"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

marți, 31 ianuarie 2012

Păstorel Teodoreanu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu este prima postare pe care o fac despre Păstorel Teodoreanu. Iată o nouă postare, cu noi epigrame, la fel de savuroase, la fel de sclipitoare, în continuarea celor din postarea http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/08/pastorel-interzis.html#axzz1kHO5DHmm.
Alexandru O. Teodoreanu (1894 - 1964), cunoscut şi sub pseudonimul Păstorel, a fost un avocat şi scriitor român, cunoscut epigramist, mare cunoscător şi degustător de vinuri şi coniacuri, membru de seamă al boemei ieşene şi bucureştene. A rămas în literatura română prin epigramele sale. În caz că numele Teodoreanu sună cunoscut,... a fost fratele scriitorului Ionel Teodoreanu (1897 - 1954) (La Medeleni, Uliţa copilăriei, În casa bunicilor, Bal mascat, Golia).
În clasa a V-a de liceu, li s-a dat la teză, de către profesorul de limba română, Fântânaru, să scrie despre epigramă. Şi cum Fântânaru savurase de multe ori vinul de Cotnari, Păstorel a scris doar atât în teză:
Dacă apa din fântână
S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lăsa limba română
Şi m-aş face Fântânar.

Când le-a adus tezele, Fântânaru, ajungând la teza lui Păstorel, i-a spus nu în sens peiorativ, ci admirativ:
"Măgarule, unu la purtare şi zece pentru epigramă."
Versuri scrise când era internat în Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor (în Bucureşti). Posibil să fi fost ultima lui epigramă. A murit după câteva zile.
Drăgălaşe păhărele:
Drăgălaşe păhărele
Dinainte-mi să se pună
Să se toarne vin în ele,
Poftă bună!

Să golim toţi în tăcere
Iar cuiva vin de nu-i place
Bea-atunci mai bine bere,
Bea în pace!

Cine-i ameţit prea tare
Pe sub mese să se culce
Şi în zgomot de pahare,
Doarmă dulce!

Să nu fie vorbă lungă
Doară ştim ce scurtă-i viaţa
Să bem până să ne-ajungă,
Dimineaţa.

Epigrama:
Epigrama nu e scula
Care-ţi poate şterge crima,
Dupa ce că scrii cu sula
Vrei să regulezi cu rima?

Scriitori:
În ţara asta prefăcută
Căcaţii scriu în loc sa pută.
Iar scriitori-adevaraţi
Sunt daţi afară de căcaţi...

Sadoveanu era dator cu nişte bani la Păstorel. Sadoveanu era zgârcit ca un scoţian. Au trecut câteva luni fără nicio mişcare din partea lui. Aşa că Păstorel compune:
De-ar fi să mori (cam ar fi cazul)
Să nu-mi laşi bani,
Să-mi laşi obrazul
Să-mi fac din el bocanci.

Venea o moară pe Siret
Legănându-se pe-o coastă,
Şi-n ea un autor şiret
Măcina făină proastă!

Naşul lui Păstorel, Sadoveanu, ţine o conferinţă la Ateneu: "Lumina viine de la Răsărit" în care îi pupă-n fund pe ruşi şi declară că din acel moment se întoarce cu faţa spre Răsărit. Atât i-a trebuit lui Pastorel:
Naşu' sfătuit de-un rus
Întoarse curu' la Apus
Şi arătă Apusului
Care-i faţa rusului...

Americanilor:
Dacă şi de astă dată
Se retrag din Orient,
Mă fac porumbelul păcii
Şi mă cac pe occident!

Lucreziei Karnabat, autoarea cartii "Sexul de peste drum":
Sexul doamnei Karnabat,
De vreo lună mi se pare,
A sporit mult la vânzare,
Căci se vinde separat,
Fără doamna Karnabat

Un schimb de epigrame între Mihail Codreanu şi Păstorel:
Când a pornit lugubrul zvon
Cum că murit-ai la Carlton
Mi-am zis atunci: - cu adevărat
O fi el mort, însă mort beat.

La care Păstorel, îi răspunde:
La Carlton eu ca dintr-un vis
Lugubrei morţi scăpat-am trenul
Însă aflai că m-a ucis
La Iaşi, Codreanu' cu catrenul.

Lui Iuliu Maniu:
Într-un moment de grea povară
Pentru sărmana ţară-a mea,
Eu unul stâlp de cafenea,
Închin pentru un stâlp de ţara!

Epitaf
Aici zace Păstorel,
Veşnic şi nemângâiat
Că e prima dată mort
Fără ca să fie beat...

V-au plăcut?
Să auzim de bine!

luni, 30 ianuarie 2012

Sfânta nevinovăţie vs. sfânta ipocrizie

Drama NarghitaNarghitaTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum vă spuneam şi în postările anterioare, mă feresc să urmăresc unele emisiuni transmise la televizor, printre acestea fiind calupurile publicitare sau aşa numitele talk-show. Printre care şi emisiunea Happy Hour, cel puţin datorită numelui englezit deşi, dacă stau să-mi amintesc, nici aducerea în emisiune a unui tâlhar condamnat nu este ceva care să mă atragă.
Dar, omul propune şi Dumnezeu dispune... Ceea ce face ca, în mod cu totul întâmplător, să surprind câteva minute dintr-o emisiune care o are ca invitată pe Narghita. Din cele câteva minute urmărite (îmi cer scuze, dar nu pot rezista mai mult...) apuc să o văd pe renumita solistă a anilor trecuţi şi să surprind câteva frânturi de dialog.
Narghita le povestea interlocutorilor despre viaţa plină de renunţări şi privaţiuni pe care a trebuit să o trăiască mulţi ani, atât de plină de sacrificii încât îşi vindea cărţile pentru mâncare. Vorbe grele pentru că, vă rog să mă credeţi, vânzarea unei cărţi din bibliotecă semnifică pentru mine un sacrificiu cumplit. Nu sunt în măsură ca să fac o analiză a vieţii cântăreţei şi nici asupra abilităţilor ei gospodăreşti sau de organizare a propriei vieţi. Aşa că, las dialogul să curgă şi bine am făcut pentru că am ocazia să o aud pe Stela Popescu comentând: Bine, bine, dar de ce nu ai spus nimic? Pentru că noi, tot timpul ăsta ne întrebam “unde-i Narghita, ce se întâmplă cu Narghita?”.
Tonul şi vorbele Stelei Popescu îmi trezesc atenţia. I-auzi brâul! Deci EI, nu ştiu cine, dar bănuiesc că e vorba de totalul cunoştinţelor lor comune, stăteau şi se întrebau unde e Narghita. Iar Narghita, ca o prietenă neserioasă ce se afla, nu le spunea unde e şi nici ce se întâmăplă cu ea. Nu vroia muşchiul ei să le spună că e săracă şi plină de nevoi. Ca o încăpăţânată ce se afla, nu credea de cuviinţă să le spună unde este. Iar EI se frământau de moarte pentru că vroiau să o ajute, dar nu ştiau de unde să o ia!
Altfel spus, Stela Popescu încerca să mă convingă (îmi rezerv dreptul de a vorbi doar în numele meu) de faptul că o persoană publică precum este ea, cu relaţiile, cunoştinţele, impresarii, prietenii sau pilele ei nu a putut toţi aceşti ANI să afle unde e Narghita. Formidabilă această sfântă nevinovăţie! Personal, nu cred că i-ar fi luat mai mult de cinci minute la telefon.
Să auzim de bine!

vineri, 27 ianuarie 2012

Sortimente de pizza

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Pentru o perioadă am fost tentat să cred că românul s-a plafonat, că nu mai poate concepe un anunţ publicitar decât într-o limbă ciudată, pe care autorii o numesc engleză. Ei bine, nu! Iată că românul nu se dă bătut. Mai ales moldoveanul, demn urmaş al viteazului Ştefan... Rezultatul luptei intestine purtate s-a materializat într-un meniu descoperit într-un restaurant din Gura Humorului. Imaginile de mai jos vorbesc de la sine, iar mesajul lor se dovedeşte unul hâtru, ca să folosim un regionalism adecvat...
Că vă place, că nu vă place, eu vă doresc nu numai lecturare plăcută, ci şi poftă bună!
Ei, ce spuneam? Nu-i aşa că se vede imediat că este vorba de un restaurant din Gura Humorului?
Să auzim de bine!
P.S. Imaginea se măreşte cu un simplu clic pe dânsa (ca să vorbesc precum moldovenii...)


joi, 26 ianuarie 2012

Cum cărăm bagajele

Mai avem foarte puţin şi suntem ajunşi. Deja se vede clădirea hotelului printre pădurile de cedri. Am mers destul de repede, astfel că, pe la ora două după amiază suntem în localitatea de destinaţie. Anul acesta ne-am decis să ne răsfăţăm puţin, aşa că am urmărit o superofertă şi am prins bilete la un hotel de cinci stele. Suntem obişnuiţi cu ospitalitatea grecească, aşa că ne pregătim sufleteşte pentru cele mai plăcute surprize. Trag maşina la peron, coborâm şi ne îndreptăm spre recepţie pentru efectuarea formelor de cazare. Un boy ne iese în cale, salutându-ne ceremonios. Îmi ia sacoşa din mână şi ne conduce politicos la recepţie. Recepţionera, amabilă, termină cu noi în doi timpi şi trei mişcări. O întreb la fel de politicos ce voi face cu maşina. Îmi răspunde că, pe durata şederii, va trebui să o parchez în parcarea păzită, peronul fiind accesibil doar plecărilor sau sosirilor. O întreb dacă pot trage maşina mai aproape pentru a-mi uşura căratul bagajelor la cameră. Îmi răspunde că da, e posibil, dar să nu-mi fac probleme pentru că băiatul mă va ajuta. Îi mulţumesc şi plec spre maşină însoţit de boy. Trag maşina mai aproape urmărit de privirile băiatului. Opresc motorul, cobor, deschid portbagajul care era plin ochi şi îl abordez pe flăcău:
- Spune-mi şi mie, te rog, cu ce se pot duce bagajele la cameră? întreb eu la modul general, neştiind obiceiurile hotelului.
- Cu astea, îmi răspunde el fericit şi îmi arată nişte cărucioare pe role cu un fel de mânere verticale, aşezate la fel ca cele de la supermarket-uri.
- Punem bagajele? îl întreb oarecum neliniştit, pentru că nu văd nicio intenţie de participare din partea lui.
- Da, sigur, răspunde el tot numai zâmbet fără să mişte un deget.
Ne apucăm să descărcăm prima şarjă din portbagaj sub privirile lui admirative. Un cărucior este deja plin cu vârf. Deja transpirat, mă uit la el, el se uită la mine şi nu se întâmplă nimic. Îndrăznesc o întrebare:
- Şi cine le duce cu căruciorul?
- Cum cine? ne răspunde flăcăul cu cea mai nevinovată privire. Dumneavoastră! Dar aveţi grijă cum umblaţi cu el şi să nu uitaţi să-l aduceţi înapoi!

miercuri, 25 ianuarie 2012

Cine îi dă nas domnului Boc

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Povestea lui Pinocchio îi aparţine jurnalistului Carlo Lorenzzini şi a fost publicată pentru prima dată în 1883. Povestea am analizat-o în paginile blogului cu timp în urmă, aşa că nu voi mai insista asupra acestui aspect (http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2010/10/analiza-unui-basm-aventurile-lui.html#ixzz1kMzeI6jo). Astăzi mă voi rezuma la două aspecte definitorii ale povestirii.
Primul este acela că Pinocchio a fost o păpuşă. Prin acest termen se înţelege un obiect neînsufleţit, de obicei de formă umană, care este folosit de copii la joacă sau de adulţi în reprezentări teatrale, un obiect lipsit de viaţă cu care poţi face ce vrei. Vede cineva vreo asemănare între domnul Boc şi o păpuşă? Desigur, o mulţime! Vede cineva vreo deosebire între domnul Boc şi o păpuşă? Absolut niciuna. Să detaliem puţin.
Are domnul Boc formă umană? Are! Este folosit de adultul domn Băsescu la reprezentaţii teatrale? Este! Joacă domnul Boc aşa după cum vrea domnul Băsescu? Joacă! Este domnul Boc lipsit de viaţă? Păi, dacă ne gândim că nu a avut nicio manifestare proprie, nicio acţiune proprie, ci doar la comandă, atunci putem da şi aici un răspuns afirmativ.
Dar haideţi să vedem şi cel de al doilea aspect. Este vorba despre faptul că, lui Pinocchio îi creştea nasul ori de câte ori spunea o minciună. Iar asta s-a întâmplat până a venit zâna şi i l-a tăiat. Să vedem cum stăm şi la acest capitol. Minte domnul Boc? Oho, minte, nu glumă! Să ne reamintim minciuna că a luat măsurile de austeritate conform gândirii unui laureat al premiului Nobel, lucru care l-a făcut pe bietul laureat să sară din papuci sau că a luat măsurile de austeritate pentru că aşa i s-a cerut de Comisia Europeană, afirmaţia care a făcut şi Comisia să sară din papuci (alţii, nu ai laureatului premiului Nobel) şi câte şi mai câte. Continuă domnul Boc să mintă? Continuă şi încă cu sârg! Nu mai târziu decât zilele trecute domnia sa afirma ritos că l-a dat afară pe domnul Baconschi pentru limbajul injurios folosit de acesta din urmă la adresa populaţiei României. Nu mai discutăm despre gafa comisă atunci când domnul Boc şi-a cerut scuze pentru cuvintele domnului Baconschi, în timp ce, pe acesta din urmă, se pare că îl durea în direcţia cotului şi de cuvinte şi de popor şi de scuze. De data asta, minciuna este bine ascunsă. Pentru că, primul gest făcut de domnul Boc după ce domnul Baconschi şi-a făcut publice mârlăniile, a fost să-l numească negociator! Nici vorbă de dat afară. Nici aici nu vreau să insist asupra gafei de a-l numi negociator cu manifestanţii pe un ins care nu dă doi bani pe aceştia. Insist doar asupra perpetuării minciunii. Ca să rezumăm, revin cu întrebarea: minte domnul Boc? Oho, minte de rupe!
Ei, însă aici dăm de o problemă: domnului Boc nu-i creşte nasul... A observat cineva o creştere semnificativă a respectivului organ? Nimeni! Aşa că, aici nu putem să concluzionăm decât că, ori domnul Boc nu este o păpuşă, ori domnul Boc are parte de o zână bună care îi ajustează nasul permanent.
Să auzim de bine!

marți, 24 ianuarie 2012

Obsesia de Iliescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Revoluţia din 1989 a fost prilejul cel mai bun de a contura diferite trăsături dintre cele mai odioase ale persoanelor publice. Cine va citi presa vremii va observa cu uşurinţă apariţia fulminantă a unor lideri de sindicat foşti condamnaţi de drept comun sau a unor partide conduse de persoane cu grave probleme psihice.
Puţine au fost personajele cu adevărat capabile în vreun domeniu sau în altul care să aibă o reprezentare publică. În general, adevăraţii profesionişi îşi văd de munca lor şi de împlinirile oferite de aceasta. Desigur că situaţia nu este una de laudă, pentru că această închidere în turnuri de fildeş a oamenilor cu adevărat capabili nu face decât să favorizeze apariţia lichelelor cu tupeu.
Aceeaşi penurie de cadre s-a remarcat cel mai pregnant pe tărâm politic. Astfel, s-a statutat criteriul valoric al vârstei matusalemice sau al apartenenţei la vreun partid istoric care, vreme de 50 de ani nu a făcut nimic concret pe plan politic sau cel al liderului vocal, bădăran şi cu tupeu, în locul adevăratei pregătiri politice (lucru care nu se întâmplă şi astăzi, după 22 de ani...).
Persoanal, deşi nu sunt apologetul niciunuia dintre ei, consider că două au fost figurile care s-au remarcat pe criterii valorice în acei ani: Ion Raţiu, în ceea ce priveşte maniera şi rafinamentul comportării demne, un adevărat domn şi Ion Iliescu în ceea ce priveşte pregătirea politică, un adevărat politician.
Ei bine, anii au trecut, au trecut şi alegerile, au trecut şi mandatele, iar eu, ca un naiv ce sunt, am crezut că voi uita de Iliescu care, cu toate abilităţile lui politice, nu a fost decât un preşedinte dintr-o serie, un om cu bune şi rele, la fel ca oricare din noi.
Nu e prima dată când speranţele îmi sunt înşelate, iar amintirea lui Iliescu este una din ele. Am sperat ca trecerea timpului să ne aducă maturitate în evaluări, să privim trecutul ca pe un loc din care avem de învăţat şi nu ca pe un loc în care să trăim. Am sperat că oamenii vor trăi ziua de azi cu gândul la proiecte de viitor şi nu încrâncenaţi într-un trecut tulbure şi încrâncenat. Pentru că acum, la 22 de ani de la Revoluţie, nu este eveniment negativ, nu este situaţie cu caracter negativ în care vinovatul să nu fie arătat ca fiind Iliescu. E frig în şcoli? Vinovat e Iliescu! România este parte a crizei mondiale? Vinovat e Iliescu! S-a majorat preţul benzinei? Vinovat este Iliescu! Nu am auzit nicio ştire conflictuală sau negativă pentru care Iliescu să nu fie indicat drept vinovatul principal.
Cum spuneam, nu sunt apologetul lui şi pot enumera destule erori grave pe care i le pot imputa. Dar consider această obsesie viscerală de Iliescu a fi mai mult decât o încremenire în proiect, este o mentalitate a noastră, a românilor din anul 2012, secolul al XXI-lea. La fel ca obsesia de Ceauşescu.
Să auzim de bine!

luni, 23 ianuarie 2012

Ştiaţi că...

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu e vorba de niciun concurs, nu e4 vorba de nicio testare. E vorba doar de câteva lucruri mai puţin cunoscute. Deci, ştiaţi că:
Marilyn Monroe a avut 11 degete la picioare;
Ştiaţi că...
Hitler şi Napoleon aveau fiecare numai câte un testicul?
Ştiaţi că...
Persoanele dreptace trăiesc, în general, cu 7 ani mai mult decât persoanele stângace?
Ştiaţi că...
Când strănuţi, toate funcţiile corpului se opresc, chiar şi inima?
Ştiaţi că...
Brazilia este singura ţară care a jucat în fiecare Cupă Mondială?
Ştiaţi că...
Dacă iei orice număr, îl dublezi, aduni 10, împarţi prin 2 şi apoi scazi numărul iniţial, răspunsul va fi 5?
Ştiaţi că...
Winston Churchill a fost născut într-o toaletă a femeilor în timpul unui dans?
Ştiaţi că...
Inima unei femei bate mai repede decât cea a unui bărbat?
Ştiaţi că...
În America de Nord creşte un copac (pe care băştinaşii îl numesc “pomul dracului”), a cărui coajă conţine foarte mult fosfor, încât noaptea, lângă tulpina lui, se poate citi ca în orice sală de lectură?
Ştiaţi că...
Jocul de cărţi a fost inventat de chinezi în 1120?
Ştiaţi că...
Fructele culese în orele de dimineaţă sau de seară sunt mult mai gustoase decât cele culese la amiază?
Ştiaţi că...
În pădurile tropicale, unde nu se schimbă anotimpurile, copacii nu au inele anuale?
Ştiaţi că...
Pensatul sprâncenelor devine nedureros dacă în prealabil se anesteziază arcada cu un cub de gheaţă?
Ştiaţi că...
Câteva picături de zeamă de lămâie puse în nări desfundă nasul, fără să dea dependenţă. Tratamentul este cam neplăcut, dar sigur.
Ştiaţi că...
China reprezintă consumatorul de carne de porc numărul I pe plan mondial?
Ştiaţi că...
Vacile nu au dinţi superiori?
Ştiaţi că...
La naştere, crevetele este mascul, apoi, pe măsură ce creşte, devine femelă?
Ştiaţi că...
Peştii de apă sărată beau apa, iar cei de apă dulce nu?
Ştiaţi că...
Podul Universităţii din Boston (pe Commonwealth Avenue, Boston, Massachusetts) este singurul loc din lume unde un vapor poate trece pe sub un tren care trece pe sub o maşină care trece pe sub un avion?
Ştiaţi că...
O singură persoană din două miliarde trăieşte 116 ani sau mai mult?
Eiii, acestea fiind zise, să auzim de bine!

vineri, 20 ianuarie 2012

Adresa mascată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E vară şi, ca în orice vară, mă aflu la mare. Când am scris mare, este evident că m-am gândit la Marea Neagră. Din motive de natură economico-financiară ce nu mai trebuie detaliate, voi fi nevoit să dorm la un unchi care şi-a declarat public bucuria de a mă avea oaspete.
După doar trei zile, sătul de foiala mea, omul a ajuns la concluzia că e mai bine să-mi dea cheile apartamentului şi să plec şi să vin când vreau. Ideea lui mi s-a părut excelentă şi i-am găsit utilitatea chiar din prima seară de mers la discotecă. Nu sunt un tip gălăgios, doar că mă mai împiedic când vin de la discotecă la ora trei sau patru dimineaţa de câte un lighean în baie sau de pantofii din hol…
După o zi glorioasă de plajă, înot şi băi de soare iată-mă că vin spre domiciliul forţat. Mă spăl pe îndelete de nisip, mănânc ceva consistent invitat la masă de unchiul meu şi mai schimbăm câteva vorbe. Din una în alta, nici nu văd când s-a întunecat bine, iar ceasul arată că e ora tocmai bună de plecat la discotecă. Ceea ce şi fac. Acum, e momentul să vă ofer câteva scurte indicaţii topografice. Apartamentul se află amplasat la etajul trei, într-un bloc de patru etaje. Blocul are trei intrări. Până aici nu e nimic neobişnuit. Există o mulţime de blocuri cu patru etaje în ţară şi o mulţime de apartamente aflate la etajul trei. Ce e dureros este că toate cele trei intrări ale blocului sunt mascate de o vegetaţie foarte viguros reprezentată. Pe National Geographic am mai văzut aşa ceva într-un reportaj despre Indonezia. Tufe mai cât toate zilele de trandafiri sau nalbă sau ştiu eu ce plante din flora locală se ridică până aproape de etajul unu, astfel încât produc o camuflare perfectă a intrărilor. Chiar venind pe lumină (recunosc, lucru întâmplat destul de rar...) îmi trebuiesc minute bune de lucru cu busola şi sextantul ca să identific poziţia intrării.
Dar, să revenim la întâmplarea noastră. Cum vă spuneam, plec spre discotecă într-o atmosferă de pace şi relaxare. Lucrurile decurg conform programării: întâlnirea cu gaşca, mersul la prima discotecă, apoi mersul la a doua discotecă după care, vine evident mersul la a treia discotecă. La fel de relaxat cum am început seara, tot aşa o şi termin. Pe la orele trei spre patru dimineaţă. Mai mult, ca să-mi aerisesc plămânii din dotare de fumul de ţigară inhalat din abundenţă prin respectivele stabilimente, parcurg pe jos drumul până la locul de cazare impus. În această atmosferă de pace şi curăţenie ajung în dreptul blocului şi demarez procedura anevoioasă a intrării. Intru în bloc şi încep urcatul scărilor. După câteva trepte observ mici deosebiri în ceea ce priveşte tablourile agăţate în mod tradiţional pe pereţii casei scărilor. Continui urcarea şi deosebirile devin tot mai evidente. Inclusiv un ditamai hârdăul cu o plantă, hârdău pe care nu îl mai observasem până acum.
- Bravo lor, harnici oameni şi gospodari, glăsuiesc eu pe şoptite mirat de schimbările produse într-o singură după amiază.
Continui ascensiunea şi iată-mă ajuns la etajul trei. Localizez uşa, scot cheile din buzunar şi încerc să deschid uşa cât mai încet. Am scris că „încerc” pentru că, în mod cu totul curios, se pare că oamenii schimbaseră şi yala. Scot cheia din broască, o examinez dacă e cea bună, după care o bag iar, de data asta ceva mai hotărât. Ah, se pare că gălăgia făcută de mine i-a sculat pe paşnicii localnici pentru că aud lipăit de papuci în dreptul uşii. Încerc un zâmbet cât mai deschis în momentul când aud zornăind zăvoarele din interior şi uşa se deschide larg.
În uşă apare o doamnă dolofană necunoscută, cu părul pe bigudiuri la fel de necunoscute care, la vederea mea, începe să urle din toate puterile:
- Sări Costicăăă! Sări şi nu mai sta şi ia şi ciomagul că iar au venit hoţii să ne calce!
Sunt omul deciziilor rapide, aşa că o iau rapid la fugă pe scări în jos convins că orice încercare de conciliere ar fi din start sortită eşecului. Şi aşa am continuat cale de două staţii de autobuz în timp ce o dilemă grozavă mă frământa: să mă întorc în acea atmosferă de teroare sau să iau drumul bărbătesc al codrului şi să mă întorc la discotecă? La orele nouă dimineaţa când m-am reîntors era suficientă lumină ca să identific intrarea corectă.
Să auzim de bine!

joi, 19 ianuarie 2012

Cultul eroilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Desigur că filmele artistice nu pot fi luate ca bază pentru emiterea unor judecăţi de valoare. Imaginea poate fi influenţată de concepţiile regizorale, de scenariu sau chiar de jocul actorilor. Dar există totuşi elemente care pot fi considerate stabile, adevărate puncte de referinţă. De exemplu, o casă. Indiferent de arhitectura ei sau de epoca în care se desfăşoară acţiunea, casa rămâne casă şi chiar dacă vizionezi filmul la optzeci de ani de la lansare, poţi emite cu certitudine concluzia că, la data filmării, oamenii trăiau în case şi nu în pomi.
Având ceva timp liber, urmăresc câteva secvenţe dintr-un film american. Tocmai bine ca să surprind momentul când, un grup de elevi se află în vizită la casa memorială a lui John Doe din micul lor orăşel de provincie. John Doe fusese un locuitor al paşnicului orăşel şi murise luptând ca soldat în Vietnam. Odată cu moartea, devenise eroul localităţii, casa lui devenise casă memorială, iar copiii veneau în fiecare an la o anumită dată şi custodele, împreună cu învăţătoarea, le prezentau viaţa şi faptele demne de urmat ale celui care fusese John Doe. Sau, altfel spus, le creeau copiiilor un reper moral. Şi cu toate că este vorba de un film, sunt convins că aceasta e realitatea.
La scară istorică, Statele Unite sunt tinere şi practic, fără istorie. Cel puţin, raportat la istoria noastră, a europenilor... Nu au avut parte de antichitate şi hoarde migratoare, nu au avut valuri de pământ şi nu au fost raiale, nu au avut de plătit biruri sau domnitori decapitaţi de Poartă, nu au construit ziduri de apărare sau cetăţi în munţi şi multe altele, care fac obiectul istoriei atât de comună nouă. Acest fapt şi, poate şi alte motive, îi fac pe americani să îşi caute o istorie în orice moment mai deosebit, să îşi constituie un reper din orice faptă mai vitejească. Este comportarea flămândului în faţa celui sătul, flămând care preţuieşte orice firimitură din pâine pe care cel bogat nu o mai bagă în seamă. Iar odată acest reper constituit, este respectat cu sfinţenie, devine un element al cultului eroilor. Nimic mai frumos, nimic mai lăudabil.
Mă aflu cu o colegă în tramvaiul 1 îndreptându-ne spre casă şi trecem pe lângă Cimitirul Eroilor. Tacit, discuţia noastră se întrerupe şi privim mormintele albe în tăcere.
- Ştii, îmi spune ea cu vocea gâtuită şi ochii umezi, trec pe aici cu tramvaiul de două ori pe zi de ani buni. Niciodată, dar absolut niciodată nu am văzut aici vreun grup de elevi sau studenţi cărora să li se rememoreze faptele acestor oameni. Niciodată! Nimeni! Doar bieţii lor părinţi umblă ca nişte umbre printre morminte...
Mă simt jignit, mă simt umilit de ignoranţa şi de laşitatea mea. Nici eu nu am fost acolo niciodată. Şi nici pe copii nu i-am dus...
- Ştii ce epitaf are mormântul unui tânăr? continuă ea după câteva momente. “Mamă, afară mor oameni! Eu nu pot sta la televizor!”.
- Şi s-a dus afară să-şi împlinească menirea, continui eu şi îmi este ciudă că nu pot să plâng.
Sute de morminte albe şi curate aşteaptă acolo să se scurgă eternitatea. Sute de oameni care acum ar fi putut fi părinţi cu copii sau doctori sau genii sau, pur şi simplu, oameni vii, sute de oameni care au ales onoarea fără a se gândi la preţul ei, sute de oameni cunoscuţi doar de părinţii lor şi de bunul Dumnezeu. Sute de oameni a căror moarte a însemnat viaţa pentru noi, ceilalţi.
Ne căinăm de lipsa educaţiei copiiilor noştri, de lipsa credinţei şi a unor valori morale, de ignoranţa şi superficialitatea lor. Iar la câţiva paşi de noi sunt sute şi sute de morţi care nu cer nimic şi au oferit totul... Morţi care ne-ar putea învăţa cum să trăim.
Să auzim de bine!

miercuri, 18 ianuarie 2012

Democraţia originală

Imagine preluată de pe calificativ.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Despre originea termenului am mai discutat aşa că, ce mai tura-vura, termenul e de sorginte grecească. Dacă despre trecerea de la capitalism la socialism au existat şi există numeroase scrieri, despre fenomenul invers, adică trecerea de la socialism la capitalism nu prea sunt, ca să nu spunem că este de-a dreptul penurie. Iar România a avut ghinionul să treacă prin această fază şi a făcut-o total nepregătită.
Aşa s-a întâmplat ca, peste noapte, să ne trezim capitalişti incipienţi în locul unor comunişti patentaţi. Mai mult, ca dezastrul să fie complet, nu am avut modele de referinţă sau mentori ca să ne înveţe nuanţele termenului de democraţie. Cu excepţia domnului Ion Raţiu, niciun ipochimen dintre cei răsăriţi după Revoluţie ca ciupercile după ploaie, nu au avut vreo abilitate în acest sens. Nici măcar versatul politician Ion Iliescu. Iar tentativele domnului Raţiu s-au stins de la sine, copleşite de abundenţa de neamprostie şi lichele care invadaseră imediat scena politică românească. De o clasă politică nu se putea vorbi şi nu se poate nici acum pentru că nu aveam şi nu avem aşa ceva. Nici nu avem cum, din moment ce politicienii au fost şi sunt numiţi pe criterii clientelare şi după numărul de zerouri ale contului bancar.
Cei cu memoria mai bine pusă la punct, îşi pot aminti replica, devenită şablon după Revoluţie, ori de câte ori era prins un delicvent sau un impostor: Ce mai vrei? Nu ştii? Acum e democraţie! făcând o crasă sinonimie între democraţie şi anarhie. Astfel, la noi s-a instaurat, vorba domnului Ion Iliescu, o democraţie originală. Atât de originală încât, la începuturile ei, poliţiştii ajunseseră să fie pedepsiţi atunci când arestau un infractor.
Iată că, în ultimele zile, poporul român şi-a amintit una din cuceririle cu caracter democratic ale Revoluţie şi anume, dreptul de a spune NU. Şi au ieşit în stradă ca să o spună tare şi răspicat. Că am iubit şi iubesc libertatea este un lucru dovedit. Că iubesc şi iubesc democraţia, iarăşi e de notorietate. Dar nicio clipă nu am considerat că democraţie este acelaşi lucru cu anarhia. Niciodată nu am crezut că dreptul de a spune NU înseamnă intoleranţă. Niciodată nu am înţeles că un drept al meu mai este democratic atât timp cât lezează dreptul altuia. Nicodată nu am considerat că dreptul la acţiune este acelaşi cu dreptul la vandalism. Nu am acceptat şi nu accept confuzia făcută între energie şi violenţă ca şi aceea între placiditate şi neputinţă. Nu pot să cred că punctul meu de vedere mai este unul democratic atâta timp cât produce distrugeri sau suferinţă.
Drept pentru care pot spune că, dacă aceste noţiuni despre democraţie ar fi fost cunoscute şi acceptate de mai mulţi concetăţeni, atunci nu am mai fi avut ocazia să asistăm la actele de vandalism petrecute în ultimele zile.
Dar haideţi să terminăm într-o notă mai veselă, care ne este oferită de Premierul Boc. Întrebat dacă va demisiona, acesta ne răspunde cu toată convingerea că problemele Guvernului se discută în Parlament. Mare boier, mare caracter! Păi, exact de asta au ieşit oamenii în stradă: de prea multe probleme discutate în Parlament şi de lipsa totală a ordonanţelor de urgenţă şi a asumărilor inexistente...
Să auzim de bine!

marți, 17 ianuarie 2012

Obsesia de Ceauşescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că a trecut şi Crăciunul, Revelionul este deja o amintire, uşor, uşor ne apropiem de mijlocul lunii ianuarie. Prilej de amintiri şi comenterii pe care nu mi le-aş fi dorit.
Nu sunt analist politic, nici economic sau de altă natură. Sunt un cetăţean firesc al naţiei, cetăţean care a avut prilejul să cunoască o parte din regimul comunist, sfârşitul acestuia şi pe exponentul cel mai însemnat al acestui regim.
Drept pentru care nu vreau să mă lansez în consideraţii de vreo natură critică sau favorizantă. Rămân la părerea mea că, dincolo de unele aspecte pozitive, regimul a fost un dezastru pentru această naţie, cel puţin în ceea ce priveşte mularea acestui regim pe caracterul românesc obedient şi paternal. La mentalitatea românească de a acţiona conform zicalei „capul plecat sabia nu-l taie”, regimul comunist a adăugat noi valenţe prin instituţionalizarea fricii de Securitate sau de represalii. Iar sentimentul paternal şi-a găsit cea mai bună afirmare în regimul comunist, prin apariţia tătucului omniprezent, omnivalent şi omniputernic.
Cele două mentalităşi reunite au făcut să dispară orice urmă de iniţiativă sau de spirit de frondă. În fond, îşi zicea românul, de ce să protestez sau să mă opun? Am un serviciu călduţ şi sigur, vinerea seara îmi bat nevasta liniştit, iar sâmbătă seara ies la şpriţ cu prietenii. Ce îmi trebuie bătaie de cap, de ce să trăiesc cu frică? Şi, îşi spunea el la fel de bine, de ce să mă strofoc eu pentru o problemă sau alta? Doar avem genialul conducător! De ce să mă gândesc eu, ca arhitect, să proiectez magazine la parterul blocurilor? Lasă, că vine el genialul conducător şi le rezolvă el, că de aia e conducător. Eu îmi văd de şpriţ şi de partida mea de table.
Mă aşteptam şi speram ca Revoluţia să fie o poartă de eliberare a spiritelor, dar nici acum, după 22 de ani lucrurile nu se prezintă aşa. Populaţia trăieşte sub acelaşi papuc al fricii de ziua de mâine, ceea ce îi face apatici, egoişti şi neparticipativi. Oamenii traversează strada conduşi de acelaşi sentiment paternalist de a avea altul grija ta: ce, nu are volan să mă ocolească? Şi exemplele pot continua.
Dacă asupra acestor lucruri mai aveam unele îndoieli în privinţa continuităţii lor, exista un aspect asupra căruia aveam o certitudine absolută că se va întâmpla: dispariţia amintirii lui Ceauşescu. Şi nu mă refer la memoria istoriei, ci la cea colectivă, cea de zi cu zi. Ei bine, şi aici m-am înşelat. De 22 de ani, nu e an în care să nu ni se amintească faptul că “Azi Ceauşescu ar fi împlinit...” sau „Iată ce manifestaţii organiza Ceauşescu cu prilejul acestei sărbători...” sau o mulţime de alte situaţii în care, chiar dacă ştirea îmi provoacă o adevărată repulsie, sunt obligat să ascult consideraţii şi comentarii despre Ceauşescu, al cărui nume îmi doresc cu ardoare să îmi fie doar o amintire.
Ei bine, acestea fiind spuse, îmi recunosc încă odată neputinţa în meseria de analist şi îmi permit să vă provoc la un pariu: puneţi pariu cu mine că şi anul acesta televiziunile vor deborda cu ştiri despre ziua ziua lui? Făcându-ne ca să păstrăm vie în memorie ziua lui de naştere, ca un eveniment important al acestei naţii...
Să auzim de bine!

luni, 16 ianuarie 2012

Importul de personalităţi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa după cum am mai declarat, sunt creştin. Fără să fiu bigot, am credinţa în mine şi, dacă mă port ca un creştin, o fac mai mult datorită concepţiilor şi educaţiei mele şi nu datorită vreunei impuneri, fie ea şi religioasă. Un singur percept nu l-am putut respecta şi nici nu cred că o voi face: cel cu palma şi obrazul. Concret, dacă primesco palmă, nu voi întoarce deloc celălalt obraz, ci voi avea o ripostă aproape instantanee şi cel puţin la fel de dură.
De la ultimele alegeri urmăresc cum poporul meu întoarce blajin şi celălalt obraz unei guvernări rupte total de orice realitate.
De la ultimele alegeri urmăresc cum poporul meu întoarce blajin şi celălalt obraz unei guvernări dispreţuitoare până la inconştienţă.
De la ultimele alegeri urmăresc cum poporul meu întoarce blajin şi celălalt obraz unei guvernări de o trufie dusă până la răutate împotriva propriilor cetăţeni.
De la ultimele alegeri urmăresc cum poporul meu întoarce blajin obrazul unei guvernări care a dus minciuna nepedepsită pe culmile absurdului.
De la ultimele alegeri urmăresc cum poporul meu întoarce blajin obrazul unei guvernări care a dus bădărănia la nivel de politică de stat.
Dar iată că românilor le-a ajuns cuţitul la os şi au simţit că bătaia doare. Rezultatul nu a putut fi decât unul singur: au ieşit în stradă. Urmărind evenimentele ultimelor zile, câteva observaţii se impun:
1. Oamenii, din propria lor nevoie şi iniţiativă au ieşit în stradă într-un număr nesperat de NICIUN lider de sindicat.
2. Oamenii, din propria lor nevoie şi iniţiativă au ieşit în stradă ca să demonstreze cu adevărat şi nu ca să danseze dansul pinguinului cu liderii de sindicat.
3. Oamenii, din propria lor nevoie şi iniţiativă au sărit la nivelul întregii ţări în apărarea unei idei bune şi a unei persoane devotate.
4. Dacă în 1989 Revoluţia a fost pornită de populaţia sărită în apărarea unui ungur, de data aceasta, populaţia a sărit în apărarea unui sirian.
Această ultimă observaţie ne face mare cinste pentru că demonstrează că românii sunt departe de şovinismul care li se atribuie şi că, în pofida unei guvernări brutale şi tenebroase, şi-au păstrat simţul valorilor.
Dar nu mă pot opri să nu mă întreb: românii au nevoie de un import de personalităţi pentru a se manifesta?
Dar iată că, în sfârșit, domnul Boc iese din vizuină și ne declară cu probitatea-i recunoscută credința sa în comunicare, uitând numărul imens de asumări și ordonanțe de urgență! Păi, cum să nu îl crezi când exact asta reclamă cei care sunt în stradă?
Să auzim de bine!

vineri, 13 ianuarie 2012

Prostia universală

Samu
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sincer cum mă ştiţi, am recunoscut de mai mult timp şi în mod public faptul că nu suport prostia şi beţivii.
Ba chiar, într-un exces de zel, am postat câteva articole pe aceată temă mânat de prejudecata naivă că rândurile mele vor schimba ceva din peisajul sumbru pe care îl provoacă reprezentanţii acestor două curente.
Mai mult de atât, am avut îndrăzneala să fac unele comparaţii între dimensiunile deşteptăciunii şi cele ale prostiei...
Gândul care mă urmărea cu asiduitate era acela că totuşi, cel puţin prostia, are un nivel local de dezvoltare, nu este întinsă asemenea unei plăgi. Mă gândeam cu durere că poporul meu, atât de lovit de soartă şi de preşedinţi, este grav lovit şi de existenţa unor exemplare de clasor ale prostiei.
Fotbaliştii sau „vedetele” noastre, cele atât de mediatizate încât nici nu le mai interesează că sunt proaste, au fost unele dintre exemplele la care am făcut referire. În fond, îmi ziceam eu, sperând a găsi consolare în reprezentanţii altor sporturi, ce vină are un fotbalist că nu ştie altceva decât să dea cu piciorul în minge, din moment ce doar asta a făcut pe maidan de când s-a născut? Ce vină are o „vedetă” că e proastă, îmi ziceam eu în continuare, din moment ce ea nu ştie decât să se dezbracce goală-goluţă în faţa aparatelor de fotografiat pentru a avea soţul şi familia ei cu ce să se laude?
Dar iată că Dumnezeu e bun şi milos şi îmi aduce  două ştiri care, pe de o parte îmi dau un puternic sentiment de relaxare, iar pe de altă parte mă fac să mă treacă fiori. Mă relaxez pentru că văd, deşi sentimentul nu e moral şi creştinesc, că aiurea există proşti cel puţin la fel de mari ca ai noştri. Şi mă face să mă treacă fiori pentru că îmi arată că prostia, pe lângă faptul că e nemărginită în mărimea ei, este şi universală în aplicarea ei.
Iată prima ştire, de o profunzime ce întrece Groapa Marianelor: Samu, solistul trupei Sunrise Avenue: "Hollywood-ul este unul dintre cele mai legendare basme din lume".
Acum, vă rog să fiţi sinceri şi să recunoaşteţi: ştiţi vreun basm care să NU fie legendar?
Iar cea de a două sună astfel: Video incredibil! Pisicile Aristocrate chiar există! Ăsta (sic!) este singurul motan din lume care MĂNÂNCĂ CU MÂNA!
Lumea chiar s-a schimbat de motanii au ajuns să aibă mâini, nu labe...
Punând cele două ştiri cap la cap, te pomeneşti că Motanul Încălţat nu era un basm de poveste...
Să auzim de bine!

joi, 12 ianuarie 2012

Ecuaţii de viaţă!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată în rândurile de mai jos câteva ecuaţii care, chiar dacă au un uşor iz matematic, sunt uşor de memorat şi deoasebit de utile...
Ecuaţia 1
Omul = mâncat + dormit + muncă + distracţie
Măgar = mâncat + dormit
Atunci:
Omul = măgar + muncă + distracţie
Deci:
Omul – distracţie = măgar + muncă
Cu alte cuvinte:
Omul care nu ştie să se distreze = Măgar la muncă
Ecuaţia 2
Bărbat = mâncat + dormit + câştig bani
Măgar = mâncat + dormit
Atunci:
Bărbat = Măgar + câştig bani
Deci:
Bărbat – câştig bani = Măgar
Cu alte cuvinte:
Bărbatul care nu câştigă bani = Măgar
Ecuaţia 3
Femeia = mâncat + dormit + cheltuială
Măgarul = mâncat + dormit
Atunci:
Femeia = Măgar + cheltuială
Deci:
Femeia – cheltuială = Măgar
Cu alte cuvinte:
Femeia care nu cheltuie = Măgar
Dacă includem ecuaţia 2 în ecuaţia 3
Bărbatul care nu câştigă bani = Femeia care nu cheltuie
Deci:
Bărbatul câştigă pentru a nu lăsa Femeia să devină Măgar
(Postulatul1)
Şi:
Femeia cheltuie pentru a nu lăsa Bărbatul să devină Măgar
(Postulatul 2)
Deci avem:
Bărbat + Femeie = Măgar + câştig bani + Măgar + cheltuială
Atunci, din postulatele 1 şi 2 putem trage concluzia:
Bărbat + Femeie = 2 Măgari care trăiesc fericiţi împreună!
Să auzim de bine!

miercuri, 11 ianuarie 2012

Spre Constanţa!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dragii mei, astăzi vă voi povesti una din cele mai stranii întâmplări prin care am trecut. Sincer să fiu, nici acum nu am reuşit să găsesc vreo explicaţie evenimentelor petrecute. Toată întâmplarea nu a durat mai mult de cinci minute, dar asta nu-i ştirbeşte cu nimic din ciudăţenie.
Mă îndrept împreună cu familia spre Constanţa. Programul meu era foarte încărcat, lucru ce mă împiedica să-mi iau un concediu normal de om normal, cu armata făcută la infanterie. Aşa că, în fiecare sâmbătă dimineaţa plec cu familia pe litoral şi ne întorceam duminică seara. Timpul fiind limitat, nu mai stăm ca să admirăm peisajul şi circulăm cât puteam de repede. Fetele îmi picotesc pe banchetă, ca de obicei. Avem o maşină superbă, ceva între o berlină şi o limo, mare, spaţioasă, puternică şi confortabilă. Nici nu ne dăm seama când ne-am apropiat de Constanţa. Cine a parcurs drumul cu maşina, ştie că după semnul de intrare în localitate este o porţiune lungă de lizieră de câţiva kilometri, după care apare o benzinărie pe stânga şi imediat începe oraşul propriu-zis. Habar nu am avut când am trecut pe lângă un radar postat imediat după semnul de intrare în localitate. Nici nu ajung în dreptul benzinăriei când, un agent îmi face semn să trag pe dreapta. Semnalizez, trag pe marginea şoselei, blochez frâna de mână, las geamul jos şi opresc motorul. Agentul se apropie, salută, se prezintă şi mă întreabă:
- Ştiţi de ce aţi fost oprit?
- Nu, răspund cu tonul cel mai nevinovat din lume.
- Aţi fost detectat de dispozitivul radar cu viteza de 167 km/oră în localitate, continuă el cu un ton neutru.
- Aşa mult? mă mir eu cu naivitate, deşi încep să mă gândesc că la viteza asta nu numai că îmi ia permisul, dar s-ar putea să fiu executat prin împuşcare chiar acolo, în marginea pădurii.
- Da, aşa mult. Vă rog să-mi prezentaţi actele la control.
Scot portmoneul, dibuiesc actele şi i le înmânez. Din acest moment începe partea stranie a întâmplării. Agentul ia actele şi, tocmai când se pregătea să le răsfoiască, este chemat prin staţie (presupun că de echipajul de pe maşina cu radar).
- Da, răspunde agentul, oprindu-se din acţiunea de deschidere a actelor şi ascultând cu cea mai mare atenţie.
- Da, domnul (şi mă nominalizează) este lângă mine, răspunde el privindu-mă fix, ţinând în mână actele încă nedeschise.
Îl aprob dând din cap că da, adevăr grăieşte. Monologul lui cu cel din staţie continuă:
- Da, am înţeles. Să trăiţi!
Închide staţia şi abia acum se uită fugitiv prin acte, mai mult ca să verifice numele şi îmi spune în timp ce îmi restituie actele:
- Poftiţi actele. Drum bun şi vă rog să conduceţi mai încet! Mai bine le luaţi nişte lucruri la copii decât să daţi bani pe amendă, mă povăţuieşte el cu un ton neutru.
Salută, se întoarce şi pleacă la maşina lui lăsându-mă cu capul plin de întrebări. Evident că nu am aşteptat să-mi spună de două ori ca să plec, dar două întrebări au rămas:
- De unde ştia celălalt echipaj cum mă numesc?
- Cine şi de ce i-a ordonat să-mi dea liber?
Urmarea întâmplării a fost că, la întoarcere am ales alt traseu...
Să auzim de bine!

marți, 10 ianuarie 2012

O întrebare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am scris atâtea postări despre politica economică a guvernului român, încât îmi este greu ca să le număr. Desigur, sunt convins că sunt întrebări sau analize pur retorice, pentru că nu visez că cineva le-ar lua în seamă.
Am mai scris despre victoria diferitelor reforme care nu se mai termină şi nu ne oferă niciun rezultat pozitiv palpabil.
Singura “măsură economică” luată până acum de guvern a fost aceea de tăiere sau de desfiinţare. Că este o măsură intensivă, primitivă şi contraproductivă am mai discutat şi nu mai are rostul să reluăm subiectul.
Când premierul ne-a asigurat revoltat cu ocazia unui interviu că “pe timpul crizei nu se măresc taxele”, cuvântarea lui nu a făcut decât să-mi dea fiori la gândul ce va urma şi realitatea mi-a confirmat temerile: s-au mărit TVA şi accizele.
Firul roşu al acestor „măsuri” a fost acela de a minimiza cheltuielile. Ceea ce, după calculul economiştilor guvernamentali, ar fi dus la maximizarea profitului. De aceea au fost trimişi oameni în şomaj, de aceea s-au tăiat salariile şi pensiile, de aceea s-au închis spitale sau şcoli etc.
Acceptând ca reală logica guvernamentală (care după părerea mea umilă este un sofism, deoarece reducerea cheltuielilor nu implică creşterea profitului), ar rezulta chiar şi după cea mai simplă logică faptul că statul are mai mulţi bani. Chiar menţinând bugetul la nivelul anilor anteriori, statul ar trebui ca să aibă mai mulţi bani la dispoziţie pentru că nu mai are de plătit atâtea salarii bugetarilor, reducerea numărului spitalelor a dus la scăderea cheltuielilor cu întreţinerea acestora, trimiterea poliţiştilor în şomaj a redus cheltuielile cu dotarea şi echipamentele acestora etc.
Dar noi, cetăţenii acestei ţări, trăim o viaţă reală, nu de poveste şi nici de statistică. Ne ducem viaţa prin spitale reale, plătim preţuri reale, suntem protejaţi de poliţişti reali şi aşa mai departe. Lucruri, situaţii sau oameni cât se poate de reale/reali, care se pot evalua comparativ cu situaţia anterioară acestor “măsuri” revoluţionare de reformă. În această situaţie, dragii mei, vă rog să-mi daţi voie să mă întreb şi să vă întreb: Dacă acum, statul român are mai mulţi bani la dispoziţie, de ce nu a crescut calitatea serviciilor sau numărul acestora?
Să auzim de bine!

vineri, 6 ianuarie 2012

Cum iubeşte zodia ta? (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Leul iubeşte pasional, Taurul este senzual şi seducător, Racul este posesiv... tu cum şi pe cine iubeşti?
Fiind început de an, în zilele care vor urma, vă voi plictisi cu o serie de recomandări sau sfaturi zodiacale, primite de pe la diverşi prieteni. Fiind trimise prin e-mail, nu am reuşit ca să identific sursa, drept pentru care îmi cer cuvenitele scuze faţă de autori şi îi rog să mă atenţioneze dacă îşi recunosc producţiile printre paginile blogului.
Săgetător. Săgetătorul are un instinct erotic foarte dezvoltat şi o mare putere de atracţie. Este un adevărat magnet pentru sexul opus chiar dacă la prima impresie pare timiditatea în persoană. Poate fi romantic, sau, dimpotrivă, nepăsător, poate adopta orice atitudine necesară pentru a cuceri persoana pe care o doreşte. Din păcate Săgetătorului îi place mai mult vânătoarea decât vânatul. La sfârşit, nici el nici partenerul său nu sunt fericiţi. Pentru a ţine un Săgetător lângă tine trebuie să îi oferi în permanenţă ceva nou.




Capricorn. Capricornul iubeşte relaxat. Nu se agită nici dacă e fericit, nici dacă e trist. Păstrează permanent o atitudine rece şi distantă. Nu îi place să fie jucat pe degete şi nici ţinut în suspans, el vrea şi oferă linişte. Atunci când se simte bine într-o relaţie este partenerul ideal, iar când este nemulţumit, este foarte greu de intuit motivul. Dacă îţi doreşti o relaţie stabilă şi liniştită, Capricornul este alegerea ideală. Dacă eşti Capricorn, caută o parteneră care să iubească pacea sufletească la fel de mult ca tine.




Vărsător. Vărsătorul iubeşte cu grijă, este precaut şi totuşi intens. Se teme să iubească aşa cum şi-ar dori, visează la armonie, dar preferă singurătatea în locul „fluturaşilor”. Îşi doreşte să fie controlat, să găsească persoana care să îl domine suficient de mult încât să îi ofere siguranţa de care are nevoie. Prin urmare, dacă iubeşti un Vărsător îl vei ţine aproape spunându-i în fiecare zi că îl iubeşti.






Peşti. Nu este o noutate faptul că Peştii sunt alunecoşi, că îşi folosesc toate „armele” de care dispun pentru a cuceri. Pot fi romantici, pot fi senzuali, indiferenţi, ori extrem de posesivi. Totuşi, atunci când iubesc cu adevărat se schimbă total. Devin uşor maleabili şi uneori chiar plictisitori. Dacă iubeşti un Peşte nu trebuie să îţi baţi prea mult capul ca să îl păstrezi. Ca să îl faci fericit trebuie să îl domini şi să îl iubeşti. Dacă eşti în zodia Peştilor trebuie să înveţi să nu îţi mai pierzi capul atunci când iubeşti, să îţi păstrezi personalitatea fiindcă poţi fi iubit pentru cine eşti tu cu adevărat.
Să auzim de bine!

joi, 5 ianuarie 2012

Cum iubeşte zodia ta? (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Leul iubeşte pasional, Taurul este senzual şi seducător, Racul este posesiv... tu cum şi pe cine iubeşti?
Fiind început de an, în zilele care vor urma, vă voi plictisi cu o serie de recomandări sau sfaturi zodiacale, primite de pe la diverşi prieteni. Fiind trimise prin e-mail, nu am reuşit ca să identific sursa, drept pentru care îmi cer cuvenitele scuze faţă de autori şi îi rog să mă atenţioneze dacă îşi recunosc producţiile printre paginile blogului.
Leu. Leul este cea mai pasională zodie. Relaţia cu un Leu este o nebunie de sentimente dintre cele mai variate. Leii nu iubesc de două ori la fel: sunt imprevizibili şi pasionali. Dacă iubeşti un Leu, vei trăi alături de acesta aventura vieţii tale.








Fecioara. Chiar dacă este considerată cea mai inocentă zodie, Fecioara poate fi pasională şi lipsită de inhibiţii. Ea pare delicată, însă dacă reuşeşti să îi câştigi încrederea, îţi va dezvălui o personalitate uimitoare pe care nu poţi să nu o iubeşti. Fecioara este senzuală tocmai prin aparenta inocenţă. Ea este capabilă să te înnebunească printr-un sărut şcolăresc. Dacă iubeşti o Fecioară, nu ai nicio şansă de „evadare”.






Balanţa. Balanţa este prin definiţie o zodie romantică. Visează cu ochii deschişi la perfecţiune şi poate fi uşor dezamăgită. Iubeşte necondiţionat şi iartă uşor... însă nu uită. Unei Balanţe îi este foarte greu să accepte greşelile partenerului şi de multe ori acesta este motivul pentru care se despart. Dacă eşti Balanţă, trebuie să îţi alegi cu multă grijă partenerul. Dacă iubeşti o Balanţă, oferă-i toată dragostea ta, însă ai multă grijă fiindcă se poate plictisi uşor.





Scorpion. Scorpionul este probabil cea mai onest şi mai profundă zodie. Atunci când iubeşte, nu se joacă cu sentimentele celuilalt. În plus, nu se aruncă într-o relaţie cu capul înainte având foarte multă grijă pe cine iubeşte. Fiind atât de precaut are mari şanse să îşi întâlnească marea iubire „din prima încercare” dar, din păcate, din pricina acestei exigenţe se poate simţi de multe ori foarte singur.


Să auzim de bine!

miercuri, 4 ianuarie 2012

Cum iubeşte zodia ta? (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Leul iubeşte pasional, Taurul este senzual şi seducător, Racul este posesiv... tu cum şi pe cine iubeşti?
Fiind început de an, în zilele care vor urma, vă voi plictisi cu o serie de recomandări sau sfaturi zodiacale, primite de pe la diverşi prieteni. Fiind trimise prin e-mail, nu am reuşit ca să identific sursa, drept pentru care îmi cer cuvenitele scuze faţă de autori şi îi rog să mă atenţioneze dacă îşi recunosc producţiile printre paginile blogului.
Berbec. Berbecul este prin definiţie o zodie dominatoare. În dragoste este posesiv şi uneori sufocant. Totuşi, pasiunea cu care iubeşte topeşte şi cele mai cerebrale persoane. Iubirea sa este de lungă durată şi nu o pasiune trecătoare. Dacă eşti Berbec, atunci trebuie să îţi alegi cu grijă un partener răbdător şi raţional, fiindcă opusurile se atrag. Dacă iubeşti un Berbec, atunci trebuie să îi arăţi dragostea ta în fiecare zi, să te înarmezi cu răbdare şi să nu te consumi pentru fiecare ceartă cauzată de gelozia excesivă a berbecului.




Taur. Taurul – o zodie senzuală şi seducătoare. Taurii nu se grăbesc atunci când vine vorba de dragoste. Acestuia îi place să vâneze, să îşi urmărească prada şi, într-un final, să fie sigur că persoana căreia îi oferă inima sa merită acest dar. Iubeşte rar, dar atunci când se întâmplă, o face cu toată dăruirea din lume. Dacă eşti Taur şi ai cunoscut iubirea, eşti cu adevărat norocoasă. Dacă iubeşti un taur, îţi va fi greu să îi cucereşti inima, însă merită tot efortul!





Gemeni. Gemenii sunt cei mai jucăuşi amorezi dintre toate zodiile. Partenerul de viaţă nu se va plictisi nicicând cu un geamăn. Este imprevizibil şi iubăreţ. Îi place să îşi declare iubirea în cele mai inventive moduri, însă uneori poate părea copilăros şi nu este luat în serios. E drept, Gemenii se îndrăgostesc repede şi des. Este dificil să îl păstrezi alături fiindcă e permanent în căutare de noutate. Totuşi, momentele petrecute alături de el sunt unice şi de neuitat!





Rac. Racul este posesiv, dar tandru. El oferă şi cere o iubire matură. Nu îi plac jocurile şi nu suportă să fie ţinut în suspans. Dacă eşti Rac, trebuie să cauţi un partener pe care să îl domini fiindcă ai nevoie de stabilitate. Dacă eşti îndrăgostită de un Rac, atunci bucură-te de iubirea sa absolută şi uită să îţi faci griji pentru viitorul relaţiei voastre fiindcă Racii sunt cei mai stabili parteneri.






Să auzim de bine!

luni, 2 ianuarie 2012

Efectele creşterii economice

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu ceva timp în urmă am postat un articol legat de minciunile debitate la foc continuu de domnul Boc. Ca să vă introduc în atmosfera de lucru, vă rog să vă reamintiţi doar de minciuna prin care punea măsurile aberante luate de el, în gura unui laureat al premiului Nobel, laureat care a venit chiar a doua zi cu precizarea că el nici nu a spus şi nici nu a gândit aşa ceva vreodată. Orice om condus de o judecată normală s-ar fi aşteptat ca, a doua zi după o asemenea ripostă, domnul Boc să plece şi să se ascundă într-o peşteră din Munţii Apuseni.
Nu a fost să fie aşa, ceea ce a făcut ca, în urmă cu doar câteva zile să îl auzim cum declara, cu tonul ritos care îl prinde atât de bine, că suntem în al patrulea trimestru consecutiv de creştere economică. Haideţi ca să vedem cum confirmă viaţa vorbele dânsului.
Primul caz. Mă întorc cu soţia de la cumpărăturile de sezon. Pe una dintre aleile din spatele blocului în care locuiesc, se află o mică dugheană în care se vând articole de îmbrăcăminte. Trecând pe lângă ea, soţia mă invită ca să aruncăm o privire în prăvălie. Nu sunt adeptul cumpărăturilor făcute din dughene, dar de data asta chiar ochesc un pulover de-a dreptul reuşit. În timp ce soţia îi făcea ultimele verificări de rutină, văd că vânzătoarea (care este şi patroana prăvăliei) scoate un carnet de sub tejghea şi începe să noteze.
- Acesta este noul registru de casă? încerc eu o glumă.
- Nu! îmi răspunde ea privindu-mă mirat. Vă notez în carneţel.
- Dar pentru ce? o întreb uimit de-a dreptul.
- Păi, cum pentru ce? Ca să ştiu când şi cât îmi veţi plăti.
Ultima ei afirmaţie declanşează un dialog ale cărui concluzii sunt că, pentru a supravieţui, femeia s-a decis ca să nu mai vândă cu plata pe loc, ci pe carneţel, în mai multe rate, la pensie sau la salariu. Asta pentru că, dacă în anii trecuţi vindea peste douăzeci de pulovere în fiecare zi din ajunul sărbătoriulor, acum a vândut o bluză în două zile!
Al doilea caz. Mă îndrept spre casă pe unul din trotoarele atât de specifice cartierelor bucureştene prin îngustimea lor. În faţa mea merge ceva mai încet o pereche formată dintr-un domn în vârstă (probabil bunicul) şi o copiliţă de câţiva anişori (probabil nepoţica). Sunt nevoit astfel să parcurg o oarecare distanţă în spatele lor, prilej de a auzi (la fel de forţat de împrejurări) următoarea conversaţie chiar în momentul când perechea trece pe lângă o tonetă:
- Buni, te rog să mai îmi iei o bombonicăăă! Te rog muuult! spune nepoţica privindu-l cu speranţă.
- Nu se poate, scumpa mea. Deja azi am cheltuit cincizeci de bani în plus pe bomboane!
Al treilea caz. La colţul blocului în care locuiesc şi-a amplasat toneta un vecin. Deverul nu e mare şi e datorat în speţă beţivilor care îşi fac veacul în parcarea blocului şi copiiilor care se aprovizionează în orele de pauză la şcoală. În restul timpului, mai un croissant, mai un borcan de pastă de tomate, mai o sticlă de suc sau de ulei.
Ca un rezultat direct şi concret al sticlelor cu băuturi vândute este stiva cu lăzi în care acestea sunt aşezate şi manipulate la închiderea programului. Ani de zile, momentul începerii odihnei nocturne mi-a fost asociat cu zgomotul produs de manevarerea respectivelor navete cu sticle goale.
De un an şi mai bine, zgomotul s-a tot redus, până la dispariție, semn clar şi indubitabil al lipsei de conţinut a navetelor. Fenomenul m-a intrigat, aşa că m-am adresat direct vecinului patron:
- Ia spune, nea, ce se întâmplă? Nu te mai aud zdrăngănind navetele cu sticle goale noaptea la unsprezece.
- Ce să se întâmple? îmi răspunde omul cu năduf. Nu mai cumpără lumea nimic. În anii trecuţi, de sărbători, veneau şi cumpărau berea cu navetele. Acum, cumpără câte o sticlă sau două.
Acestea au fost, dragii mei, ultimele efecte ale creşterii economice observate de mine. Poate că voi aveţi prilejul ca să observaţi mai multe şi mai semnificative…
Să auzim de bine!

Copilul Dorin pierdut pe plajă

Imagine preluată de pe electrostar.3x.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
- Cât o s-o mai ducem aşa?
Este vocea lui Dorin care ne bubuie din ceruri. Suntem patru măgădani adulţi, în plină putere, care stăm liniştiţi la o terasă pe malul mării. Suntem veniţi de o săptămână şi ne-am dedicat odihnei totale. E drept că, după câteva zile, am observat că asocierea unui consum sporit de mici cu aerosolii din zonă produce un puternic efect de melancolie. Este exact ce facem acum: este seară, stăm liniştiţi la o terasă şi tragem de câţiva mici fără să spunem un cuvânt, uitându-ne în zare fără rost. Vorbele lui ne trezesc din visare. Eu mă uit la Silviu, el se uită la Niţă, Niţă la mine şi eu în farfurie. Nu înţelegem cuvintele lui Dorin, aşa că luăm o porţie sporită de muştar ca să biciuim puţin sistemul neuronal. Nici un efect, aşa că holbăm ochii la Dorin. Acesta continuă:
- Da, cu voi vorbesc. Stăm de o săptămână ca fătălăii.
Vorbele lui ne cad greu. E drept, bani nu avem, frumoşi nu suntem şi nici deştepţi, dar nici chiar aşa! Niţă, plutind între poeziile lui, este ceva mai rupt de realitatea crudă, dar noi, ăştilalţi, suntem cât se poate de lucizi. Cu toate astea, nu înţelegem nimic, aşa că mai luăm o porţie sporită de muştar şi continuăm să ne holbăm la el.
- Fraţilor, de fete vorbesc. Înţelegeţi? Suntem patru măgădani care, după o săptămână de stat la mare, ori de câte ori mergem la discotecă trebuie să ne milogim de una sau de alta la un dans. Voi aţi uitat îndemnul bardului? Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă’n poartă!
Aici, dus de avântul oratoric, Dorin îi confundă puţin pe Eminescu şi Alecsandri, dar îl iertăm, gândindu-ne că dacă îl supărăm nu are cine ne plăti consumaţia...
Ne oprim uimiţi din molfăitul micilor. Dorin apăsase puţin mai mult pe acceleraţie şi îi trezise cu zbieretele lui declamatorii pe consumatorii de la mesele din jur care moţăiau în faţa unor sticle de bere. Iată ceva la care nu ne gândisem. Viaţa, aşa cum fusese ea până la acel moment, ni se părea minunată şi toţi ştiam pe de rost adagiul rostit de Voltaire: mai binele este duşmanul binelui! Eram mulţumiţi de felul cum se prezentau lucrurile şi nu ne atrăgea de fel nicio complicare a lor. În fond, aveam şi aşa destule probleme cu alesul teraselor, cu degustarea micilor sau a ciorbei de burtă. Aşa că, după vreo cinci minute de gândire profundă ne hotărâm şi ne reîntoarcem la molfăitul micilor. Însă Dorin estre asaltat puternic de hormoni.
- Treaba voastră, declară el sentenţios. Eu îmi voi găsi o prietenă. Voi faceţi ce vreţi. Dar să nu veniţi să o invitaţi la dans când vom merge la discotecă, ne avertizează el ritos.
Aici a nimerit-o. Exact asta vrem: să facem ce vrem. Dar chestia cu prietena descoperită ad-hoc ne nelinişteşte profund. Deşi sunt ani buni de atunci, ne este încă vie în minte imaginea grupului The Beatles, dezmembrat din cauza unei femei. Schimbăm priviri neliniştite, iar ultimii mici îi înghiţim cu noduri. Iată ce uşor ni se spulberă o vacanţă care se anunţa frumoasă! Acesta este gândul care ne frământă pe toţi trei. Şi, ca să fie mai convingător, Dorin se ridică de la masă şi pleacă, anunţându-ne că el „trece la acţiune”. Ne reîntoarcem abătuţi în cameră, dar nu găsim nicio soluţie. A doua zi dimineaţă (e un fel de a spune, pentru că ceasul arată 10 spre 11) ne sculăm la fel de abătuţi, iar sentimentul este accentuat de faptul că vedem că Dorin deja este plecat dintre noi. E clar pentru oricine, omul şi-a găsit o prietenă şi a plecat la întâlnire cu ea. Ziua se anunţă dramatică. Ajungem pe plajă şi, când ne era liniştea mai adâncă, apare Dorin cu o tipă la braţ. Ne ridicăm politicoşi, iar individul ne-o prezintă. Mirela se numeşte exemplarul feminin şi pare foarte veselă şi atrasă de Dorin. Ne retragem la umbra unei terase ca să facem puţină conversaţie. Tipa nu încetează să ciripească veselă, iar Dorin se uită topit la ea. În toiul discuţiei, Dorin, român sadea cu suflet de poet, remarcă:
- Ia uitaţi-vă şi voi ce ochi frumoşi are! Simt că mă pierd în ei.
Tipa pe numele de Mirela roşeşte modestă. După care, Dorin mai vine cu o bombă:
- Mă bucur că am cunoscut-o pe Mirela pentru că azi este o zi deosebită. Este aniversarea mea şi vom petrece pe cinste cu Mirela alături de noi!
Şi Dorin insistă:
- Doamne, ce ochi ai! Chiar mă pierd în ei când te privesc.
Brusc, avem o revelaţie. Cuvintele lui ne-au dat o idee. Niţă, cât e de poet şi tot o prinde şi el, aşa că ia cuvântul cu cel mai vesel ton posibil:
- Dragă Mirela, având în vedere un asemenea eveniment, ce zici de un anunţ aniversar la Radio Vacanţa? Ai?
Fata cuplează din plin:
- Da, da, chicoteşte ea, e o idee minunată!
Nu avem nevoie de altceva. Silviu se oferă:
- Dau eu o fugă, e aici, după colţ. În zece minute sunt înapoi.
Şi o întinde. Fata bate bucuroasă din palme. Eu vin cu completări:
- Uite, exact la ora 13 e o rubrică de anunţuri. Nu mai avem mult de aşteptat.
Silviu revine în câteva minute ud de transpiraţie.
- Gata, l-am dat. Fiţi atenţi, că nu mai e mult.
În difuzoarele postului se aude muzică. Rămânem în expectativă dedulcindu-ne cu sucurile din faţă. Dorin o soarbe din priviri pe Mirela, noi sorbim din sucuri cu paiele. Deodată, în difuzorul cât toate zilele aflat în apropierea noastră precum şi în sutele de difuzoare aflate pe plajă, bubuie glasul crainicului:
- Anunţ important!
Noi ciulim urechile, aparent neatenţi, iar Dorin nu are nicio reacţie.
- Un copil s-a pierdut pe terasa de lângă postul Radio Vacanţa.
Noi începem să mustăcim, Dorin ridică o sprânceană. Crainicul continuă:
- Poartă pantalonaşi scurţi de culoare bej (Dorin e uită în jos), bluză bleu cu palmieri (Dorin îşi pipăie bluza), are părul blond ondulat (aici, Dorin se uită la noi scrutător), răspunde la numele de Dorin (Dorin se ridică din scaun) şi îi place să fie ţinut de mână (Dorin începe să zâmbească).
Crainicul continuă inflexibil:
- Cine îl găseşte este rugat să îl aducă la sediul nostru şi să întrebe de tanti Mirela.
Dorin vine la fiecare, ne ia în braţe şi îi spune tipei peste umăr:
- Mami, ai numărul meu de telefon. Te rog să mă suni când ajungi în Bucureşti.
Să auzim de bine!