"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

luni, 31 octombrie 2011

Uciderea din culpă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sub influenţa vâlvei provocate de Huidu, iată că mă trezesc şi eu dându-mi cu părerea. Deşi, se pare că lucrurile vor tinde spre o muşamalizare... Spun asta pentru că modelul respectiv de Mercedes este dotat cu tot ce vrei şi tot ce nu vrei în materie de siguranţă şi control. Practic, este o maşină care nu derapează, nu are voie. Chiar mă întreb ce părere au reprezentanţii firmei despre acest aspect care banalizează performanţele acestei mărci. Iar dacă totuşi un Mercedes a derapat (mergând în coloană!), atunci vă rog să-mi daţi voie ca să cred că TOATE maşinile care au trecut pe acolo ar fi trebuit să derapeze...
Dar să revenim la tema emisiunii. Din discuţiile pe care am apucat să le văd la televizor, am reţinut expresia ucidere din culpă. Brr, oribile cuvinte! Ucidere! Îmi sună îngrozitor... Dacă am înţeles eu bine, sensul expresiei este acela că o persoană poate provoca moartea alteia în mod involuntar, fără vreo intenţie, prin acţiunile sau lipsa acţiunilor sale. De exemplu, doi cetăţeni se ceartă. Unul îi dă o palmă celuilalt, acesta cade, se loveşte cu tâmplă de un colţ şi moare. Este clar că omul a murit din cauza palmei celuilalt, dar este la fel de clar că acesta nu i-a dat palma cu intenţia de a-l ucide.
Pe şosea lucrurile sunt însă diferite. În principal din cauză că aici toate acţiunile şoferilor (şi nu numai) sunt reglementate prin lege sau Cod rutier sau Legea circulaţiei sau cum vreţi s-o numiţi, că tot lege rămâne. Semnalizare, depăşire, parcare, lumini, toate, dar absolut toate acţiunile unui şofer aflat în trafic sunt reglementate prin lege. Dacă în primul caz nu există nicio lege care să reglementeze modul în care se dau palme, în al doilea caz, oprirea la culoarea roşie a semaforului este reglementat prin lege, iar fapta unui şofer de a nu opri îl scoate direct în afara legii, ceea ce nu mai este de glumă. În cel mai bun caz, poţi beneficia de niscai circumstanţe atenuante.
Mă aflu în maşină cu un investitor canadian. Firma la care lucram avea disponibil un depozit uriaş, iar canadianul se arăta dispus la ceva investiţii. Tocmai ne întorceam din vizita făcută şi oprisem la semaforul de pe Dristor, aşteptând pe banda a doua ca să pot face la stânga, pe Decebal, spre Piaţa Alba Iulia. Aşa cum aşteptam schimbarea culorii semaforului, în stânga mea, dincolo de linia dublă continuă, se opreşte un cetăţean la volanul unei Dacii papuc. Canadianul se uită la el, eu mă uit la canadian, canadianul se uită la mine şi zice: la noi, în acest moment, respectivul şofer ar fi fost deja cu cătuşe la mâini! Ei, îi zic eu, nici chiar aşa! De ce asemenea măsură? Canadianul mă priveşte stupefiat câteva secunde şi îmi răspunde: pentru că a periclitat viaţa celorlalţi participanţi la trafic.
Acum, haideţi ca să analizăm puţin propoziţia prin prisma Codului rutier şi a bunului simţ, fără nicio referire la „cazul Huidu”. Dacă respectivul şofer cu papucul lui ar fi făcut manevra de încălcare a benzii ca să evite vreun obstacol sau vreu pericol şi ar fi rezultat o tamponare soldată cu deces, atunci cred că se putea aplica încadrarea de ucidere din culpă. Dar dacă şoferul respectiv s-a poziţionat deliberat şi perfect conştient dincolo de linia dublă, practic pe contrasens, mai poţi spune că nu a produs un eveniment mortal cu intenţie? Poate fi absolvit de vină un şofer care în mod conştient şi deliberat se abate de la prevederile legii? Poate fi ucidere din culpă dacă un şofer vede că este semaforul pe roşu, dar el îşi continuă deliberat înaintarea omorând un pieton pe zebră? Poate fi ucidere din culpă dacă un şofer trece în mod conştient şi din voinţă proprie de linia continuă în curbă şi se mai angajează şi în depăşire? Poate fi ucidere din culpă dacă un şofer efectuează în mod conştient şi deliberat o manevră contrară legii sau care pune în pericol viaţa cuiva? Poate fi ucidere din culpă dacă un şofer abordează cu 120 km/h o serpentină cu limitare de viteză la 30 km/h şi produce răsturnarea maşinii? Şi exemplele pot continua la nesfârşit. Eu cred că nu ar trebui să fie. Mm? Voi ce ziceţi?
Să auzim de bine!

vineri, 28 octombrie 2011

Structura vieţii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am primit de curând un e-mail cu teoria pe care o veţi putea citi în rândurile de mai jos. Personal, mi se par nişte raţionamente de sorginte asiatică, după modul de formulare şi de gândire. Dar asta nu le face mai puţin amuzante, fără ca umorul să fie unul grotesc. Acum, vi le prezint şi vouă.
În prima zi, Dumnezeu a creat câinele şi i-a zis:
"În fiecare zi să stai în uşa casei şi să latri la oricine intră în casă sau trece prin faţa ei. Pentru asta, îţi dau 20 de ani de viaţă." Câinele a răspuns:"E prea mult timp pentru a sta şi a lătra. Ce-ar fi să-mi dai doar zece ani şi să-i păstrezi pe ceilalţi zece?" Şi Dumnezeu a fost de acord.
A doua zi, Dumnezeu a creat maimuţa şi i-a zis: "Înveseleşte-i pe oameni cu maimuţărelile tale şi fă-i să râdă. Pentru asta, îţi dau o viaţă de 20 de ani." Maimuţa a zis:"Să mă maimuţăresc 20 de ani? Asta-i destul de mult! Ce-ar fi să-ţi dau 10 ani înapoi, aşa cum a făcut şi câinele ?" Şi Dumnezeu a fost de acord.
A treia zi, Dumnezeu a creat vita şi i-a zis:
"Tu să mergi toată ziua pe câmp cu ţăranul, să suferi de arşiţa soarelui, să ai viţei şi să dai lapte ca să poţi întreţine familia ţăranului. Pentru asta, îţi dau 60 de ani de viaţă." Vita a răspuns:" Asta e o viaţă destul de grea şi tu vrei ca eu să trăiesc 60 de ani? Ce-ar fi să păstrez 20 şi să-ţi înapoiez 40?" Şi Dumnezeu a acceptat şi de această dată.
În ziua a patra, Dumnezeu l-a creat pe om şi i-a zis:
"Mănâncă, dormi, căsătoreşte-te şi bucură-te de viaţă. Pentru asta, îţi dau 20 de ani." Dar omul a zis:" Numai 20 de ani? Este posibil să-mi dai mie cei 20 de ani ai mei, cei 40 pe care Ţi i-a înapoiat vita, cei 10 de la maimuţă şi 10 de la câine, pentru a avea o viaţă de 80 de ani?" "Sigur!" a zis Dumnezeu,"tu ai cerut-o!"
Acesta este deci, motivul pentru care în primii 20 de ani mâncăm, dormim, ne jucăm şi ne distrăm. Următorii 40 de ani muncim ca vitele în soare ca să ne întreţinem familiile. După care, ne maimuţărim timp 10 ani ca să ne bucurăm nepoţii. Iar ultimii 10 ani îi petrecem pe prispa casei, lătrând la toată lumea...
Acum, că viaţa ne-a fost explicată, să vedem ce facem cu ea...
Să auzim de bine!

joi, 27 octombrie 2011

Ultima realizare a lui Băsescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
După cum cred că aţi observat citind rândurile acestui blog, nu mă număr printre admiratorii preşedintelui. Minciunile, promisiunile fără acoperire, grosolănia, lacrimile de crocodil şi alte câteva, sunt lucruri pe care nu le agreez vreunei persoane, cu atât mai puţin unui preşedinte. Dar, în aceeaşi măsură, nu mă număr nici printre admiratorii Regelui Mihai, lozinca cu neamestecul unui rege în politică nemaifiind crezută nici de cei care o enunţă, iar regalitatea fiind o instituţie împovărătoare.
Cu toate acestea, vă rog să mă credeţi că m-a durut inima când am văzut celebra, de acum, scenă de la nu ştiu ce conferinţă internaţioanlă, în care Băsescu nu numai că era total neglijat de ceilalţi participanţi, dar aproape că era îmbrâncit. Desigur că, în respectiva ipostază a fost adus de numeroasele sale gafe, ca să folosesc un eufemism. Dar totuşi, el era preşedintele unei ţări, Preşedintele acestei ţări. Şi nu am avut nicio bucurie ca să asist la o asemenea manifestare.
Ne uităm cu gâturile întinse spre State, văzând în ei un model din care, până acum nu am reuşit decât să copiem tembelisme, inclusiv evenimentul numit Halloween. Şi aşa cum mă uit eu cu gâtul întins spre State, observ că, atunci când un preşedinte, indiferent de partidul căruia îi aparţine, intră în vreo sală, ei bine, publicul, indiferent de coloratura politică, se ridică şi aplaudă. Mi se pare un gest cât se poate de civilizat, având în vedere că ei sunt mai conştienţi decât noi că salută instituţia, nu persoana.
La fel de bine observ că, atunci când preşedintele lor intră într-o „baie de mulţime”, cetăţenii îl salută la fel de respectuos şi îl aplaudă, chiar dacă între ei se mai află vreunul care aruncă cu pantofi...
În mod absolut ciudat, am observat asemenea comportamente şi la alte populaţii, cum ar fi francezi sau nemţi. Ideea generală este aceea că oamenii se străduiesc să aibă o comportare civilizată salutând instituţia respectivă care, între noi fie vorba, este prima instituţie a statului.
În acelaşi timp, l-am văzut pe Preşedintele României în situaţii comparative. Am scris Preşedinte şi nu Băsescu pentru că ceea ce am observat, a avut o arie totală de cuprindere. Nici în Parlament, nici pe stradă, nici la vreun spectacol sau vreo întrunire acesta nu a fost aplaudat, iar asistenţa nu s-a ridicat în picioare.
Dar iată că România este o ţară minunată, în sensul că aici se pot petrece minuni. Iar ultima dintre ele este respectul arătat de asistenţă Regelui Mihai. Într-o ţară preponderent republicană, un rege care nu s-a făcut remarcat decât prin volumul retrocedărilor cerute statului, ei bine, acest rege a beneficiat de cele mai alese şi condescendente forme de salut. Parlamentarii s-au ridicat din scaune şi au aplaudat, publicul pe stradă a procedat la modul cel mai politicos, iar în sala de spectacol am asistat la o adevărată explozie de aplauze şi politeţuri. Comentatorii posturilor de televiziune s-au întrecut în a analiza şi sublinia erorile de protocol făcute de cei din anturajul Regelui, iar osanalele privind meritele acestuia au atins adevărate culmi ceauşiste.
Dar ce părere aveţi, mai cred eu în basme cu Albă ca Zăpada? Nu, sigur că nu. De fapt, toată această manifestare de respect şi adulaţie faţă de Regele Mihai, toată această explozie de simpatii regaliste ascunde cu totul altceva în rândul maselor: faptul că oamenii au ajuns ca să îl prefere pe Rege, decât să mai audă de Băsescu. Părerea mea!
Să auzim de bine!
P.S. Şi o mică precizare pentru cei mai noi regalişti: Ana nu este regină, este soţia Regelui. Faptul că este soţia unui rege nu înseamnă că este regină, la fel cum faptul că o femeie este soţia unui arhitect nu înseamnă că este arhitectă. Soţul reginei Elisabeta nu este rege, este Ducele de Nu-Ştiu-Cum. Ca să fie regină, nu ar fi fost decât două posibilităţi: să fie moştenitoarea tronului (cum se pare că va fi Principesa Margareta, iar soţul ei nu va fi rege, ci soţul reginei) sau să cârmuiască împreună cu regele.

miercuri, 26 octombrie 2011

Cuvântarea Regelui Mihai

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ieri, Mihai I, Rege al României, Principe al României, fost Principe de Hohenzollern a susţinut o cuvântare în Parlamentul României. Fără ca să fiu regalist, am urmărit acest eveniment cu cea mai mare atenţie, începând chiar cu iniţierea acestuia gest de către fostul premier Tăriceanu.
Cum spuneam, am urmărit cuvântarea cu cea mai mare atenţie nu numai din cauză că Mihai I pronunţă foarte dificil cuvintele şi vorbeşte limba română la fel de greoi dar, mai ales, pentru că mă aşteptam ca să vină cu unele clarificări istorice acum, când i s-a oferit ocazia de a vorbi în faţa Parlamentului.
Ca să înţelegem mai bine problema, haideţi să începem cu câteva detalii legate de persoana lui. Mihai I a fost rege nu numai odată, ci de două ori: odată a fost între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930 (ca urmare a abdicării lui Carol al II-lea), iar a doua oară între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947. Este un principe de viţă cu adevărat nobilă, fiind stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. La aceasta, putem adăuga şi faptul că, alături de Prezan sau de Antonescu, a fost unul dintre puţinii mareşali ai României, titlu pe care l-a primit chiar din mâna lui Antonescu la 10 mai 1941, de ziua naţională a României.
De aici, lucrurile încep ca să se complice puţin în viaţa Regelui nostru pentru că, după ce ruşii ne-au invadat ţara, Mihai a fost cel care a organizat arestarea lui Antonescu, la fatidica dată de 23 august 1944. În perioada 1945-1946 s-a opus guvernelor prosovietice, sfârşind prin prin a fi constrâns să abdice la 30 decembrie 1947, sub regimul comunist, Mihai funcţionând ca un şef de stat fără autoritate (din motive pe care nu le înţeleg şi nu le agreez, revenirea sa în ţară nu a fost permisă până în anul 1997). Iată deci, două prime aspecte istorice deosebit de importante care ar fi meritat niscai clarificări publice.
Că la 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern (condus de Petru Groza) prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, este un lucru dincolo de orice îndoială. Dar tot la presiuni a cedat şi atunci când a renunţat la „greva regală” refuzând să semneze decretele guvernului Groza. Iar de data asta, presiunile au venit din toate părţile: sovietice, britanice şi americane. Şi acest fapt este istoric de necontestat şi nu necesită alte lămuriri, decât poate amănunte de culise.
Însă lucrurile se complică tot mai mult pentru Regele nostru. Iar primul fapt cu adevărat grav este acela că nu l-a amnistiat pe Antonescu şi nici pe liderii opoziţiei (condamnaţi ca urmare a proceselor politice comuniste), pe motivul subţire că el nu poate încălca constituţia, care îl obliga să aibă pe act şi semnătura ministrului de justiţie. Asta în pofida faptului, susţinut chiar de Emil Bodnăraş (spion sovietic, ministru al apărării şi membru al biroului politic executiv al PCR, presupus amant al Ilenei de Habsburg) că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentinţele de condamnare la moarte a deţinuţilor politici, guvernul comunist i-ar fi susţinut decizia lui în mod ferm. Unul din colegii de celulă ai marelui Iuliu Maniu, (liderul opoziţiei anticomuniste şi preşedinte al PNŢ, acuzat şi condamnat într-un proces foarte asemănător cu cele naziste), a mărturisit procurorilor comunişti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai pentru că nu făcuse nimic pentru apărarea ţărăniştilor, în pofida serviciilor aduse de aceştia monarhiei. Iată încă un aspect tulbure, chiar foarte tulbure al vieţii sale, aspect ce ar fi necesitat o serie de lămuriri.
Cu ocazia nunţii viitoarei regine Elisabeta a II-a, în noiembrie 1947, aflat la Londra, Mihai a cunoscut-o pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cea care urma să-i devină soţie. Iar originea ei este încă un motiv de a ne mândri că amândoi sunt de cea mai aleasă spiţă. Cu această ocazie, apare un alt aspect nebulos în viţa lui deoarece Regele Mihai nu a vrut să se reîntoarcă în ţară. A fost nevoie de încurajările unor personalităţi americane şi britanice ca să revină. Cu această ocazie, se pare că însuşi Winston Churchill l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Iată deci, un alt aspect care merita atenţie într-o cuvântare atât de importantă.
După întoarcerea în România, comuniştii au anunţat la radio 30 decembrie 1947 abdicarea regelui, abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare, transmiţând o înregistrare a proclamaţiei despre propria abdicare. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat, printre alte precizări legate de abdicare, că: “Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”. Ca urmare, la 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească România, urmat curând de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg (cunoscute şi drept «mătuşile roşii» ale Regelui). Iată deci o cuvântare ce exclude ameninţarea cu pistolul sau cu execuţia unor nevinovaţi, ameninţări de care s-a făcut atâta caz. Şi vom vedea imediat alte elemente care confirmă lipsa ameninţării. Potrivit lui Mihai, Petru Groza l-ar fi ameninţat cu pistolul şi cu execuţia a 1.000 de deţinuţi dacă nu abdică sau, potrivit altor surse, ameninţarea ar fi fost că vor urma mii de arestări ulterioare, iar ţara va fi scufundată în sânge. Pe de altă parte, potrivit unor date existente în arhivele Securităţii române, abdicarea lui Mihai ar fi fost rezultatul unor negocieri cu guvernul comunist, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de o serie de bunuri solicitate şi de o parte din suita regală, amănunt care confirmă angajamentul lui Petru Groza de mai sus. Potrivit unor surse sovietice, chiar ministrul adjunct de externe al sovieticilor, Andrei Vâşinski, ar fi purtat negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i că o parte din pensie urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. Mai mult de atât, chiar regina-mamă Elena ar fi declarat (conform arhivei fiicei lui Petru Groza), că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, fostul lider sovietic Nikita Hruşciov menţionează că Regele a fost lăsat să plece însoţit ce o parte a persoanelor din anturaj şi cu orice bunuri dorite, inclusiv aur şi pietre preţioase. Nici măcar liderul comunist Enver Hodja nu menţionează nimic despre vreun şantaj cu o execuţie. La plecare, ca o confirmare a celor afirmate mai sus, Mihai ia cu el un număr de 42 de tablouri de mare valoare din proprietatea Coroanei României, „pentru a pleca mai repede din ţară”. Că este chiar aşa, în pofida negaţiilor vehemente ale lui Mihai, este chiar faptul că, unele dintre aceste tablouri au fost vândute prin intermediul negustorului de artă Daniel Wildenstein. Iar unul dintre tablourile aparţinând Coroanei României, a revenit în patrimoniul naţional în 2004, ca urmare a unei donaţii făcută de fostul soţ al Principesei Irina, John Kreuger. Iar potrivit unor istorici, există evidenţe oficiale, începând cu aprilie 1948, ale tablourilor cu pricina, una dintre ele fiind publicată în Monitorul oficial din iunie 1948. Chiar şi Elena, regina-mamă, menţionează în jurnalui ei faptul că familia regală a scos din ţară tablouri cu ocazia participării la căsătoria Elisabetei a II-a. Dacă el nu a scos niciun tablou, atunci ne întrebăm firesc, ce au vândut şi donat acei oameni? Cu 500.000 de franci elveţieni a părăsit Mihai ţara, conform unor documente recent declasificate. Este un alt element care confirmă existenţa unor înţelegeri respectate scrupulos de guvernul comunist. Cum altfel ar fi putut Mihai ca să mergă la cumpărături în 1948 pe cea mai scumpă arteră comercială din lume sau cum ar fi putut ca să se gândească la cumpărarea avionului cu care a zburat deasupra Statuii Libertăţii? Iată un alt aspect tenebros al vieţii Regelui, aspect care aşteaptă de mult timp clarificări.
Ca o recunoaştere a faptului că nu mai este rege, în ianuarie 1948, Mihai a început să se autointituleze prinţ de Hohenzollern. Era pentru pentru prima dată când folosea titlul în loc de cel de rege, titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern în timpul primului război mondial. Abia în în martie 1948, Mihai îşi denunţa abdicarea ca fiind smulsă cu forţa şi ilegală, de atunci semnând "Regele Mihai de România".
Dar, realitatea este una şi nu poate fi contrazisă. Relatările despre viaţa sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-şi câştige existenţa prin propria-i muncă şi nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi scoase din România, lucru demn de toată stima şi pe care eu îl admir cu toată sinceritatea.
În perioada postbelică, Mihai a continuat ca să fie o personalitate palidă, ştearsă, care nu a întrunit admiraţia românilor din exil. A patronat (fără rezultate remarcabile) Comitetul Naţional Român, grup care urmărea apărarea intereselor româneşti în Occident şi se intitula guvern român în exil, fără ca să fi fost recunoscut oficial vreodată. Şi îl auzeam la radio Europa Liberă cuvântând poporului român cu ocazia diferitelor sărbători...
Dar recent, Mihai a făcut primul lui pas activ, prima lui acţiune notabilă. Despre ce este vorba? Potrivit legii salice consfinţită de constituţia din 1923 a Regatului România, presupunând că regele nu are moştenitori de sex masculin, la moartea lui şi în absenţa schimbării constituţiei (asta ar necesita restaurarea monarhiei), succesiunea la tron revine prinţul Karl Friedrich de Hohenzollern, şeful familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, el aflându-se pe prima poziţie în ordinea de succesiune. Care a fost pasul făcut de Mihai? La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al casei regale, sub numele de “Normele fundamentale ale Familiei Regale a României”, act cu însemnatate efectiv simbolică, deoarece nu are aprobarea Parlamentului. Prin înlocuirea vechiului statut existent de la 1844, Mihai încearcă să o desemneze pe Principesa Margareta drept moştenitoare a tronului, acordându-i titlurile de Principesa Moştenitoare a României şi de Custode al Coroanei României. Ca să-i întărească poziţia, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care naţiunea română şi parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să se renunţe la aplicarea legii salice. Iată în sfârşit, după atâţia ani, o acţiune efectivă, acţiune trâmbiţată de mass media ca o mare victorie în obţinerea independenţei casei noastre regale, un semn notabil al demnităţii acestei Case, ea fiind, de fapt, o acţiune de a-şi asigura fiica de binefacerile monarhiei. Şi, ca să fixeze şi mai bine poziţia Principesei, la 10 mai 2011, Mihai a rupt legăturile dinastice cu Casa de Hohenzollern-Sigmaringen şi a schimbat numele familiei sale în "al (a) României", renunţând la titlurile conferite lui şi familiei de către Casa princiară. Gest perfect justificat pentru un rege căruia i s-au retrocedat de către statul român toate proprietăţile posibile şi imposibile, căruia i s-au despăgubit toate sumele posibile şi imposibile, un rege care a aşteptat 50 de ani, dar nu fără rost, putând acum să-şi situeze fiica pe cele mai înalte culmi ale bunăstării.
Să auzim de bine!
P.S. Sper că sunteţi lămuriţi de faptul că rândurile de mai sus nu sunt un tratat de istorie, ci doar cugetări ale republicanului din mine.

marți, 25 octombrie 2011

Spiritul românilor (1)

Imagine preluată de pe mcfarlanes-figures.com
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prezenţa ţiganilor pe meridianele lumii, comportamentul schimbat tot mai în rău al românilor, violenţa, neamprostia, cupiditatea şi multe alte tare care macină azi societatea noastră a trezit în piepturile de aramă ale românilor o întrebare firească. Şi anume, care e spiritul românilor?
Grea întrebare, greu răspuns. Şi, ca de obicei, este foarte greu ca să accepţi că un efect are doar o singură cauză. Drept pentru care se fac tot felul de dezbateri în mass media, cu diferiţi invitaţi, cu diferite pregătiri.
Stau în staţia de la Apaca, aşteptând un 105 spre Drumul Taberei. Întâmplător, văd un cetăţean care se plimba agitat prin staţie, uitându-se când la plăcuţa cu numele staţiei, când la călătorii care aşteptau. Având antecedente numeroase, sunt convins că mie mi se va adresa cu vreo întrebare, aşa că îmi scot căştile şi mă pregătesc. Şi chiar aşa se întâmplă, omul vine drept la mine şi mă întreabă dacă din staţia asta poate lua 139 spre Ispirescu. Îi răspund cât se poate de clar şi de competent că nu din staţia asta ci, deşi pare paradoxal, din staţia aflată peste drum, pentru că 139 face un ocol la Leu şi revine spre Ispirescu pe un alt traseu. Cetăţeanul mă ascultă disciplinat şi cu cel mai mare interes, îmi mulţumeşte şi îşi reia locul în staţie cu ochii la plăcuţă. Mai aștept câteva minute bune, autobuzul meu vine, mă sui, se pune în mişcare, dar omul rămâne în acelaşi loc, fără vreo intenţie de a traversa, holbându-se în continuare la plăcuţa cu numele staţiei. Ce l-a determinat ca să acţioneze în acest mod? Conservatorismul? Conservatorismul se manifestă atunci când ştii sau posezi deja ceva, ori el nu ştia nimic depre problemă. Cred că, mai degrabă, frica! Frica de a face ceva ce lui nu i se părea a fi în ordinea firească. Dacă 139 are staţia pe dreapta pe sensul spre Apaca, cum să aibă aceeaşi staţie şi pentru sensul invers? presupun că se gândea bietul om.
La televizor urmăresc o emisiune la care participă şi academicianul Eugen Simion. Profesor universitar, membru al Academiei (nu ştiu dacă mai este preşedintele ei), personalitatea lui impune respect şi atenţie. Tema emisiunii este tocmai aceasta, despre spiritul românilor. Profesorul Simion intervine în discuţie cu câteva exemple. Atunci când americanii şi-au pus această întrebare, ne spune domnul profesor, după îndelungi cugetări, răspunsul lor a fost: Constituţia! Toată viaţa lor, toată activitatea, toate faptele se învârt în jurul respectării constituţiei. După care, profesorul Simion ne dă şi exemplul francezilor care, răspunzînd la aceeaşi întrebare, au spus: Limba! Francezii îşi iubesc limba, sunt mândri de ea şi o respectă mai mult decât oricine. Şi a venit şi rândul românilor. Aici, profesorul punctează cu un exemplu ilustrând influenţa mass media asupra imaginii şi spiritului unui popor şi ne spune: Vedeţi dumneavoastră, cazul Cofariu. Datorită unei televiziuni irlandeze, el a fost prezentat ca fiind un cetăţean maghiar, care a fost bătut crunt de nişte români dezlănţuiţi. Ce folos, continuă profesorul, că ulterior, s-a dovedit că el era un român, care a fost bătut de nişte cetăţeni de altă naţionalitate, cu ocazia unei încăierări în cine ştie ce crâşmă! Aţi citit cu atenţie? Am reprodus spusele profesorului din memorie, dar memoria mea nu m-a înşelat niciodată. Ei, deci, aţi citit cu atenţie? Şi ce este scris cu bold? Şi ce trăsătură aţi observat la spiritul domnului profesor? Frica, nu-i aşa? Frica de a nu supăra cetăţenii maghiari. Când a fost să vorbească de acuzaţii la adresa unui român, nu a avut nicio reţinere. Dar când a fost vorba de maghiari, s-a exprimat cu sintagma cetăţeni de altă naţionalitate! Iar, în acelaşi spirit, dacă în cazul românului acuzat s-a exprimat ca fiind vorba de o problema înteretnică, a schimbat registrul şi s-a referit ca la o bătaie oarecare atunci când era vorba de acuzat maghiarii.
Departe, foarte departe de mine gândul de a critica sau acuza o personalitate de talia domnului profesor, căruia îi port un respect neschimbat. Dar zi de zi şi în proporţii de masă (vorba lui Lenin) văd asemenea exemple de frică, sub diferitele ei forme: frică de necunoscut, frică de alţii, frică de nou, frică de ţigani, frică de vecin, frică de unguri, frică de... Desigur că, acestea au fost doar două exemple, și astea dintr-o experiență personală. Dar cred că suficient de sugestive... Cam aceasta, cred eu, este trăsătura definitorie a spiritului românesc.
Să auzim de bine!

luni, 24 octombrie 2011

Riscurile meseriei

Imagine preluată de pe strollers.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca de obicei, suntem un grup unit în cuget şi în simțiri. Şi tot ca de obicei, grupul este format din subsemnatul, Mirciulică, Mihăiţă şi Iulică. Ce ne diferenţiază de alte situaţii este faptul că am cooptat în cadrul grupului un bob. Nu este vorba de un bob de linte sau un bob zăbavă, ci este vorba de o sanie bob. Bine, bine, vor zice cei care deja mă cunosc, dar ce fac nişte oameni aşa serioşi cu un bob?
Păi, ce să facem şi noi? Ne dăm cu el pe pârtie. Singura problemă care mai trebuie rezolvată este găsirea unei pârtii. Primul care a venit cu o soluţie a fost Mihăiţă care, auzind pe stradă un cetăţean strigând pârtie, pârtie! ne-a dat de înţeles prin semnalizări elocvente că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap. Dar totul s-a dovedit o amăgire în momentul când am descoperit că omul striga aşa nu pentru că descoperise o pârtie pe bulevard, ci pentru că îi derapa maşina.
Dar speranţa moare ultima, ceea ce a făcut ca, după vreo săptămână de bântuit oraşul cu bobul după noi, să ne dăm seama că nu în Bucureşti vom găsi pârtia mult visată, ci undeva, în zona muntoasă a ţării. Am supus la vot în mod democratic mai multe destinaţii şi sorţii au căzut pe Poiana Braşov. Ne-am documentat intensiv şi am aflat că da, chiar aşa este, Poiana Braşov e în zona de munte şi are pârtii.
Îmbrăcaţi ca nişte paltonari şi cu inimile pline de speranţe şi de visele cele mai îndrăzneţe, ne-am suit în maşina lui Mirciulică şi, cu el la volan, am plecat spre culmile înzăpezite ale patriei. Nu suntem oamenii dezmăţului sau ai abuzurilor, aşa că am decis că ne este suficient un sfârşit de săptămână petrecut pe culmi, în inima naturii. Prima parte a zilei de sâmbătă s-a consumat cu drumul şi cazarea. Poate, vi se pare cam mult, dar nu uitaţi două elemente esenţiale: primul, Mihăiţă nu se scoală în ruptul capului mai devreme de ora 09.23 şi al doilea, la volan se află celebrul şofer amator Mirciulică, celebru prin faptul că, oricât ar apăsa pedala de acceleraţie, maşina lui nu poate depăşi viteza de 41 km/h, poate şi din cauza faptului că el nu ştie cum să treacă de treapta a doua de viteză...
Cea de a doua jumătate a zilei de sâmbătă s-a scurs cu găsirea unei locaţii pentru cazare şi cu descărcarea bagajelor, inclusiv a bobului cel minunat. Deşi, eu sunt de părere că, dacă ne mai mişcam puţin, putem să nu mai plătim cazarea pentru o noapte pentru că mai era puţin şi trecea de ora 24.00... Până la urmă reuşim să găsim o locaţie pentru cazare, suficient de încăpătoare ca să dormim câte doi în pat şi suficient de ieftină ca să nu avem apă caldă.
A doua zi, cu noaptea în cap (a se revedea ora de sculare a numitului Mihăiţă) ne repezim cu bobul pe pârtie. Dar cu toată bunăvoinţa noastră, ceea ce se numea pârtie în zona respectivă era prea scurtă pentru ca să simţim o plăcere plenară, şi prea aglomerată atunci când nu era prea scurtă. Norocul nostru a luat înfăţişarea unui localnic care, într-un moment de respiro, ne-a întrebat plin de bunăvoinţă: de ce nu mergeţi ca să vă daţi pe drumul vechi? Şi astfel am aflat că, oarecum paralel cu şoseaua nouă, cea care urcă la Poiană, printre brazi, pini, molizi şi alte conifere, se mai află încă urmele vechii şosele, construită, se pare, de romani ca să aibă unde veni să se dea şi ei cu bobul...
Cu ajutorul aborigenului cel binevoitor, localizăm drumul cel vechi şi ne pregătim de prima lansare. Mihăiţă, având burta cea mai mare, se poziţionează primul pe bob, mânat de interesul tuturor de a avea o amortizare mai bună în caz de tamponare. Urmează Iulică, pentru că are dimensiunile unui cetăţean normal, Mirciulică, pentru că e prea slab ca să conteze unde îl amplasăm şi eu. Ei, aici e aici, pentru că eu am un rol decisiv în toată povestea: eu sunt împingătorul! Asta înseamnă că, după ce împing bine bobul cale de ştiu eu câte sute de metri, mă aşez pe ultimul loc cu picioarele răşchirate în stânga şi în dreapta deoarece nu mai am unde le pune din cauza celorlalţi.
Zis şi făcut! Aştept instalarea celorlalţi, apuc bobul de corne şi încep procesul împingerii. În mod cu totul surprinzător, bobul nu numai că porneşte dar, după doar vreo douăzeci de metri, capătă o viteză promiţătoare de mari senzaţii. Mă reped cu toată forţa în urma lui, mă arunc pe ultimul loc şi reuşesc să-mi poziţionez picioarele cumva în lung, pe stânga şi pe dreapta bobului. Zburăm efectiv pe zăpadă, curentul ne şuieră pe la urechi, obrajii ni se îmbujorează instantaneu şi primul care nu mai rezistă este Iulică: Iuhuuu! scoate acesta vechiul strigăt de luptă al tribului. Iuhuim cu toţii din toate puterile şi bobul nostru parcă pluteşte pe o mare de zăpadă. Câte o creangă mai joasă ne plesneşte cu prietenie, prilej de a ne acoperi cu zăpadă mutrele îmbujorate. Şi astfel, nici nu ne dăm seama când am ajuns la capătul cursei. Bobul se opreşte lin, ca o limuzină din filmele americane şi noi demarăm procesul debarcării sporovăind şi râzând. Mai împiedicându-se, mai împleticindu-se, aproape toţi reuşesc ca să coboare. Am scris aproape pentru că sunt singurul care nu reuşeşte, deşi nu pare o operaţiune complicată pentru o persoană cu inteligenţă medie. Mai mult ajutat de prieteni reuşesc şi eu ca să fiu extras, prilej de a descoperi cauza lipsei mele de mobilitate.
Atunci când m-am aruncat pe bob, am făcut-o fără a ţine cont de faptul că pantalonii îmi erau uzi de la bătăile cu zăpadă şi astfel, lipiţi de pulpe, ceea ce a făcut ca aceştia să plesnească plenar între picioare. Dar nici asta nu ar fi fost un obstacol dacă frânele bobului nu ar fi aruncat toată zăpada de sub bob exact în deschizătura apărută... Şi aici e vorba de atâta zăpadă, încât nu mai puteam apropia picioarele...
Mi-am revenit suficient pentru ca acum să vă pot povesti întâmplarea, după o spălătură interioară cu 200 grame de rom şi o a doua în zona afectată cu alte 400 de grame din acelaşi soi de rom.
Să auzim de bine!

vineri, 21 octombrie 2011

Amicul Ion

de Ion Pribeagu
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare! Mai jos vă prezint o nouă creaţie de-a poetului Ion Pribeagu, o poezie cu largi implicaţii practice şi cu o morală pe măsură.

La vestitul doctor Costea
Vine Ion de la Copou:
- Bună ziua, domnu' doctor,
Mi-a intrat o ţeapă-n... ou!

Pacientul se dezbracă
Doctorul îl urcă-n pat
Şi cu mare atenţiune
Cercetează-n lung şi lat.

Ia luneta
O fixează
Ia penseta
O flambează
Scoate ţeapa
Pensulează
Pune vată
Bandajează
Pune fese
Şi pansează
Scoală omul
Şi-l aşează.

Pacientu-achită taxa
Şi apoi satisfăcut
Îi dă doctorului mâna:
- Bună ziua! - Vă salut!

Peste-un timp, aproape-o lună,
Vine amicul Ion din nou
- Uite, domnu' doctor, iarăşi
Mi-a intrat o ţeapă-n ou!...
........................................
Pacientul se îmbracă
Şi achită taxa-n grabă...
Când, deodată, domnul doctor
Foarte curios, întreabă:

- Ia să-mi spui domnule dragă
(Care vii de la Copou)
Cum se-ntâmplă că întruna
Îţi tot intră ţeapa-n.... ou?

- Mă iertaţi, domnule doctor,
A răspuns omul, "solemn",
Dar nevastă-mea e şchioapă
Şi-are un picior de lemn!

Ei, sper că v-a plăcut poema. Şi nu cred că este o întâmplare cu aplicabilitate doar în dulcele târg al Ieşilor...
Să auzim de bine!

joi, 20 octombrie 2011

De ce nu iubesc filmele americane-Precizia premeditării (8)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Timp de şapte episoade v-am împuiat capul cu motivele pentru care nu îmi plac filmele americane. Ei bine, credeaţi că scăpaţi, nu? Aşa este, nu aţi scăpat, mai am un motiv. Este motivul care face atracţia filmelor poliţiste, este ceea ce eu numesc şablonul preciziei premeditării.
Nu sunt poliţist şi nici nu desfăşor activităţi în domeniu. Dar am observat cu stupoare că, un simplu drum până la Billa implică riscuri niciodată ştiute sau măcar presupuse. În orice moment apar variabile care mă abat de la planul iniţial: e un echipaj de poliţie în dreptul intrării şi atunci nu pot tăia linia continuă, aşa cum aş dori, nu găsesc imediat cărucior sau dacă găsesc nu îl pot decupla de celelalte, dacă intenţionez să cumpăr făină de Dobrogea găsesc făină de Baia Mare, rândul la care mă aşez se opreşte pentru că se blochează casa sau suntem anunţaţi să mergem la altă casă pentru că asta s-a închis şi multe altele. O mulţime de lucruri care se întâmplă cum vor ele, nu cum aş vrea eu şi care îmi dau peste cap orice estimare de timp sau fapte. Ei bine, nimic din toate astea nu se întâmplă în filmul poliţist.
Marele spărgător de bănci stabileşte cu şoferul ca acesta să vină fix la 14.27 în faţa băncii ca să-l ia şi, culmea, şoferul nu numai că vine fix la ora stabilită de parcă ar circula singur prin aglomeraţiile americane, dar găseşte loc de parcare chiar în faţa băncii.
Poliţistul urmărit de criminalul fioros nu numai că se refugiază pe acoperişul clădirii (locul cel mai indicat pentru a fi prins la strâmtoare) dar, în momentul când banditul scoate pistolul ca să tragă, ei bine, exact atunci trece pe şoseaua alăturată un camion plin ochi cu bumbac sau cutii din carton, iar bravul poliţist nu ezită să se arunce şi astfel scapă.
Banda veroasă care atacă o bancă multinaţională în plină zi ştie cu precizie de secunde când va veni poliţia, când aceştia vor tăia curentul sau fix momentul când trupele speciale vor interveni. Nimic nu îi poate întârzia pe aceştia în respectarea graficului făcut de bandiţi. Nu există aglomeraţie, nu există pene, nu există niciun factor perturbator.
Răpitorii nemiloşi ai unor copii nevinovaţi cer depunerea pungii cu bani într-un coş de gunoi, coş care se găseşte fix în locul indicat de ei şi pe care nu îl scotoceşte niciun vagabond.
Urmăriţi sau urmăritori, cu toţii ştiu când vor găsi loc de parcare, când va trece sau nu trenul, la ce oră fixă va veni vecinul care s-a dus să-şi cumpere o sticlă de lapte, iar victima va veni fix la ora presupusă de infractori şi va face exact ce aceştia au presupus. Niciodată nu am văzut vreo scenă în care bandiţii să estimeze că victima să nu închidă uşa şi, când colo, aceasta închide uşa stricând tot scenariul.
Trăiesc într-o lume reală, înconjurat de întâmplări reale, iar aceste exactităţi şi lipsa oricărei abateri mă determină să îmi doresc tare mult să trăiesc şi eu ca în film. Măcar odată pe săptămână, atunci când merg la cumpărături...
Să auzim de bine!

miercuri, 19 octombrie 2011

Cei 200.000 de spanioli

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum vă povesteam în postările mele anterioare, mă feresc ca dracu’ de tămâie de calupurile publicitare de la televizor. Dar sper că nu aţi uitat, manifest aceeaşi reţinere şi faţă de ştirile din mass media românească. Ziare nu am mai cumpărat sau citit de ani de zile, reviste nu citesc decât dacă aştept la frizer, ştirile de pe Internet nu mă interesează pentru că sunt la fel de panicarde ca cele din ziare, iar în dispozitivele audio nu ascult decât muzică grecească.
Cu suficientă abilitate, reuşesc să mă feresc de ambele catastrofe: ştiri şi reclame sau reclame şi ştiri. Dar, aici apare problema abilităţii. Dacă nu sunt suficient de rapid sau nu am mâinile suficient de libere ca să butonez, dau de belea şi apuc să ascult o ştire sau o reclamă. Explicaţia e simplă: toţi analfabeţii, toţi neaveniţii au devenit crainici, corespondenţi sau mari specialişti în publicitate.
Aşa am păţit ieri seară. Ocupat cu tranşarea ingredientelor necesare unei salate ca lumea, nu apuc să butonez şi o ştire mă loveşte grav direct în plex. Crainica ne dădea de veste o situaţie cumplită existentă în Spania. Două sute de mii, spune crainica, 200.000 de spanioli sunt aruncaţi zilnic în stradă pentru neplata datoriilor către bănci. Uriaşă ştire, uriaşă cifră, uriaşă prostie ieşită pe gura crainicei! Păi, în ritmul acesta, în mai puţin de o jumătate de an, toată populaţia Spaniei va fi aruncată în stradă. Şi o întrebare apare de la sine: inclusiv cei care au dat credite?
Reuşesc să termin salata de preparat (şi vă informez că a ieşit excelentă), şi încerc să găsesc un post fără reclame, ca să pot avea o digestie liniştită. În grabă, telecomanda îmi scapă din mână şi sunt nevoit, pentru câteva momente, ca să ascult o nouă informaţie. De data aceata, este vorba de o transmisie din studiou, iar personajul principal este un medic oncolog dintr-un spital de provincie. Iar acest om, un medic devotat după vorba ce-o rosteşte, ne spune cu o revoltă şi o durere nemascate, că spitalul nu mai are mediacamente pentru suferinzii de cancer. Revolta şi durerea lui sunt cât se poate de justificate, dar nu despre asta vreau să vorbesc, deşi un asemenea subiect ar merita zile şi luni de discuţie. Nu vreau să mă amestec în controversa privind vina spitalelor, a guvernului sau a furnizorilor de medicamente. Ci despre altceva vreau să vorbesc.
Vreau să vorbesc despre meschinăria celor bogaţi. Vreau să vorbesc despre lipsa lor de inimă, lipsa lor de suflet. Vreau să vorbesc despre rapacitatea acestora, despre avariţia lor. Despre lăcomia lor fără seamăn şi fără sfârşit. Despre prostia mea de om obişnuit, care nu înţelege cum un om, care îşi permite ca să chetuiască un milion (1.000.000!) de euro pe o maşină, nu poate dona o mie de euro unui spital. Despre lăcomia fără de măsură a unui om care, poate cheltui zeci de mii de euro pe o poşetă, dar nu poate dona o sută de euro unui spital. Despre avariţia şi cupiditatea unor oameni care pot cheltui mii de euro într-o seară la discotecă, dar nu pot dona zece euro unui spital.
Despre asta aş vrea să vorbesc, eu şi voi toţi, care mă citiţi.
Să auzim de bine!

marți, 18 octombrie 2011

Mass media şi compasiunea


Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Motto: Maşina mea, maşina mea... (primele vorbe spuse de Huidu după ce a băgat trei oameni în mormânt).
Întâmplător, dau drumul la televizor exact în momentul când exploda ştirea evenimentului produs de Şerban Huidu. Nu intru în detaliile privind cauzele producerii. Că a depăşit linia continuă, că avea viteză, nu ştiu şi nici nu mă interesează, atâta timp cât există organe abilitate ca să dea verdictul şi nu posturi de televiziune care, mai au puţin şi îi scot voinovaţi pe cei morţi… Huidu un pericol la volan? Vai de mine, cum se poate aşa ceva? Ce dacă anul trecut a avut permisul suspendat pentru exact aceeaşi abatere în exact acelaşi loc… Ce dacă îl vedeam la televizor că abia putea lega două vorbe...
Acest eveniment mi-a dat prieljul, pentru a câta oară, ca să asist la manifestarea unei mass media deşănţate şi lipsită de profesionalism. Ce vreau ca să spun? Haideţi ca să le luăm pe rând.
La Antena 3, moderatoarea unei emisiuni în derulare îşi întrerupe emisiunea pentru a difuza noutăţi de la locul evenimentului. În timp ce ea ne vorbeşte de un gip şi un Logan roşu, pe ecran se derulează la nesfârşit imagini cu o dubiţă şi un Cielo alb!
Nu rezist prea mult şi comut pe Realitatea. Aici, îmi este dat ca să văd o nouă confirmare a modului în care orice ageamiu poate ajunge corespondent, pentru că transmisia unui corespondent aflat la faţa locului sună cam aşa: mpă… mă aflu chiar lângă… mpă… locul unde… mpămpă… s-a produs accidentul în care un gip condus de mpămpă… Şerban Huidu a mpămpă… lovit o maşină… şi “mpă”-urile continuă la nesfârşit, făcând mesajul de neînţeles.
Oscilez între vizionarea diferitelor posturi şi spectacolul lamentabil continuă. Ce am mai observat? Am observat că toată lumea spunea “maşina” sau „gipul condus de Şerban Huidu”, fără a preciza că este vorba de un Mercedes, dar spuneau Logan, atunci când se refereau la maşina bietelor victime. Ceva mai târziu, asist la elucubraţiile unui avocat (?) care, înainte de a se pronunţa vreo instanţă, declara cu seninătate că el crede că Huidu va lua doar trei ani cu suspendare, având în vedere lipsa antecedentelor. Zău? Chiar aşa? Păi atunci, poate şi cei doi morţi vor lua doar o moarte cu suspendare, având în vedere lipsa antecedentelor…
Pentru că, dragii mei, aici e esenţa problemei. Toată lumea, reporteri sau invitaţi, corespondenţi sau admiratori de-ai lui Huidu, la televizor sau pe Facebook, nu a făcut altceva decât să îşi exprime compasiunea şi solidaritatea cu suferinţa lui şi a familiei lui cea greu încercată de, am auzit şi asta, blesteme. Dar nimeni, până seara târziu, nimeni, absolut nimeni nu şi-a exprimat nicio compasiune faţă de bietele victime sau faţă de familiile acestora. Sau faţă de persoana aflată în star gravă la spital. Şi am scris persoana, pentru că, până seara târziu, nu am aflat nici măcar dacă e vorba de o femeie sau un bărbat… Pentru mass media se pare că a fost o vietate asexuată. Bona familiei Huidu este traumatizată, ni se spune. Bona, fraţilor, BONA familiei Huidu nu se simte bine! Toate posturile ne dau starea bonei, nimic nu se compară cu o BONĂ! Mai ales dacă e a familiei Huidu. Dar persoana care a decedat în spital, ea cum se simte? Ce zice sau ce simte familia persoanei? Cum se simt familiile celor morţi? Dacă au şi ei BONE? Bonele lor cum se simt? Soţia lui Huidu a fost externată. Memorabil moment. Dar persoana, persoana a fost şi ea externată de la morgă? Prin ce şocuri post-traumatice trec familiile decedaţilor? Sunt ele oare mai grave sau mai puţin grave decât ale familiei Huidu? Familia Huidu a optat pentru un anumit tip de maşini de salvare. Cei decedaţi, pentru ce tip de dricuri au optat? Pe nimeni nu a interesat de unde veneau, încotro se duceau, dacă aveau copii sau nu, ce spun familiile lor, ce vârste aveau sau oricare din amănuntele care ni s-au oferit din belşug tocmai despre cel presupus vinovat.
Se pare că, dacă ne luăm după mass media, românii simpatizează mai mult cu o persoană traumatizată şi presupus vinovată, dar vie, decât cu una netraumatizată, dar sigur nevinovată şi moartă… Sper că acum mă înţelegeţi de ce îmi este atât de silă de mass media românească.
Să auzim de bine!

luni, 17 octombrie 2011

România mută

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi nu vreau ca să mă refer la muţenia românilor faţă de orice măsuri antipopulare luate de vreun guvern postdecembrist.
Nu mă voi referi nici la muţenia protestatarilor români care, atunci când participă la o demonstraţie, preferă ca să danseze dansul pinguinilor, în loc să îşi strige nemulţumirile.
Nu mă voi referi nici la muţenia românilor care, preferă ca să plece pe muteşte la muncă în străinătate ascultând îndemnurile prezidenţiale, în loc să îşi strige drepturile.
Nu mă voi referi nici la muţenia românilor care, îşi lasă oraşele conduse de bande de interlopi, în loc să îşi strige la ei, afirmându-şi autoritatea.
Nu mă voi referi nici la muţenia românilor care, acceptă să li se desfiinţeze spitalele, în loc să îşi strige suferinţa.
Nu mă voi referi nici la muţenia românilor în faţa unei justiţii corupte şi viciate, care îi îndepărtează la ani lumină de noţiunea de stat de drept.
Nu mă voi referi nici la muţenia românilor în faţa propriilor lor copii, copii tot mai debusolaţi, mai vulnerabili şi mai lipsiţi de educaţie.
Nu măvoi referi la niciuna din aceste probe de muţenie date de românii ultimilor douăzeci şi unu de ani. Astăzi mă voi referi la o nouă muţenie apărută pe scara muţeniei româneşti. Este vorba de muţenia muzicală.
Nu ştiu ce calcule meschine şi cărora nu le găsesc nicio justificare logică, au determinat guvernanţii să născocească un nou bir, o nouă taxă, cea privind drepturile de autor. Şi nu mă refer aici la legalitatea taxei, pentru că ea mi se pare un drept legitim pentru orice producător al unei opere, ci mă refer la modul ei de aplicare. Ca un grup de nuntaşi să plătească o asemnenea taxa, poate fi mai mult sau mai puţin justificat. Dar ca un taximetrist să fie pus la plata unei asemenea taxe pentru că ascultă muzică în timp ce transportă un client, este de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Ce îi rămâne taximetristului de făcut? Să plătească taxa, sau să închidă aparatul de radio când se suie clientul? Iar salariatului care ascultă muzică la un mic radio în timp ce lucrează, ce îi rămâne? Să nu mai asculte muzică sau să îşi recupereze taxa de la colegi?
Nicicând, niciunde, oamenii nu au trăit într-o lume atât de absurdă ca aceea în care trăiesc românii de azi. Dar, se spune că maioul îţi este mai aproape de corp decât cămaşa. Aşa că, ce să mă mai căinez pentru şoferul de taxi sau nu ştiu ce salariat? De ce să mor eu de grija altuia, când pot muri de grija mea? Iar grija mea este următoarea. Sunt un ascultător fidel şi consecvent al muzicii greceşti, indiferent de gen. Şi atunci, mă întreb: Ce garanţie mi se oferă că taxa pe care o voi plăti se duce direct în conturile soliştilor greci pe care îi ascult?
Să auzim de bine!

vineri, 14 octombrie 2011

Mari cugetări, mari personalităţi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Un coleg şi prieten îmi trimite aforismele de mai jos. Cu mine nu-i merge, aşa că am descoperit imediat că sunt copiate de pe blogul http://diversediversificate.wordpress.com/2011/08/30/aluzii/. Dar asta nu le face mai puţin amuzante, fapt care mă determină ca să vi le fac cunoscute şi vouă.
Doctore, mă chinuie îngrozitor coloana. (Constantin Brâncuşi)
Posteritatea va crede că am avut un singur ou. (Columb)
Prefer rima îmbrăţişată. (Veronica Micle)
Femeile cu picioare lungi sunt cele mai bune la pat. (Procust)
Duc o viaţă regulată; mă culc la şapte, mă scol la şapte. (Albă ca Zăpada)
Femeia model trebuie să fie tânără. (Corneliu Baba)
A fost nunta cu dar, dar nu cine ştie ce! (Zamfira)
N-aveţi, cumva, un foc? (Nero)
Şi totuşi, se învârteşte! (Galileo Galilei la un chef)
Suntem rude, dar foarte îndepărtate (Fraţii Grimm)
Eu sunt o excepţie: mi-am făcut carul vara. (Nicolae Grigorescu)
De când cu politica, am tras poezia pe linie moartă. [A.(carul) Păunescu]
Justiţia noastră este bolnavă. (Un doctor în drept)
Am fost corigent la zoologie şi literatură. (La Fontaine)
Am oscilat între Şcoala Ardeleană şi Şcoala Militară. (Petru Maior)
Aria cercului se bucură de o celebritate nemeritată. (Giuseppe Verdi)
Noi vrem pământ! (Un extraterestru)
Nu intraţi în marile complexe cu soţia. (Freud)
Am picat la ţanc! (Aurel Vlaicu)
Tabloul lui Repin este lipsit de simboluri. (Mendeleev)
Într-un triunghi conjugal, ipotenuza este iubita la pătrat. (Pitagora)
Când pun mâna pe un roman bun, nu-l las până nu-l termin. (Cleopatra)
Cartea mea de căpătâi este "După douăzeci de ani". (Silviu Brucan)
Mă duc să mă caut. (Fiul rătăcitor)
Aştept Ziua Recunoştinţei. (Peneş Curcanul)
Ce mică-i lumea! (Gulliver în ţara piticilor)
Nu-mi fac planuri de viitor. (Nostradamus)
Toţi oamenii de valoare au zburat din România. (Henri Coandă)
De fapt, la ţară eu n-am vară, ci un văr. (George Topârceanu)
Vrem să ne păstrăm limba şi portul. (Constănţeanul R. Mazare)
Ca orice om, am fost şi eu la strâmtoare. (Magellan)
Marile cuceriri le-am făcut în moteluri. (Gengis-Han)
Eu stau, tu stai, el stă. (Imnul de stat)
Oştenii mei, astăzi avem exerciţii de tragere. (Vlad Ţepeş)
Americanii s-au obişnuit cu insula în coastă. (Fidel Castro)
Am ajuns în America pentru că m-a trimis nevasta după cartofi. (Cristofor Columb)
Forma mea de protest este demonstraţia. (Pitagora)
Să auzim de bine!

joi, 13 octombrie 2011

Semne bizare şi interpretarea lor ştiinţifică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată mai jos câteva semne, unele rău, altele bine prevestitoare care, odată cunoscute, cu siguranţă că vor uşura înţelegerea problemelor vieţii.
S-a vărsat sarea – o să te cerţi cu cineva, că doar n-o să te cerţi de unul singur.
S-a vărsat zahărul – o să te impaci cu cel cu care tocmai te-ai certat.
S-a varsat cocaina – o să ai halucinaţii şi vedenii fantasmagorice cum că o duci bine.
Ţi se zbate ochiul – vrea sa scape! Atenţi să nu-ţi cadă în ciorba fierbinte!
Ţi-a căzut furculiţa – vei avea oaspeţi, aşa că pregăteşte şi nişte linguri.
Ţi-a căzut săpunul – se va întâmpla ceva neaşteptat, rău sau bine, în funcţie de cum se va sparge sau nu oglinda din baia comunală!
Rândunelele zboara jos – va fi ploaie.
Văcuţele zboară foarte jos – s-a vărsat cocaina...
A plesnit oglinda – o să ţi se întample ceva rău. Uite-te în oglindă ca să vezi dacă e cineva în spate...
A plesnit elasticul de la chiloţi – o sa ţi se întâmple o ruşine mare sau o ruşine mică, dar oricum se va întâmpla una din ele.
A plesnit prezervativul – mai bine plesnea oglinda...
A trecut o pisică neagră prin faţă – aşteaptă ca să îţi plesnească prezervativul, dorindu-ţi ca, mai bine să fi plesnit oglinda...
A căzut o stea – pune-ţi o dorinţă, dar verifică să nu fie un satelit, pentru că atunci nu se mai îndeplineşte.
Ţi-a ieşit cineva în cale cu un vas gol – dacă e un vas de sânge, sună la 112.
Te mănâncă palma stângă – o să primeşti bani şi o să te mănânce nasul.
Te mănâncă nasul – iei bătaie dacă te-a mâncat palma stângă şi nu ai adus banii acasă.
Te mănâncă palma dreaptă – vezi un dermatolog, nu e bine. Posibil să ai râie.
Te mănâncă fundul – o să ai parte de o aventură, nu glumă!
Te mănâncă organul sexual – vei face o vizită. Recomandabil la doctor.
Nu ţi s-a deschis paraşuta – te-a mâncat în fund, mai ales că ţi-a crăpat şi oglinda înainte ca să-ţi treacă o pisică neagră prin faţă.
Te întâlneşti cu coşarul – ai băut la crâşmă şi acum e 3 dimineaţa.
Te întâlneşti cu o gravidă – te bucuri că nu ţi-a plesnit prezervativul, deşi ţi s-a spart oglinda când a căzut peste o pisică neagră...
Să auzim de bine!

miercuri, 12 octombrie 2011

Fetişul informatic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu este ziar, pe hârtie sau digital, nu este publicaţie, nu este post de radio, nu este post de televiziune care să nu pomenească de moartea lui Steve Jobs şi care să nu îi facă un panegiric.
Inclusiv, Barak Obama, care este preşedintele Statelor Unite, din câte ştiu, îi dedică un necrolog. O lume întreagă, un univers, o galaxie este cutremurată de sfârşitul acestuia. Aşa că, ce să fac şi eu? Mă aliniez tendinţei generale şi îi dedic câteva rânduri.
Fără doar şi poate, este un lucru trist şi crud decesul unui om, indiferent de forma decesului. Nu există avere mai de preţ decât viaţa şi nu există pierdere mai mare decât aceea a unui om. Asemeni lui Steve Jobs, mii sau zecii de mii de oameni mor în fiecare moment pe această planetă, iar unii în condiţii mizerabile sau groaznic de chinuitoare. Mii sau zecii de mii de oameni mor în orice moment din cauza foametei sau a bolilor, în condiţii de neacceptat pentru lumea civilizată în care pretindem că trăim.
Din păcate, aceste mii sau zeci de mii de oameni sunt anonimi, atât în viaţă, cât şi în moarte. Deşi, sărăcia sau boala poate că i-au împiedicat să fie la fel de cunoscuţi lumii întregi pentru spiritul sau realizările lor.
Nimeni nu se arată afectat de moartea sau de suferinţa lor, planeta nu este zguduită, universul rămâne în echilibru. Asta pentru că ei nu au avut capacitatea şi posibilitatea de a mai adăuga un buton pe ecranul unui telefon mobil.
Iar toate acestea în timp ce supravieţuitorii lumii în care trăim, se întreabă bulversaţi de nelinişti existenţiale: acum, că Steve Jobs a murit, ce se va întâmpla cu telefonul meu? Ce se va alege de tableta mea? Cine va mai putea vreodată să introducă un program de comandă vocală în softul celularului meu? Ce va fi viaţa mea de acum înainte fără o nouă versiune de iPhone? Voi mai putea comunica vreodată fără un nou produs Apple?
Aici, trebuie să îmi recunosc limitele şi neputinţa. Da, aşa este. Omenirea are de ce să fie neliniştită. Ce înseamnă grija faţă de ziua de mâine, ce înseamnă pierderea serviciului sau scoaterea casei şi a bunurilor la mezat, ce înseamnă falimentul sau criza mondială, ce înseamnă viaţa, boala sau moartea acum, când telefonul meu celular nu va mai fi un produs al Marelui Geniu? Cum ne vom mai petrece timpul liber în lipsa aşteptării pline de nerăbdare a unei noi versiuni de telefon?
Dintr-o asemenea nelinişte existenţială, cred că există o singură ieşire: haideţi să ne vedem de treburi mai serioase şi să fim conştienţi că nimeni, nici măcar noi, cei emoţionaţi de viitorul telefoniei mobile fără Steve Jobs, nu suntem de neînlocuit...
Să auzim de bine!

marți, 11 octombrie 2011

Dispariţia românilor!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu mai este nici un secret pentru cititorii acestui blog faptul că nutresc o mare, o uriaşă antipatie faţă de publicitatea românească. Şi politica blogului mă opreşte să continui cu alte calificări pe care le consider mai adecvate…
Nume care mai de care mai pompoase, titulaturi ale funcţiilor sau posturilor atât de stranii şi de ciudat de pronunţat încât le este greu ca să o facă chiar titularilor.
Dacă aveţi puţin timp, ascultaţi un calup de reclame într-o zi, sau seară, sau după-amiază, sau când vreţi voi ca să vă pierdeţi timpul. Prima constatare pe care o veţi face, pun pariu pe asta, este că nu se mai vorbeşte româneşte. Cel puţin reclamele produselor cosmetice sunt în totalitate în limba engleză! Pentru cine sunt sau cui sunt adresate, astea sunt întrebări la care numai “creatorii” lor pot răspunde.
“Creatorii” este un eufemism pentru că, aici va interveni o a doua observaţie pe care o veţi face, marea majoritate a clip-urilor publicitare prezentate nu sunt altceva decât preluări, uneori nici măcar traduse, ale unor creaţii străine, străine atât ca limbă, cât şi de spiritul românesc.
La fel ca în oricare alt domeniu, şi în cel al publicităţii au parvenit tot felul de agramaţi şi neaveniţi. Lucrul este evident nu pentru că îl spun eu, ci pentru că se vede limpede ca lumina zilei din chiar exprimările lor materializate în, să le zicem, reclame.
Curând voi celebra două luni de când închid sonorul atunci când este o pauză publicitară. Astăzi eram ocupat cu coptul unor vinete şi nu am reuşit ca să ajung la timp la buton. Neatenţie care m-a costat, pentru că am surprins în plină desfăşurare o relcamă la un produs farmaceutic. Ce spunea vocea bărbătească care însoţea imaginile? Păi, ce să spună? Ne spunea o veste terifiantă, cutremurătoare: 68 la sută din români mor din cauza afecţiunilor cardiovasculare! Optitensin era produsul la care se făcea reclamă, dacă nu mă înşeală memoria.
Dar, să revenim. 68 la sută din români mor din cauza respectivelor afecţiuni. O ştire cumplită, o ştire care ar trebui să pună pe gânduri nu numai Guvernul, dar şi pe fiecare cetăţean al ţării. Haideţi să o repetăm, ca să îi prindem sensul mai bine: 68 la sută din români mor din cauza afecţiunilor cardiovasculare. O informaţie care nu te poate lăsa indiferent, din moment ce mor atâţia oameni. E vorba de 68 la sută din români, nu? Cel puţin aşa suntem anunţaţi. Pentru că suntem nişte oameni care nu înghiţim pe nemestecate, iar informaţia este deosebit de gravă, haideţi ca să contiuăm calculele.
Reclama nu precizează intervalul în care mor cei 68 la sută dintre români dar, de obicei, aceste statistici se fac pe durata unui an. Continuând socoteala, reiese că la sfârşitul lui 2011 vor mai fi doar 6.400.000 de români în viaţă. Anul 2012 se va sfârşi cu 2.048.000 de români supravieţuitori. Doar 665.360 de români vor mai fi în viaţă la sfârşitul lui 2013. Revelionul lui 2014 va fi sărbătorit de doar 209.715 români, iar la sfârşitul lui 2015 vom mai găsi doar 67.109. Anul 2016 se va termina doar pentru 21.475 de români, iar 2017 pentru 7.782. Şi tot aşa, până la sfârşitul lui 2025, când va mai rămâne doar un singur român, insuficient pentru perpetuarea naţiei. Desigur că aţi observat că nu am luat în calcul “sporul de natalitate”, pentru că, în acest caz, scăderea ar fi şi mai dramatică.
Da, tristă veste, vor zice unii dintre voi, în special cei mai neatenţi. De acord cu voi. Dar unde e prostia, unde e agramatismul? vor continua aceştia. Păi, haideţi ca să încercăm o comparaţie cu varianta care cred eu că e mai corectă din punctul de vedere al limbii române: 68 la sută dintre românii care mor, mor din cauza afecţiunilor cardiovasculare. Ei, ce ziceţi, este o diferenţă, nu? Chiar una mare, dacă ne referim la valorile absolute.
Să auzim de bine!

luni, 10 octombrie 2011

Ce au devenit...

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi vă voi oferi o retrospectivă a unor personalităţi de talie mondială. Adică, dumneavoastră veţi vedea o poză, iar apoi vă veţi minuna de ce aţi văzut...
Acest ofițer laic şi socialist, acest ofiţer care l-a răsturnat pe regele corupt Idriss I, este... Mahommed Al-Gathafi
Această moştenitoare a unei familii bogate din Albania, Agnes Boiagiu pe numele ei, este... Maica Theresa
Studiosul prinţ Xhosa, un tânăr promiţător de origine regală, este... Nelson Mandela
Acest student rebel cu zâmbetul pe buze... nu este altul decât... Bill Gates
Liceanul de culoare din Honolulu, care s-a dedicat muncii sociale, este... Barack Obama
Avocatul serios, provenind dintr-o familie aristocratică, perfect britanic în ciuda originilor tropicale, este... Mohandas Gandhi
Acest revoluționar, care a luptat contra dictaturii lui Pahlavi, este... cel care va fi cunoscut drept Ayotolahul Ruhollah Khomeini
Liceanul autodidact, considerat «leneş, lent şi visător» şi care, în afară de matematică, nu a reuşit la concursul de intrare la Politehnică, este... Albert Einstein
Născut din legătura dintre un fermier bogat şi bucătăreasa lui şi educat de iezuiţi, acest tânăr avocat democrat, care a combătut dictatura mafiotă a lui Batista, este... Fidel Castro
Tânărul pionier necomunicativ, detestat de colegi pentru că era pârâcios, este... Vladimir Putin
Micul zurbagiu de mahala, cunoscut de Poliţie pentru furturile de pe tarabe, este... Nicolae Ceauşescu
Seminaristul răspopit, fost spărgător de bănci şi turnător la Poliţie, este... Iosif Djugaşvili, zis Stalin
"Băiatul lui tata", răsfăţatul surorilor sale şi al profesorilor, fiul unui inspector academic imperial, este... Vladimir Ulianov, zis Lenin
Soldatul modest, simplu proletar, înrolat voluntar, excelent camarad, curajos, gazat în tranşeele Primului Război Mondial şi decorat, iubind acuarelele, este... Adolf Hitler
Acest student strigându-şi mânia contra reformelor din învăţământ, este... Nicolas Sarkozy
Cuplul de hippies care va fi, pentru o perioadă, cel mai puternic cuplu de pe planetă, este format din... Hillary şi Bill Clinton
Liceanul considerat de profesorii lui “turbulent, bătăios, indisciplinat şi  insuportabil”, este...  Charles De Gaulle
Acest şcolar drăguţ, cam derbedeu, chiulangiu, coada clasei, pârâcios şi fumător înrăit, care avea să devină, printr-o întâmplare numită vot, cel mai plângăcios preşedinte de dragul lui Stolo, este...
Erh, m-am săturat de atâta scris. Numiţi-l voi.
Să auzim de bine!

vineri, 7 octombrie 2011

Nu sunt bani!

Imagine preluată de pe colectum.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O după-amiază liniştită se anuţă la orizont. Şi chiar la zenit, dacă mă iau după lipsa oricăror urme de nori. Asta dacă nu vin televiziunile cu vreo ştire bombă.
Exact când gustam din plin savoarea acestor clipe, iată că nenorocirea se întâmplă. Un reportaj la Antena 3 ne prezintă un fapt cutremurător: o fetiţă de 14 ani a dat naştere unui copil! În studioul postului sunt invitaţi diverşi care emit păreri la fel de diverse. Unul dintre ziariştii prezenţi este aparţine chiar etniei respectivei copile.
Las alte activităţi, cum ar fi terminarea mesei, pe planul doi şi încerc să mă concentrez asupra celor prezentate. Fac acest efort pentru că, la prima vedere, două aspecte se desprind cu putere.
Primul aspect este cel al vârstei copilei. 14 ani mi şi ni se pare extrem de puţin. Dar aşa să fie oare? Greu de spus... greu de acceptat. Dar putem ca să facem o evaluare a perioadei copilăriei care e prelungită tot mai mult odată cu progresul civilizaţiei când ne gândim la următoarele aspecte. Dacă ne vom interesa, vom putea afla cu uşurinţă că aceasta cam era vârsta la care străbunele noastre începeau să nască. 14-15 ani era vârsta optimă de măritiş şi începere a procesului de procreere. Care e nivelul maturităţii acum, în zilele noastre pentru copiii de 18 ani, nu de 14? Păi, nu avem altceva de făcut decât să le urmărim declaraţiile elevilor date după ce au picat examenul de bac din primăvară de anul acesta... Şi pe cel din toamnă...
Al doilea aspect legat de evoluţia sau involuţia maturităţii odată cu dezvoltarea socială, ne va dezvălui lucruri surprinzătoare dacă ne gândim ce vârstă avea William I al Angliei sau William Cuceritorul atunci când a început ca să fie susţinut de regele Henric I al Franţei, datorită reputaţiei pe care şi-o câştigase în calitate de conducător de oşti: 20 de ani! La 20 de ani era un reputat conducător militar! Iar cavalerul Bayard, cel fără teamă şi prihană, câţi ani credeţi că avea când a cucerit regatul Neapolelui? Păi, tot 20. La 20 de ani, avea deja o reputată carieră militară în spate şi cucerea un regat... Ce fac copiii noştri la 20 de ani? Păi, ce să facă, sunt tot copii...
Desigur, prin prisma legilor, moraliăţii şi a culturii societăţii de azi, discuţia despre biata copilă este mult mai amplă. Dar dacă ne referim doar la maturitate, atunci lucrurile sunt mult mai simple...
Al doilea aspect este legat de conţinutuil discuţiilor purtate de către invitaţi. În timp ce, pe o jumătate de ecran, se derulau discuţiile în studioul postului, pe cealaltă jumătate erau prezentate diverse realizări ale etniei respective, cum ar fi chiolhanurile monstruoase, kilogramele de aur purtate la gît sau numeroase palate cu turnuleţe. În acest timp, discuţia capătă o turnură tregică prin afirmaţia ziaristului menţionat mai sus că nu sunt bani, că nu sunt bani pentru educarea copiiilor lor. NU SUNT BAAANI? îmi vine să strig ca un apucat la auzul spuselor. Cum adică nu sunt bani? Dar chiolhanurile prezentate cu ce sunt susţinute? Dar zecile de maşini luxoase cu care participanţii vin la respectivele petreceri pe ce au fost cumpărate? Nu pe bani? Dar kilogramele de aur aflate la gâtul lor? Alea ce sunt? Nu tot bani? Dar miile de palate construite pe tot locul, cu ce au fost construite şi mobilate? Nu cu bani? Cum adică nu sunt bani, când ultima lor modă la festinuiri este cravata din aur? Cum nu sunt bani, când internetul e plin de pozele lor cu kilograme de bijuterii pe degete sau la gât? Nu au bani pentru educaţia copiiilor, dar au bani pentru ghiuluri cât pietrele de moară?
Ce bani mai vor? Ai cui bani? Ai mei? Să aştepte mult şi bine... Ai voştri? Vă priveşte, dacă acceptaţi asemenea baliverne...
Să auzim de bine!