"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)
Se afișează postările cu eticheta lac. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lac. Afișați toate postările

vineri, 14 septembrie 2012

Monştri raţiunii nasc somni!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iertată-mi fie parafraza celebrului adagiu, dar viaţa bate atât filozofia (dacă ne referim la Descartes), cât şi pictura (dacă ne referim la Goya). Cu toţii am avut ocazia să verificăm aplicabilitatea practică a dureroaselor vorbe, dar iată că acum, lucrurile s-au întors. Din fericire, nu este vorba de un personaj uman, ci de un peşte, mai precis de un somn, care știm este un peşte adormit. Somn care s-a dovedit atât de lipsit de minte încât nu poate fi caracterizat altfel decât prost. Iată păţania.
Un tip de pe lângă Round Lake (Canada ) a văzut jucând într-un mod straniu ceva ca o minge pe oglinda lacului şi s-a dus să vadă ce e.
Când a ajuns acolo, s-a dovedit că, de fapt, era un ditamai somnul care, evident că încercase să înghită o minge de baschet, dar aceasta i-a rămas înţepenită în gura lui cea mare şi lacomă!
Somnul era obosit mort de atâtea încercări de a se scufunda pentru că, mereu mingea îi sporea flotabilitatea şi îl aducea la suprafaţă.
Tipul (adică cetăţeanul canadian, nu somnul) a încercat de mai multe ori să ajute monstrul cel prost şi să-i scoată mingea, dar nu reuşea.
Până la urmă, cu ajutorul soţiei (a cetăţeanului canadian, nu a somnului), a tăiat mingea, care s-a desumflat şi, astfel, au eliberat somnul.
Ei, aţi văzut că lăcomia nu strică numai omenia, ci şi somnul?
Să auzim de bine!

joi, 25 august 2011

Nisipurile mişcătoare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu sunt un vânător pasionat. Ca să fiu sincer, nu sunt nici măcar unul nepasionat. Aceleaşi afirmaţii le pot face despre abilităţile mele de pescar.
La un moment dat, am avut o experienţă tristă în acest sens nereuşind să pescuiesc nici măcar o gheată după o zi de stat pe malul lacului. Este taina mea pe care nu o spun nimănui. Dacă nu mă întreabă... Recunosc, îmi place peştele ca aliment, dar de aici şi până la a-l pescui este cale lungă...
Este pentru a doua oară când, ca un părinte atent şi cooperant ce sunt, cedez rugăminţilor fiicei mele şi îi promit că în concediu vom merge împreună la o partidă de pescuit. Discuţia începe să se materializeze prin demararea procedurii de achiziţie a diferitelor ustensile minim necesare.
Acum, sunt cu ghiozdanul pregătit şi cu piciorul pe pedala de acceleraţie pentru că vom pleca în multdoritul concediu de odihnă. Intenţionat am ales un stabiliment care are în apropiere un lac suficient de lat ca să poţi înota şi suficient de adânc ca să conţină peşti.
Ajungem la destinaţie conform graficului orar, ne cazăm, despachetăm şi începem o scurtă incursiune pentru a ne familiariza cu particularităţile locului. Cu această ocazie ochesc un loc pe care îl apreciez ca fiind locul ideal pe care şi l-ar dori orice pescar.
A două zi, încărcat cu ustensilele, încep să-mi fac cruci cu ambele mâini, cerând insistent ajutorul lui Dumnezeu într-o operaţie care deja îmi lăsase urme adânci în cuget... Având în vedere experienţa traumatizantă anterioară avută, orice om cu un metabolism bazal normal s-ar fi oprit. Dar nu eu! Şi asta nu pentru că nu aş avea metabolismul bazal normal. Dar aşa sunt eu... Drept pentru care le campez pe fete în imediata apropiere, iar eu intru în nămolul aflat la mal pînă când apa îmi ajunge puţin mai sus de genunchi. Pun momeala în cârlig, arunc şi îmi fixez privirea pe plută. În mod absolut normal, nu se întâmplă nimic în prima jumătate de oră. Şi nici în a doua. Fetele mă părăsesc cu gândul la preocupări mai serioase, cum ar fi statul la soare sau jocul cu mingea.
Scot momeala neatinsă, o schimb şi vreau ca să mai încerc o aruncare odată cu schimbarea locului. În mod ciudat pentru un bărbat cu armata făcută la infanterie, observ că nu îmi pot extrage picioarele din nămolul în care sunt plasat. Forţez activitatea muşchilor răspunzători de mişcarea membrelor inferioare, dar singurul rezultat palpabil este acela că mă mai afund puţin. Sau e doar o impresie? Reiau mişcările membrelor şi, de data asta, devin conştient că mă scufund. Lucru confirmat şi de apa care îmi ajunge acum la brâu. Las undiţa în durerea ei şi încerc să trag tot mai puternic de picioare. Acţiune total greşită pentru că singurul rezultat este o continuare a scufundării. Picioarele parcă sunt absorbite în jos, iar singura mişcare pe care o mai pot face este să-mi rotesc trunchiul. Cu greu reuşesc o întoarcere ceva mai amplă cu speranţa că îmi voi putea semnaliza optic fetele. Speranţă deşartă. Fetele au lăsat lucrurile pe prosop şi au plecat la coadă la mici cu gândul la surpriza plăcută ce mi-o vor face, având ceva certitudini că nu voi reveni încărcat de peşti...
Încer un „Ajutor!” timid, dar nu îmi fac mari speranţe pentru că sunt singur pe tot malul. Caut ca să mă calmez, mai ales nervos, conştient că orice mişcare, dacă nu e decisivă, îmi va face mai mult rău. Deja apa îmi ajunge la nivelul pieptului şi orice mişcare îmi este mult îngreunată. Deja mă întreb ce părţi din corp vor începe peştii ca să-mi ciugulească şi cum voi arăta ca mumie când voi fi dezgropat întâmplător peste două mii de ani...
Dar Dumnezeu e bun şi mă ajută ca să văd cu coada ochiului undeva, în spate şi în dreapta, un fel de tufă dintr-o plantă cu crengi lungi şi robuste. Fac prima încercare. Mă întorc brusc şi reped mâna dreaptă spre un grup de crengi. Singurul lucru pe care îl reuşesc este ca să mă mai scufund doi centimetri. Nu e de glumă, aşa că aştept câteva secunde, îmi reglez respiraţia şi fac o nouă încercare. Victorie! Reuşesc să apuc smocul de crengi şi îl strâng cu atâta fermitate încât numai cu flacăra oxiacetilenică cred că mai pot fi desprins. Iarăşi mă opresc pentru o scurtă pauză de respiraţie şi ca să mă gândesc la mişcarea următoare. La fel de brusc, dar cu o forţă sporită de disperare, mă întorc iarăşi cât pot de mult şi de brusc spre dreapta şi reuşesc ca să prind smocul şi cu mâna stângă. Dar aud şi un trosnet ciudat al oaselor în zona şalelor... Fără ca să mă mai gândesc la alte oase din dotare şi la starea lor, încep ca să mă extrag trăgând puternic din braţe. Greu, foarte greu, reuşesc ca să mă extrag, efectuând în acelaşi timp şi o rotire a corpului. Singura grijă îmi este ca să nu se rupă smocul...
- Poc! se aude sunetul sec pe care îl produce ţâşnitul unui dop de şampanie.
Este sunetul produs de ieşirea bruscă a ambelor picioare din nămolul „arăgător”. Mă târâi în continuare pe burtă horcăind şi înghiţind apa malului, până simt că mânile au atins solul ferm. Îmi înfig unghiile în el şi mai trag odată din braţe. Gata, sunt salvat, sunt pe malul din pământ şi nu mă mai paşte niciun pericol. Tocmai la timp ca să văd cum mi se întorc şi fetele. Mă ridic plin de nămol şi strâmb de mijloc ca să le ies în întâmpinare.
- Tată, de ce umbli strâmb? mă întreabă copila imediat observând mersul meu şui şi încovoiat de mijloc.
- Scumpa tatii, cred că a fost un peşte foarte mare şi a trebuit ca să trag foarte tare de undiţă, liniştesc eu copila. Dar mi-a scăpat...
- Ce păcat, îşi exprimă ea dezamăgirea.
- Ba, eu aş zice ce fericire, completez gândindu-mă la cele păţite.
Să auzim de bine!

luni, 12 iulie 2010

Vizitarea lacului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să nu credeţi că în Corfu nu aveţi ce vizita. Este o premisă greşită. De exemplu, lacul Korissia sau Korission. Lacul este amplasat în sudul laturii de vest a insulei Corfu. Îl desparte de mare un liman foarte îngust, iar peisajul înconjurător este superb. Atracţia cea mare este dată însă de asfinţiturile pe care le poţi prinde pe malurile acestui lac. Aşa că ne decidem să mergem să-l vizităm.
În linie dreaptă faţă de hotelul unde suntem cazaţi nu sunt mai mult de cinci kilometri. Dar linia dreaptă este valabilă oriunde în lume, chiar şi în Bangladesh, dar nu în Corfu. Asta pentru că insula este muntoasă, iar drumurile care străbat munţii se pare că au fost la origine cărările bătute de păstorii de capre, peste care acum s-a turnat asfalt. Altfel nu-mi explic multitudinea lor, drumul sinuos pe care îl urmează, numărul enorm de intersecţii şi îngustimea acestor drumuri. Prima dorinţă pe care ar trebui să şi-o pună orice locuitor al insulei atunci când pleacă de acasă ar fi „Dă Doamne să nu întâlnesc altă maşină pe drum”.
Admirăm o hartă turistică pentru a decide calea de urmat. Am scris “admirăm” pentru că de înţeles, nu înţelegem nimic. Sunt atât de multe intersecţii şi bifurcaţii încât trebuie să fii naiv ca să crezi că vei ajunge din prima acolo unde ţi-ai propus. Pornim făcându-ne cruce cu ambele mâini. Până la prima intersecţie a mers bine. A mers bine şi până la a doua. Curând observăm că drumul devine tot mai abrupt şi mai îngust. Consultarea hărţii nu ne mai este de niciun folos, iar drumul se îngustează, se îngustează… Ne gândim că am făcut o greşeală, aşa că încercăm să întoarcem. Reuşim cu preţul a cinci milimetri din cauciuc lăsaţi pe asfalt din cauza manevrelor numeroase. Ajungem la o intersecţie neremarcată la prima trecere şi încercăm abordarea ei. După câteva zeci de metri suntem nevoiţi să facem cale întoarsă pentru că se înfundă. Revenirea la drumul iniţial am făcut-o mergând cu spatele, pentru că de întors nu putea fi vorba.
Reluăm aburcarea pe şoseaua pe care începusem şi curând încep să apară serpentine tot mai dese şi mai strânse. În cele din urmă, drumul ne duce până în faţa unei vile cât toate zilele. Nu are nimic din elementele unui lac, aşa că ajungem la concluzia că am greşit drumul.
Ne întoarcem pe drumul pe care venisem şi observăm cu uimire că am trecut de o bifurcaţie fără să o observăm. Ne gândim că această bifurcaţie e de vină şi intrăm pe celălalt braţ al ei. După o bucată bună de mers, descoperim în creierul munţilor, ascunsă printre cedri şi pini o tavernă snack bar café! Trag pe dreapta şi blochez maşina cu toate frânele posibile şi toate pietrele de pe drum de frica pantei formidabile şi intru în stabiliment.
În local, la o masă, dau de doi moşi trecuţi lejer de optzeci de ani. Mă gândesc să ironizez puţin denumirea anglofilă atât de pompoasă, aşa că îi salut şi îi întreb în limba engleză dacă acesta este drumul spre lac. Spre surpriza generală a publicului, unul din moşi îmi răspunde într-o engleză ireproşabilă, ba chiar îmi dă şi indicaţiile necesare.
Le mulţumesc şi pornim plini de entuziasm pe noul drum în viaţă. Urcăm şi virăm în serpentine şi urcăm şi iar virăm şi tot aşa, până începem să coborâm şi se întâmplă ceea ce era mai rău de întâmplat. Din sens opus vedem o maşină cum urcă! Astfel am ajuns să constat pe pielea mea ce înseamnă politeţea la volan. Aici, este nevoie de o mică precizare. Şi în Grecia, ca de altfel în toate ţările din Uniunea Europeană, sunt valabile şi legiferate aceleaşi reguli şi semne de circulaţie. Dar grecii mai au o regulă e drept, nescrisă, dar pe care o respectă cu sfinţenie: fii tu primul cel politicos la volan! Şoferul maşinii cu număr de Corfu care urcă (!) trage cât mai mult pe dreapta, aproape să cadă în râpă, totul ca să-mi facă mie loc să trec, eu care cobor (!). Manevră executată cât mai natural, fără priviri de reproş sau care să solicite recunoştinţa mea eternă.
Gestul politicos al omului ne permite să ajungem la poalele muntelui teferi şi nevătămaţi, suficient de lucizi ca să observăm că am intrat într-o nouă bifurcaţie. Iar la colţ, eterna tavernă ajutătoare. Aceleaşi întrebări în engleză şi răspunsuri la fel de prompte date de moşii supravieţuitori de pe la mese. Se pare că am intrat pe calea cea bună pentru că, după un scurt popas pentru a fotografia o magnolie enormă (care cred că nu e sănătoasă la cap din moment ce a înflorit atât de puternic la aceată dată), vedem lacul în faţa ochilor. Dar nu mai vedem şi soarele pentru că asfinţise. Apuc să trag câteva cadre la limită, după care pornim spre casă apăsaţi de gândul unei noi aventuri montane. Dar, după ploaie vine soare, zice proverbul. Cum ieşim în şoseaua principală, cum vedem un indicator către Moraitika, localitatea unde se află hotelul nostru. Preluăm indicaţiile şi suntem acasă în zece (10) minute. Oricum, e mult mai puţin decât o oră şi jumătate de călărit munţii, aşa cum făcusem la venire…
Să auzim de bine!