne de circulaţie. Dar grecii mai au o regulă e drept, nescrisă, dar pe care o respectă cu sfinţenie: fii tu primul cel politicos la volan! Şoferul maşinii cu număr de Corfu care urcă (!) trage cât mai mult pe dreapta, aproape să cadă în râpă, totul ca să-mi facă mie loc să trec, eu care cobor (!). Manevră executată cât mai natural, fără priviri de reproş sau care să solicite recunoştinţa mea eternă.
Gestul politicos al omului ne permite să ajungem la poalele muntelui teferi şi nevătămaţi, suficient de lucizi ca să observăm că am intrat într-o nouă bifurcaţie. Iar la colţ, eterna tavernă ajutătoare. Aceleaşi întrebări în engleză şi răspunsuri la fel de prompte date de moşii supravieţuitori de pe la mese. Se pare că am intrat pe calea cea bună pentru că, după un scurt popas pentru a fotografia o magnolie enormă (care cred că nu e sănătoasă la cap din moment ce a înflorit atât de puternic la aceată dată), vedem lacul în faţa ochilor. Dar nu mai vedem şi soarele pentru că asfinţise. Apuc să trag câteva cadre la limită, după care pornim spre casă apăsaţi de gândul unei noi aventuri montane. Dar, după ploaie vine soare, zice proverbul. Cum ieşim în şoseaua principală, cum vedem un indicator către Moraitika, localitatea unde se află hotelul nostru. Preluăm indicaţiile şi suntem acasă în zece (10) minute. Oricum, e mult mai puţin decât o oră şi jumătate de călărit munţii, aşa cum făcusem la venire…
Să auzim de bine!

Cum să ocoleşti (cu) un GPS

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De data asta suntem hotărâţi: o vom face lată. Ne-am strâns toată gaşca şi am decis să închiriem o cabană, undeva într-un loc mai retras, un loc cu verdeață, un loc doar pentru noi. Stabilimentul trebuie să fie nici prea mic, dar nici prea mare, noi fiind un grup de vreo 14 persoane, fără să mai punem bagajele la socoteală. Mihăiţă se oferă să rezolve el treaba. Ştim bine ce înseamnă asta: o va pune pe Melania, soţia lui, să stea zi şi noapte pe Internet până va găsi ceva potrivit. Cu sufletul trist gândindu-ne la biata femeie, ne despărţim.
Dar nu pentru mult timp, pentru că după doar două zile Mihăiţă ne anunţă că a rezolvat problema: o cabană nou-nouţă undeva prin Făgăraş. Ne întâlnim vineri pe la prânz la ieşirea din Bucureşti ca să formăm coloana auto. Suntem distribuiţi fără deosebire de sex, religie sau apartenenţă politică în cinci maşini. Printre altele, Iulică vine cu propunerea că ar fi fost bine să solicităm un motociclist de la Poliţie, având în vedere numărul maşinilor din coloană. Îl liniştim spunându-i că, dacă va conduce cum ştim noi, sigur ne vom trezi cu un motociclist. Iar Mihăiţă ne linişteşte şi ultimele temeri anunţându-ne că este fericitul posesor al unui GPS nou, cu toate hărţile la zi.
După ce se potolesc uralele, pornim la drum, cu Mihăiţă evident în frunte. Iulică iar deschide gura ca să propună ca Mihăiţă să conducă cu GPS-ul scos pe fereastră ca să vedem cu toţii traseul. Şi această problemă se rezolvă prin numărul sporit de staţii de emisie-recepţie pe care le avem în dotare. Tot chichirezul este ca fiecare din şoferi să fie atent la maşina condusă de Mihăiţă şi la semnele făcute de el. Şi uite aşa, cu ochii unul pe altul şi cu staţiile deschise, ajungem la intrarea în Braşov. După câteva sute de metri, vedem că Mihăiţă frânează. Hop şi noi la fel. După 2,6 secunde îl vedem că semnalizează la dreapta. Hop şi noi la dreapta. Mergem puţin şi îl vedem că semnalizează din nou la dreapta. Şi noi la fel. Opreşte la o intersecţie şi oprim şi noi cu tot alaiul. După care vedem că semnalizează iar la dreapta. Noi după el. Intrăm într-o şosea mare şi lată, facem la dreapta şi nu după mult timp vedem un indicator către Braşov. Ne continuăm drumul, de data asta mai încet şi cu o oarecare nelinişte în suflet. În peisaj erau elemente care ne erau deja cunoscute. Ajungem la o bifurcaţie, Mihăiţă opreşte, după care semnalizează la dreapta. Noi după el ca oile. Continuăm să oprim la intersecţii şi să facem la dreapta până observăm cu toţii (chiar şi copiii care aţipiseră) că am reintrat în şoseaua cea mare. Luăm legătura prin staţii şi decidem să tragem pe dreapta.
Urmează un consiliu de război rapid prilej pentru Mihăiţă de a declara că el merge pe unde îi arată GPS-ul. Suntem debusolaţi: e posibil ca, după câteva zile de mers în cerc, să ni se termine benzina şi proviziile. Decidem în unanimitate să închidă aparatul şi să mergem după indicatoare. Figura a ţinut excelent până la intrarea în Făgăraş. Acolo însă nu am mai avut nici un indicator să ne ajute aşa că, după o scurtă consultare, am decis că e mai bine să redeschidă aparatul. Am pornit din nou cu entuziasm la drum, dar după câteva ocoluri, un membru mai lucid al grupului a observat că iar ne rotim în jurul unui punct.
Iar am oprit şi iar ne-am consultat, dar după o mică pauză necesară ca să alungăm localnicii care începuseră să ne cunoască. Am decis cu majoritate de voturi să închidă naibii aparatul şi să mergem înainte. Şi bine am făcut pentru că, e drept că mai pe seară, am ajuns la destinaţie. Zilele de sfârşit de săptămână au trecut ca o părere cu glume şi veselie şi iată că ne trezim că este duminică la prânz şi trebuie să revenim la domiciliile conjugale. Prilej de noi consultări: mergem după indicaţiile GPS-ului au ba. Mihăiţă ne dă asigurări că, noapte de noapte, cât a durat şederea noastă la cabană, el a reglat aparatul care acum merge ca ceasul.
Decidem să plecăm în aceeaşi coloană, urmând indicaţiile aparatului. Trecem de o comună, trecem şi de a doua (bucuroşi de zilele de distracţie care vor urma, nimeni nu reţinuse nimic din imaginea drumului la dus) şi vedem că maşina lui Mihăiţă semnalizează şi face la dreapta. Ne ţinem după el o porţiune destul de scurtă pentru că iată, drumul devine impracticabil chiar pentru tractoarele forestiere. Oprim, coborâm şi ne aplecăm asupra aparatului. E clar că aparatul indică acest drum ca fiind cel mai scurt spre Bucureşti.
- Da, dar este peste Munţii Făgăraş, observă Dănuţ cu o luciditate care nu îl caracterizează.
- Îmi pare rău, continuă el, dar eu nu pot merge cu maşina pe aşa înălţimi, am astmă.
Ne uităm năuci la el: sunt semne clare că şi-a revenit şi e cel pe care îl ştim. Drumul cred că e impracticabil şi pentru caprele negre, dară-mi-te pentru nişte maşini de oraş cu garda la sol de zece centimetri!
Aşa că decidem să o ia fiecare pe unde îi convine. Iulică se ţine tare că el va păstra indicaţiile aparatului pentru că el (adică Iulică) nu crede că acesta (adică aparatul) se poate ţicni. După zece kilometri ne ajunge din urmă nervos că drumul pe care dorea să-l urmeze se termina într-o pădure.
Faptul că am scris acest articol e dovada clară că am ajuns înapoi în Bucureşti.
Să auzim de bine!