"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

joi, 27 noiembrie 2014

O raită prin Braşov

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că viaţa ne readuce pe plaiurile Ţării Bârsei după mai bine de o jumătate de an. Pornesc motorul maşinii pe la ora opt şi un sfert, spunându-i soţiei, fără nicio intenţie jignitoare: vom ajunge la hotel la ora unu. Paşnică şi obişnuită cu evaluările mele temporale, se mulţumeşte să-şi pună centura şi să desfacă sticla cu sucul cel dătător de viaţă, de care nu mă pot lipsi atunci când conduc. O oprire la o staţie de benzină pentru o alimentare consistentă şi, în sfârşit, pornim la drum.
Drumul din Bucureşti până în Poiana Braşov este lung şi dificil pentru nişte oameni obişnuiţi cu etape scurte de mers, de cel mult o mie cinci sute de kilometri pe zi, aşa că se impune o oprire de refacere ghiciţi unde? Exact, în Sinaia, la localul cu ciorba de burtă mult visată. Fără precizări suplimentare, chelnerul ne aduce ditamai porţiile, însoţite de obişnuita smântână şi obişnuiţii ardei iuţi (care, între noi fie vorba, au meritat toţi banii).
Cu burţile gogonate reintrăm în traseu respectând viteza legală, prilej de a observa că sinaioţii au terminat să-şi pună bordurile şi, probabil, aşteaptă nerăbdători primăvara pentru a le schimba şi pe acestea... La intrarea în Predeal virăm la stânga şi intrăm pe traseul spre Râşnov pe care îl parcurgem admirând culorile minunate ale pădurilor într-o toamnă târzie. Intrăm în Poiana Braşov fără de greşeală şi, după un scurt proces decizional, virez stânga pentru ca, după vreo sută de metri să ne apară hotelul pe partea dreaptă. Parchez regulamentar, opresc motorul şi mă uit semnificativ la ceasul meu antiacvatic, antimagnetic şi antiseptic: este fix ora treisprezece.
După o procedură de cazare foarte rapidă aburcăm bagajele în cameră şi rămânem bujbe în mijlocul ei: vremea este mizerabilă şi niciun medic nu ţi-ar recomanda o plimbare în atari condiţii. Ne mulţumim să despachetăm realaxaţi, să ne schimbăm de haine la fel de relaxaţi şi să dăm o scurtă raită pe aleile staţiunii şi mai relaxaţi, de unde ne întoarcem bine muraţi, cu toată folosirea intensivă a umbrelelor. O cină pe care o doream frugală se transformă, datorită insistenţelor ospătarului, într-un adevărat festin, ceea ce face ca, ulterior, să urmărim emisiunile la televizor culcaţi pe spate deoarece burţile ne împiedică obţinerea altei poziţii. Adormim cu ochii pironiţi pe geam, la primii fulgi care au început să cadă...
A doua zi ne sculăm pe la ora nouă, hăpăim cu poftă un mic dejun consistent şi decidem, văzând că urgia se mai domolise, să dăm o fugă până în Braşov. Prima observaţie pe care o putem face este gradul crescut de motorizare al braşovenilor, grad care face ca găsirea unui loc de parcare să frizeze paranormalul. Kilometrii făcuţi întru îndeplinirea acestui deziderat ne prilejuiesc o a doua observaţie: nu reuşim să vedem mutată, ruptă sau îndoită nici măcar o bornă pentru împiedicarea parcării, nu reuşim să identificăm nici măcar un separator vertical (acelea din cauciuc) călcat, îndoit sau rupt, nu reuşim să vedem niciun separator orizontal mutat de la locul lui sau smuls. Toate, dar absolut toate sunt la locul lor, în stare intactă. Toate străzile sunt marcate, toate locurile de parcare sunt delimitate şi numerotate, toate sunt la locul lor, funcţionează şi nimeni nu le ignoră sau nu le distruge. Este o senzaţie stranie pentru un bucureştean, fie el din Drumul Taberei, ca să vadă cum şoferii nu întorc maşinile călcând separatoarele, cum şoferii parcheză fără să îndoaie bornele, cum şoferii se respectă pe sine respectându-i pe ceilalţi.
Şi găsim un loc de parcare, un loc cu verdeaţă (cu plată, e drept) în parcarea unui supermagazin. În parcare este un automat unde introduci suma aferentă timpului de staţionare. Când ţi-ai terminat treaba, te urci în maşină şi pleci. Dacă ai depăşit timpul, te duci la paznic, plăteşti diferenţa, te urci în maşină şi pleci. Braşovul se pare că este un oraş al oamenilor civilizaţi, din moment ce vedem doi ţigani care, fără scandal sau discuţii inutile, vin de bună voie şi nesiliţi de nimeni să plăteasc staţionatul suplimentar fără gură mare sau scandal, la fel de civilizaţi ca oricare alţi cetăţeni.
Dacă tot suntem în parcarea unui magazin, atunci haidem să vedem şi magazinul. După câteva ture obositoare prin diferite raioane, soţia mă roagă să o aştept pentru a merge la grupul sanitar. Prilej pentru mine de a întâlni noi surprize. Aşa cum stau pe un scaun şi aştept, văd cum una din vânzătoare se apropie de intrarea în grupul sanitar, o vede pe femeia de serviciu şi îi spune „Bună ziua!”, după care intră. Mă gândesc la posibilitatea ca vânzătoarea să fie sub influenţa băuturilor alcoolice, dar iată că o altă vânzătoare se apropie, îi spune femeii de serviciu „Bună ziua!” şi intră. E mult, prea mult pentru un bucureştean, aşa că mă ridic nervos de pe scaun, tocmai când un domn (care, după port, nu pare a fi vânzător) se apropie cu aceleaşi intenţii, o salută pe femeia de serviciu şi intră. Dumnezeule, se pare că populaţia civilizată din România s-a retras aici, în Braşov!
Reîntorşi în mediul exterior, pornim în periplul nostru pe străzile oraşului sucindu-ne gâturile în toate direcţiile pentru că, să ştiţi de la mine, Braşovul este un oraş cu case frumoase. Kilometrii parcurşi pe străduţele oraşului şi căutarea unor locaţii sau obiective le prilejuiesc localnicilor etalarea întregii lor amabilităţi. Ni se dau referinţe cât se poate de precise, cu distanţe măsurate la metru, indiferent că e vorba de civili sau poliţişti, toate cu zâmbetul pe buze şi cu toată deferenţa. Chiar ne simţim bine pe străzile Braşovului, aşa că refuzăm să ne întoarcem la maşină. Şi bine am făcut, pentru că iată, în timp ce admirăm o clădire, ne este dat să ascultăm dialogul dintre un tânăr şi un domn mai în vârstă, prin care junele îşi etalează efectul total de convertire obţinut de propagandă. “Gândeşte-te şi tu”, spune tânărul, „suntem în NATO, suntem în Uniunea Europeană şi noi importăm gaze de la ruşi. E posibil aşa ceva? Spre asta ne îndreptăm?” Nu, sigur că nu e posibil, îmi vine să-i explic junelui. Chiar dacă toată Europa (nu doar cea occidentală), în frunte cu Germania, importă gaze de la ruşi, noi trebuie să importăm de la portughezi, ca să nu ne mai suspectăm de comunism.
Iată că drumurile ne duc spre un loc de tradiţie, un loc nu numai frumos, dar şi gustos. E vorba de localul Gaura dulce. Acum, localul are două secţiuni: una modernă şi una clasică. Cea modernă este la stradă, mai vizibilă şi incredibil de frumoasă. Ghirlande şi buchete uriaşe din cele mai bogate flori ornează încăperea şi, deşi nu am intrat, sunt convins că, odată ajuns la interior, ai senzaţia că eşti în Madagascar. Iar pe pereţii vechii construcţii nu sunt scrise măscări sau sloganuri politice, ci precizări de genul „Circulă în oraş şi o glumă pe seama acestui local. Când cineva întreabă unde este Gaura dulce i se răspundea s-o caute în fundul Cerbului” (micul dezacord de timpi nu-mi aparţine). Deşi amuzaţi de cele citite, nu putem să nu facem şi o altă remarcă: numele localurilor. În perioada comunistă localurile erau numerotate, îţi invitai soţia la o cină romantică la restaurantul numărul 456. După Revoluţie, Bucureştii au fost împânziţi de localuri cu nume cât mai englezite, cât mai depărtate de limba română, cât mai snoabe şi atât de sofisticate încât şi salariaţilor lor le este greu să le pronunţe, de parcă în ele ar intra doar locuitori din Commonwealth. Unde eşti tu un “Leul şi cârnatul”, un „La Sfântul Gheorghe ucigând balaurul” sau un „La Nae Cişmea”? Ei bine, în Braşov localurile (cel puţin cele văzute de noi) au nume neaoşe. „Coroana”, „Gaura dulce” şi încă multe văzute de noi au nume cât se poate de sugestive, de neaoşe şi de plăcute. Ce bine s-ar simţi un bărbat care, după o sfadă cu nevasta i-ar spune “Plec la mama”, „La Mama” fiind o cârciumă din vecinătate, în loc de „Plec la International and pan european drink and food establishment”?
Citind aceste titulaturi neaoşe ne simţim bine, ne simţim ai locului şi singurul regret este că nu avem timp suficient ca să le vizităm pe toate. Plecând de lângă local avem ocazia să ne întâlnim cu doamna fără diacritice. Aşa am botezat-o eu, auzind expozeul gramatical pe care îl făcea unui grup de trei copilaşi pe care îi însoţea:
- De ce scrie BRASOV şi nu BRAŞOV? întreabă unul dintre micuţi.
- Pentru că, explică doct doamna, când se scrie cu litere mari nu se mai pun acele semne şi virguliţe care se numesc diacritice.
Regula poate fi valabilă în Zanzibar sau pe vârful Munţilor Altai, dar nu în ţările care îşi respectă limba. Nu am văzut niciun înscris în cehă, germană sau franceză (ţări care folosesc libi cu diacritice) scris cu majuscule sau minuscule, cu bold sau italice care să nu respecte semnele diacritice, cu o excepţie: România cu limba ei batjocorită de toţi şi cu orice prilej, limba română.
Oarecum dezamăgiţi de nivelul cultural etalat de doamna fără diacritice, ne continuăm plimbarea timp de încă vreo două ore. Plouă mocăneşte, preludiul ninsorii ce va să vie, noi ne plimbăm pe străzile Braşovului, admirăm clădirile şi facem poze (pe care, de altfel, le puteţi vedea pe http://fotobloguldindrumultaberei.blogspot.com).
Cu greu ne îndurăm să părăsim Braşovul şi ne îndreptăm spre parcarea unde lăsasem maşina. “Victorie!” îi spun soţiei arătând spre locurile libere din jurul maşinii noastre, lucru foarte important atunci când vrei să scoţi din pacare o maşină cu care ai reuşit să ocupi locul având doar trei centimetri liberi de fiecare parte. Ne apropiem voioşi, zornăind din chei, cu gândul că într-un minut vom fi liberi. Ce nu am observat noi a fost că, datorită ploii şi înclinării, zăpada pe care nu o curăţasem de pe acoperişul maşinii se prelinsese acum pe parbriz. Iar timpul necesar pentru curăţare a fost exact timpul necesar ca să se ocupe toate locurile libere din jur...
După un număr sporit de manevre, ajutat de soţie şi de senzorii de parcare, am reuşit să scot maşina şi să pornim spre casă, adică spre Poiana Braşov. Frumuseţea peisajului ne ajută să tecem peste injuriile şi clacsoanele şoferilor grăbiţi, care nu înţelegeau de ce trebuie să urci spre Poiană cu 20 km/oră...
Uite d’aia, pentru că avem o ţară frumoasă, cu oraşe frumoase, iar Braşovul este unul dintre ele.
Să auzim de bine!

joi, 13 noiembrie 2014

Cuiburile rezistenţei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Perioada comunistă a excelat în prezentarea “tovarăşilor ilegalişti”, oameni cu nervi de fier şi curaj de oţel, care împărţeau noaptea manifeste subversive. Desigur că, în optica propagandei comuniste, a împrăştia manifeste era o ocupaţiune infinit mai riscantă şi mai primejdioasă decât lupta cu arma în mână, faţă în faţă cu duşmanul... Luptă pe care nu s-au sfiit să o ducă (şi să moară) patrioţi ai rezistenţei din Italia, din Grecia, din Spania sau din Franţa, oameni care trăiau în maquis, luptau în maquis şi mureau în maquis, după ce aruncau în aer poduri, coloane de muniţii sau linii de aprovizionare.
În cele din urmă şi românii au avut parte de oameni care au luptat cu adevărat în rezistenţă, dar istoriografia comunistă nu i-a menţionat pentru că rezistenţa lor a fost una anticomunistă, iar numărul lor nu a justificat atribuirea denumirii de mişcare de rezistenţă.
Românul nostru, inventatorul celebrului proverb de mare demnitate capul plecat sabia nu-l taie a fost înţelegător, ca să folosim eun eufemism istoric. S-a adaptat condiţiilor, şi-a păstrat mica lui existenţă şi s-a mulţumit cu o bârfă mică la coadă la cartela de ulei.
Dar nu pentru mult timp pentru că, iată, a venit Revoluţia din 1989, prilej de eliberare a tot ce zăcea bun în spiritul românesc. Inclusiv a rezistenţei, care a căpătat noi forme şi noi valenţe. Aşa ne-a fost dat să auzim un celebru personaj al politichiei româneşti afirmând cu seriozitatea unui om matur, o tâmpenie de copil de doi ani: eu m-am înscris în Partidul Comunist Român ca să-l subminez din interior, argument care, cu siguranţă, i-a motivat pe toţi foştii membri de partid.
Credeam că odată atins acest prag, el va fi ultimul. Dar nu, rezistenţa românească continuă pe noi baricade şi cu noi valenţe. Şi astfel, ne este dat să-l auzim pe domnul Johannis afirmând sentenţios, cu aceeaşi seriozitate mai sus menţionată că: eu vroiam să intru în guvern nu pentru că mergea bine, ci pentru că mergea prost! Ceea ce, trebuie să fim sinceri, ar fi o premieră nu doar pe plan european, ci pentru un întreg univers. Ca să nu mai vorbim de întrebarea firească ce se naşte: şi acum ce-l opreşte să-i ceară acest lucru domnului Ponta, din moment ce, după propriile afirmaţii, motivul a devenit mult mai temeinic, economia României fiind un dezastru?
Morala este cât se poate de clară şi de utilă: cumpăraţi-vă o maşină rablă pentru că pierde piesele pe drum şi nu una nouă, locuiţi într-o casă părăginită pentru că pică pereţii pe voi şi nu într-o locuinţă confortabilă şi exemplele pot continua.
Iar pentru cei care au deschis mai târziu televizorul şi nu cunosc prerogativele preşedintelui, este momentul să vă împărtăşesc un secret, pentru a nu mai crede toate balivernele despre preşedintele care va conduce România: nici domnul Ponta şi nici domnul Johannis nu vor conduce România. Conform Constituţiei şi legilor în vigoare, preşedintele are un rol reprezentativ, România fiind o republică parlamentară, nu prezidenţială, aşa cum a vrut să le bage românilor în cap domnul Băsescu.
Să auzim de bine!

joi, 6 noiembrie 2014

România mea, ţărişoara mea!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cei care au urmărit în timp articolele publicate în paginile acestui blog au putut face o observaţie, pe cât de interesantă, pe atât de reală: greşelile diferitelor personaje publice au fost criticate, iar faptele lor bune lăudate.
Asta a făcut ca cititorii să poată găsi articole critice la adresa domnului Băsescu, dar şi articole laudative, articole critice la adresa domnului Boc, dar şi articole laudative. Bunul simţ, respectarea echităţii şi credinţa că, aşa cum nu există rău absolut, nu există nici bine absolut, au fost criteriile călăuzitoare.
Niciodată şi sub nici un motiv nu au fost emise păreri preconcepute despre ce se presupune a face vreun personaj, acesta fiind drumul cel mai scurt spre acuzaţii sau laude la grămadă, bazate doar pe simpatii sau antipatii subiective, în afara oricărei realităţi. Dacă baba ar avea roate s-ar numi motocicletă este expresia populară care ilustrează cel mai bine acest concept.
Poate că într-o ţară cu valori politice consolidate şi fără dezbinare ar fi putut fi emise şi asemenea păreri. Dar nu în România mea, ţărişoara mea... ţară în care lupta politică nu se duce pe platforme politice, ci pe criterii de simpatii sau antipatii personale. Să ne amintim doar acel voi face orice ca Ponta să nu ajungă preşedinte emis de domnul Băsescu (şi, mai apoi, de domnul Antonescu) care nu poate fi asimilat cu nicio platformă politică sau doctrinară, indiferent din unghiul în care vom privi. Nu în România mea, ţărişoara mea... în care a fi de stânga sau dreapta nu înseamnă să fii adeptul vreuneia din respectivele ideologii, ci să simpatizezi sau nu cu domnul Ponta.
Aceeaşi confuzie este şi una din cauzele aberaţiilor acuzatorii emise de diverşi analişti, sociologi sau comentatori. Citeam un comentariu în care se afirma că domnul Ponta va închide graniţele şi că va duce România mea, ţărişoara mea... în China, în sărăcie, in măsura în care tot românul îşi doreşte să aibă, în sfârşit, libertatea mult visată şi să scape de comunism.
Pentru încălzire, haideţi să ne amintim că sărăcia impusă de chinezii domnului Ponta (?!) se concretizează în proiecte de investiţii în trenuri de mare viteză sau autostrăzi. Autorii acestor mesaje catastrofice se dovedesc a fi foarte bine informaţi, din moment ce ştiu deja nu numai ce va face domnul Ponta, dar şi faptul că va face numai rău. Nu am citit încă niciun articol sau comentariu în care să fie acuzat că va ucide pruncii în faţă şi nici că va aduce plăgile Eghipetului peste România mea, ţărişoara mea... dar mai este timp.
Iar dacă românii suferă de ceva, atunci nu despre lipsa libertăţii poate fi vorba. Comentatorii care ştiu deja că domnul Ponta nu le va oferi românilor libertatea mult visată, ar trebui să se gândească despre ce libertate e vorba. I-a oprit cineva pe români să-şi facă tabere de refugiaţi în Franţa sau Italia pentru că aici, în România mea, ţărişoara mea... se consideră discriminaţi şi nu sunt numiţi automat preşedinţi de companii multinaţionale? E nevoie de libertate mai multă? Ca să ce? I-a oprit cineva pe români să invadeze vestul (şi nordul, şi sudul şi aşa mai departe) cu hoţii, violatorii sau criminalii lor? Domnul Ponta nu va vrea să le ofere libertatea visată? Mai multă libertate ca să ce, mai mult decât atât? I-a oprit cineva pe români să plece în vacanţe unde au ei chef şi bani? Domnul Ponta nu le va oferi mai multă libertate? Ca să ce, din moment ce am auzit că un român este înscris pentru primul echipaj pe Marte? Îi va opri domnul Ponta pe întreprinzători să-şi mai deschidă firme sau afaceri? Ca să ce? Să se prăbuşească economia naţională şi să devină preşedintele unei ţări falimentare? Ce libertăţi ştiu ei că va limita domnul Ponta (pornind de la premisa că va acţiona aidoma domnului Băsescu, adică fără respect faţă de lege) de sunt aşa vituperaţi?
Gogoriţă. Acesta era termenul folosit de propaganda comunistă. O nouă gogoriţă capitalistă era sintagma prin care se prezenta orice realizare sau ideologie capitalistă. Fire nostalgică, românul a păstrat termenul, folosindu-l acum în sens invers. România mea, ţărişoara mea... nu a scăpat încă de comunism, este încă o ţară comunistă cu un popor primitiv care nu vrea să înţeleagă nici acum, după douzeci şi cinci de ani, că e bine nu ce vrea el, ci ce le spun eu, aceasta este ideea călăuzitoare a comentatorilor din zilele noastre.
Este o afirmaţie greu de contrazis pentru simplul motiv că orice om normal se va întreba: care comunişti? Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Emil Bârlădanu? Pentru că supravieţuitori comunişti nu mai sunt sau, dacă sunt, sunt puţini şi împrăştiaţi prin diferite partide, care numai comuniste nu pot fi numite: Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu.
Poate că argumentaţia de mai sus nu este suficentă pentru a clarifica cititorul asupra afirmaţiilor aberante cu care este împânzintă mass-media. Dar mai este un aspect, unul mai important decât oricare altul: domnul Ponta a câştigat primul tur al alegerilor prezidenţiale doar prin propriile puteri. Pentru că, trebuie să recunoaştem, nu există nicio publicaţie, niciun blog, niciun post de televiziune sau radio favorabile lui, nimeni nu-l vorbeşte de bine, nimeni nu îl laudă, nimeni nu-i recunoaşte vreo calitate, adevărul fiind că, în România mea, ţărişoara mea... nu există niciun mijloc mass-media de stânga. Şi totuşi, românii l-au votat cu majoritate.
Să auzim de bine!
P.S. Cititorii sunt rugaţă să pronunţe România mea, ţărişoara mea... pe un ton cât mai plângăcios, aidoma pesonajelor caragialeşti. Pentru că aşa pot fi caracterizate toate aceste lamentări publice.

marți, 4 noiembrie 2014

Cerinţele diasporei?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Istoria recentă a României nu se poate mândri cu mari realizări pe tărâmul luptei disidente sau al rezistenţei, aşa cum se pot lăuda francezii sau grecii. Firi preocupate mai mult de micile lor interese egoiste, românii nu şi-au dezvoltat o cultură civică de amploare, fapt care a condus la apariţia unei mentalităţi paternaliste, peste care s–a potrivit ca o mănuşă educaţia comunistă, în care “tătucul” era stăpânul şi decidentul absolut, românii ajungând să prefere şi să cultive mentalitatea prin care altul are grijă de persoana ta.
Urmările acestui metisaj se văd pregnant chiar în zilele noastre, începând cu pietonul indisciplinat care îl apostrofează pe şofer cu un „ce, eşti chior, nu ai frână?” transferând altuia grija faţă de propria-i persoană şi terminând cu ţăranul fost colectivist care se luptă cu ţuicile în crâşmă, privind la străinii care îi reconstruiesc casa după inundaţii.
Cât este de păguboasă o asemenea mentalitate se vede chiar din exemplul mai sus citat, sinistraţii aşteptând ajutorul statului în loc să-şi asigure locuinţele, grevând astfel bugetul statului cu cheltuieli care se vor materializa în lipsuri pentru alte programe utile chiar lui, sinstratului. Aceeaşi mentalitate a “tătucului” care ne dă tot şi ne rezolvă tot a dus la apariţia unor adevăraţi fanatici băsişti sau chiar nostalgici.
Pe canalele de comunicaţii se vântură o creaţie intitulată “NOI CEI DIN DIASPORA SCHIMBĂM REGULILE! - VREŢI VOTUL NOSTRU? ACESTEA SUNT CONDIŢIILE!”
Autenticitatea creaţiei este discutabilă având în vedere faptul că începutul este făcut în nume colectiv, iar finalul este asumat la singular, fără a se specifica dacă şi cine a mandatat persoana respectivă să reprezinte întreaga diasporă. Ca să nu mai vorbim de faptul că, punând căruţa înaintea cailor, autorul deschide larg porţile minciunii electorale. “Da, eu le voi îndeplini pe toate, plus încă două”, poate oferta fără acoperire vreun candidat. Acesta, şi nu altul este motivul pentru care procesul electoral se derulează invers: candidatul îşi prezintă oferta, iar alegătorul o alege pe aceea care îi convine.
Pentru cursivitatea discursului, să lăsăm la o parte aspectele formale şi să ne concentrăm pe textul nud (mi-am permis să adaug diacriticile pentru a nu duce textul în derizoriu).
Candidatule!
Ascultă ce vreau eu, înainte de a-mi face tu o ofertă

Avem o adresare obsesiv-imperativă la singular, persoana respectivă considerându-se un catalizator sau reprezentant al diasporei, deşi în primele rânduri suntem anunţaţi că este vorba de “noi cei din diaspora” (fără virgulă după noi).
1. Respectarea rezultatului referendumului din 2009 pentru reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300. Ca principiu general, aceasta este şi părerea noastră: ce e mult strică, iar România duce în cârcă nejustificat de mulţi parlamentari.
2. Imprescriptibilitatea infracţiunilor de furt din bani publici, comise de demnitari. Într-o republică parlamentară, aşa cum este a noastră, legiuitorul este Parlamentul, nicidecum preşedintele. Dar, în mod firesc, apare întrebarea: de ce numai din banii publici? Banii munciţi din greu de restul populaţiei nu au aceeaşi valoare? După ce le-a spart hoţul casa, el să scape prin prescripţie, iar ei să rămână pe drumuri? O schimbare legislativă de asemenea amploare nu poate fă făcută de pe o zi pe alta din cauza gravelor probleme juridice ridicate.
3. Demnitarii şi familiile lor (copii, părinţi), să îşi asume obligaţia de a folosi doar sistemul public de sănătate. În caz contrar îşi pierd calitatea de demnitar. Doar aşa s-ar putea schimba ceva în sistemul public de sănătate. Dar demnitarii noştri folosesc sistemul public de sănătate. Să ne amintim de cazul unui parlamentar UDMR care, cu câţiva ani în urmă, a reţinut la sol un elicopter SMURD care transporta un copil grav bolnav, pentru a veni şi el la Bucureşti ca să-şi trateze piciorul. Credem că cei care nu folosesc sistemul public de sănătate o fac nu din cauză că sunt demnitari, ci pentru că au bani. Şi o fac îndemnaţi de acelaşi impuls omenesc de a nu se uita la bani atunci când e vorba de sănătate.
4. Copiii/nepoţii demnitarilor vor învăţa doar în sistemul public de învăţământ de stat. În caz contrar îşi pierd calitatea de demnitar. Poate aşa se va schimba ceva în învăţământ. Dar copiii demnitarilor noştri (autorul nu specifică limitele sociale în care se încadrează grupul demnitarilor) fac şcoală în sistemul public de învăţământ. Liceul J. Monet este un exemplu cât se poate de viu, din moment ce acolo s-a petrecut chiar şi un viol. Iar sistemul privat de învăţământ se conformează regulilor emise de acelaşi Minister al Educaţiei. Problema nu stă în calitatea elevilor, ci în calitatea actului de învăţământ, incluzând aici şi profesorii.
5. Orice pedeapsă primeşte un demnitar pentru infracţiuni comise în timpul mandatului, să fie dublată. O propunere pe cât de greu de aplicat, pe atât de greu de solicitat. Ce facem cu egalitatea tuturor în faţa legilor? O persoană devenită demnitar nu mai este om? Şi când îi încetează mandatul, ce se întâmplă?
6. Averea demnitarilor care nu poate fi justificată sa fie confiscată, la fel şi a rudelor care nu o pot justifica. Da, asta este o propunere legislativă bună, cu două amendamente: a) nu numai a demnitarillor, ci a tuturor celor găsiţi vinovaţi de justiţie şi b) mai puţin a rudelor demnitarilor pentru că, e lesne de observat, ruda unui demnitar poate dobândi o avere ilicită şi fără ajutorul acestuia.
7. Parlamentarii care nu au iniţiat nicio lege pe toată perioada mandatului, să restituie 50% din sumele primite ca îndemnizaţie. Nu sunt acolo doar pentru a încasa un salariu pe care mulţi dintre noi, nu îl au. Perfect de acord, pentru că obiectul muncii lor este unul legislativ, nu unul de trândăvit. Cu un amendament: şi în cazul în care nu a avut nicio intervenţie legislativă.
8. Interzicerea totală a traseismului politic. Pleci din partid, renunţi şi la funcţia obţinută. După cum se ştie, un parlamentar îşi acupă locul ca urmare a unui proces electiv, el reprezentând alegătorii unei circumscripţii, care l-au votat de bună credinţă, pentru un anumit program. Schimbarea sau renunţarea la partidul iniţial presupune şi schimbarea sau renunţarea la platforma pentru care a fost ales, el nemaiavând o bază justificativă a prezenţei lui în Parlament.
9. Parlamentarii care prin vot s-au opus solicitării Parchetului pentru cercetarea altor demnitari, să nu mai aibă dreptul de a candida pentru funcţii publice timp de 10 ani. Deja intrăm pe alte tărâmuri, cum este cel al liberului arbitru, ca să ne limităm doar la un singur aspect. Dacă un om ajunge parlamentar înseamnă că şi-a pierdut dreptul la propria-i opţiune, trebuie să fie automat de aocord cu ce-i cer alţii? Ce faci cu cei indecişi, care se abţin? Îi condamnăm şi pe ăia?
10. Interzicerea prin lege a dreptului parlamentarilor de a se pronunţa în privinţa cercetării unui demnitar. Acelaşi lucru ca mai sus, dar spus cu alte cuvinte şi într-o contradicţie de temeni: să interzici un drept? Confuzia persistă pentru că parlamentarii nu se opun cercetării, ci recomandă sau nu ridicarea imunităţii parlamentare. Altceva era dacă cerinţa ar fi fost formulată altfel: parlamentarii să nu beneficieze de imunitate pe durata mandatului, ceea ce i-ar fi adus mai paroape de principiul egalităţii tuturor în faţa legii.
11. Redeschiderea tuturor dosarelor care s-au închis prin prescriere, ale foştilor şi actualilor demnitari. Convingerea noastră este că o lege cu carecter retroactiv ar încălca nu numai pricipiile de drept, dar ar stârni revolta chiar a autorului acestor cerinţe.
12. Cheltuielile parlamentului să fie reduse cu 50% faţă de nivelul actual. Un stat sărac nu poate suporta costurile unui parlament bogat. Reducerea cheltuielilor parmanentare ar fi un lucru salutar, numai că nu depinde de preşedinte, indiferent cine va fi el, atât timp cât va respecta actuala Constituţie. Iar România nu este o ţară săracă. Cine nu crede, să încerce să traverseze strada la orele de vârf sau să dea un tur şi să admire vilele din Băneasa, Slobozia sau Feleac, să verifice procentul de ocupare în staţiuni sau numărul turiştilor plecaţi să viziteze alte ţări sau să verifice numărul supermarket-urilor care se deschid fără ostoire.
13. Produsele/serviciile din instituţiile de stat să fie în proporţie de 70% produse în România. O cerinţă nu numai absurdă, dar cât se poate de periculoasă. S-ar încălca principiile pieţei libere (pentru care, suntem siguri că autorul articolului luptă cu consecvenţă) şi ar duce la prăbuşirea economiei româneşti prin scăderea calităţii produselor/serviciilor (care şi aşa nu strălucesc) datorită lipsei concurenţei.
14. Reintroducerea pedepsei cu moartea pentru infracţiuni deosebit de grave. Se pare că autorul articolului este o persoană deosebit de tânără din moment ce nu ştie că, în decembrie 1989, una dintre primele cerinţe (dacă nu chiar prima) exprimată de masele de revoluţionari a fost tocmai abolirea acestei pedepse.
15. Inăsprirea pedepselor din codul rutier. Despre cât de aspre să fie, să-i întrebăm pe cei care şi-au pierdut copiii sau părinţii în accidente rutiere. Pedepse aspre sunt şi acum. Problema noastră este interpretarea şi aplicarea lor. Spre exemplu, ce îi determină pe judecători să dea pedepse cu suspendare în cazul ucigaşilor pe roţi?
16. Puşcăriaşii să muncească pt. Cazare, mâncare, îngrijire medicală. Ei ne fură, ne tâlhăresc, ne violează copiii sau părinţii şi noi îi ţinem pe banii noştri! În puşcărie, munca să fie obligatorie, mai puţin cauzele medicale certe. E curios că toate organizaţiile şi asociaţiile vorbesc despre şi susţin drepturile omului în cazul puşcăriaşilor, dar nimeni nu suflă o vorbă despre drepturile omului în cazurile victimelor. Care puşcăriaşi îşi ispăşesc vina în condiţii de sanatoriu. Veţi rămâne fără grai dacă veţi auzi de ce asistenţă medicală beneficiază un puşcăriaş pe banii contribuabililor, în numele respectivelor drepturi.
17. Castrarea pedofililor şi a violatorilor. Presupunem că autorul solicitărilor s-a referit la această acţiune ca la o propunere legislativă şi nu ca la o acţiune care ar trebui întreprinsă de viitorul preşedinte.
18. Pentru traficanţii de droguri, închisoare pe viaţă. Cu un amendament: producătorii şi traficanţii.
19. Mărirea alocaţiei pentru copii la cel puţin 150 lei. O nouă cerinţă care nu este de competenţa unui preşedinte în România, ca să nu vorbim de ciudăţenia sumei: de ce 150 şi nu 173?
20. Părinţii care nu-şi trimit copiii la şcoală, să fie decăzuţi din drepturi. Şi ce faci în cazul părinţilor care îşi trimit copiii la şcoală, dar pramatiile chiulesc? Oricum, învăţământul de 10 clase este obligatoriu. Mai obligatoriu decât obligatoriu nu se poate.
21. Interzicerea exploatării zăcămintelor de orice fel, prin metode care duc la distrugerea pe termen lung a mediului înconjurător. Toate exploatările, idiferent de natura sau amploarea lor duc la distrugerea în timp a mediului. România să fie prima ţară din lume care nu mai consumă benzină, gaze sau cărbune? O ţară fără automobile, termocentrale sau încălzire e o dorinţă greu de acceptat de populaţia care nu se află în diaspora şi care se luptă cu problemele zilnice.
22. Reîmpădurirea terenurilor defrişate, costurile urmând să fie suportate sau imputate tuturor celor care le-au defrişat sau trebuiau să apere pădurile, nu să le distrugă! Bănuim că este vorba de defrişări ilegale, pentru că altfel, pe lângă benzină, cărbune şi gaz, riscăm să rămânem şi fără mobilier.
23. Interzicerea vânzării pământului agricol românesc către străini. Copiii şi nepoţii noştri, vor trebui să-şi crească copiii. Noi dacă avem astăzi pământ românesc, avem datorită străbunilor noştri care nu l-au vândut, ci s-au jertfit să-l păstreze. Suntem de părere că a fost una din marile erori postrevoluţionare, dar nu preşedintele este cel care poate înterzice sau permite asemenea acţiuni.
24. În procesele câştigate la CEDO, daunele să fie plătite de către judecătorii care au dat sentinţele. Nu trebuie să plătim noi pentru că şi-au băgat ei bani în buzunare. O cerinţă pe muchie de cuţit pentru că judecătorii pot emite sentinţe eronate şi din greşeală, nu numai datorită faptului că sunt corupţi. Cine este arbitrul absolut care poate stabili dacă a fost vorba de o eroare sau de corupţie?
25. Executarea silită a datornicilor Bancorex, pentru recuperarea sumelor nerestituite. Datornicii Bancorex nu au intrat pe uşa băncii, au deschis uşa seifului şi au luat câţi bani au vrut. Ei au doar vina că au cerut. Sumele au fost aprobate şi eliberate de personalul de conducere din bancă, şi nu se ştie niciunul care să fi fost identificat şi sancţionat.
26. Tranzacţiile în cash între persoane fizice, să nu fie limitate de sumă. În actul de vânzare-cumpărare sunt părţi: notarul, vânzătorul, cumpărătorul. De ce trebuie să primească banca un comision? Notarul nu e parte într-un act de vânzare – cumpărare, banca nu are niciun amestec şi nici nu există vreo limitare de sumă. Exemplu este chiar domnul Băsescu, care a făcut o achiziţie de vreo 600.000 euro ducând banii în sacoşă.
27. Înlocuirea prin lege a denumirii de rrom, cu denumirea de ţigan. Fiecare etnie are dreptul să îşi spună cum vrea ea şi este împotriva oricăror principii umanitare să faci o asemenea impunere şovină. Atunci şi maghiarii să fie obligaţi să-şi spună unguri, iar ruşii să-şi spună slavi??
28. Deschiderea unui proces împotriva tuturor guvernantţlor, a celor care se fac vinovaţi de distrugerea industriei. Împotriva TUTUROR guvernanţilor? Nu a fost nici măcar unul bun? O solicitare aiuritoare care confundă puterile în stat, guvernanţii nefăcând altceva decât să aplice legile elaborate de legiuitor. Corolarul ar fi şi un prces împotriva tuturor parlamentarilor? Pe banii cui şi pe baza căror principii juridice?
29. Depolitizarea autorităţilor de reglementare şi control (fisc, media, protecţia consumatorului etc). Depolitizarea e bună, dar revine nostalgia tătucului atoatefăcător. Cum este posibil ca, într-o democraţie, într-o ţară în care e garantată libertatea exprimării, un preşedinte să intervină în structura media? Ce să facă, să schimbe patronii de ziar sau de posturi de televiziune? Să le impună ce ştiri să publice? Există un singur om în ţara asta care ar accepta aşa ceva?
30. Desecretizarea tuturor contractelor civile făcute cu statul român. Contractele de achiziţie din bani publici să fie transparente şi să nu fie acceptată nicio formă de secretizare. Altă absurditate cu iz sindical, pentru că autorul uită că, într-un contract încheiat cu statul, intră, pe lângă stat, unul sau mai mulţi parteneri. Care pot sau nu pot fi de acord cu desecretizarea. Cine plăteşte procesele la Curtea de Arbitraj Internaţional şi daunele care vor fi impuse?
31. „Catedrala Neamului” să devină în totalitate şcoală pentru copiii defavorizaţi, cămin pt. Bătrânii fără ajutor şi spital social – administrarea şi costurile să fie în sarcina Bisericii Romane (B.O.R). De ce doar în sarcina BOR? De ce nu şi în sarcina altor culte? Copiii defavorizaţi sau bătrânii sunt toţi ortodocşi prin definiţie?
32. Anularea subvenţiilor de la buget către cultele religioase. Momentan, numărul credincioşilor este mai mare decât cel al ateilor, majoritatea oamenilor consideră că mai au nevoie de credinţă, iar aceste subvenţii sunt un răspuns implicit al respectului faţă de ei.
Voi vota cu cel care ştie să răspundă aşteptărilor mele. Dacă cineva consideră că ceea ce am scris mai sus, contravine Constituţiei, legislaţiei (multe legi fiind făcute special pentru a servi intereselor clientelei politice), normelor europene, precizez că asta va trebui să facă cel care îmi cere votul şi care astfel se obligă: să iniţieze legi, să le corecteze pe cele greşite, să găsească soluţii, aşa încât lucrurile să funcţioneze în favoarea cetăţeanului.
Distribuie dacă eşti de acord... dacă nu, poate faci parte din "sistem".

Articolul se încheie în aceeaşi manieră personal-imperativă, deşi la început s-a afirmat ca fiind dorinţa unei întregi diaspore. Chiar dacă unele cerinţe sunt legitime sau necesare, ele nu sunt decât cerinţe cu aspect sindical, un preşedinte român neavând nici de departe asemenea atribuţii. Ele pot fi foarte bine incluse în platforma unui partid politic, dar nu ale unui preşedinte având o funcţie reprezentativă într-o republică parlamentară. Nostalgia după un preşedinte jucător, un preşedinte care conduce el ţara şi impune legile după propria voinţă, eludând legi, constituţie, parlament sau guvern este cât se poate de evidentă, chiar pentru trăitorul unei republici prezidenţiale (pentru că, mai mult de atât nu se poate, decât în cazul unei monarhii absolutiste). Cerinţe greu de acceptat chiar pentru un preşedinte al Statelor Unite, care sunt cât se poate de prezidenţiale, dar cu uşoare şanse de acceptare în cazul alegerii unui monarh absolut într-o republică bananieră.
Nu ştim la ce sistem face referire autorul articolului, dar considerăm că, prin prisma actualei Constituţii, tot ce ne dorim este un preşedinte care să o respecte. Iar autorul articolului ne dovedeşte că diaspora în care trăieşte este una cât se poate de dictatorială.
Să auzim de bine!